Tudor Gheorghe – Șpânzuratul – Mitrele

Mitrele, de câte ori se certa cu muierea, lua bețele și se ducea în vale la sălcii să se spânzure.
– Să vadă ea, fir-ar a relelor, ce înseamnă el în casa asta. Na!
Se pomenea lumea cu Leana țipând:
– Uuuu, săriți lume… nea Ioane, nea Dimitrie, fugiți repede după al nebun, în vale, la sălcii.
Ieșeau toți, Tacu, Bagsama, Mitranoaia, Cazaca, tot cătunul, ieșeau la panorama.
Mitrele, mergea drept înainte, considerându-se de pe acuma mort. Vedea negru înaintea ochilor și aștepta s’ audă goarna de apoi pe podul lui Giurca.
Șpânzurătorile lui fiind mai dese în anii de secetă și de sărăcie, asta mai indulcea oarecum atmosfera, adică, nu e dracu chiar așa de negru, ba. Nu moare omul cu una cu două, nici de foame, nici de… de nimica, păi nu vă uitați la Mitrele? Ajunsese să fie dat exemplu de longevitate. Nu vă uitați la el.
Lega bețele, cusute cu drag de muierea lui, vezi, el asta uita mereu să spună, trebuia să îi aducă ea aminte, cu țârnul, lega bețele de o salcie, de o crângă de salcie, băga capul în lat, scuipa spre Leana și când să își dea drumul jos, altul, suit dinainte în salcie, jap, tăia cu securea, fie bețele, fie creanga și spânzuratul, zdup jos. Venea Leana repede cu garnița cu apă să-l stropească să învie. E, vezi, acu depinde și de cât de mort era. Uneori nu trebuia decât să îi dea să bea dintr-un căuc.
– Eeee, ete fa, nu știu care zicea, venirăm degeaba. Să-l mai fi lăsat să atârne o țâră, măcar până scotea limba… așa… uuuu, mi-o fi dat și laptele în foc.
Tacu îl încuraja pe Mitrele, care se ridica așa, ca Lazăr din morți, nu știa ce atitudine să ia. Îi era și rușine, îi era și necaz.
– Ba, creștinul lui Dumnezeu, ba. Ba toți ne mai certăm cu muierea. Păi eu nu i-am aruncat alei mele alaltăieri masa în bătătură? Nu mi-a plăcut cum a făcut de mâncare. Am luat masa de margini, cu tot ce era pe ea și zdup cu ea peste prispa, în bătătură. Păi ce se punea ea cu mine, dar ce să mă omor? Mai bine o fac vânătă. Femeii nu trebuie să îi verși laptele în păsat.
– Eee, asta cu spânzurătorile lui, a ciuntit toate sălciile din vale.
– Ba, acasă în patul lui nu o să moară.
Lumea îl câina pe creștin, vorbeau tare, nu…
– Mă, acu cine știe ce o fi și în casa lor, dacă ajunge el pan’ aci…
– Ai fa, Leano, din ce vă luați, întreba nu știu care.
– E, acu lasă și dumneata. Hai mă omule, hai acasă.
Mitrele se ștergea de paie și pleca bombănind pe coastă în deal. Leana venea în urma lui cu vadra cu apă în cap.
La urmă, la sălcii, mai rămâneam noi, copiii. Ne-ar fi plăcut să vedem un om spânzurat, să ne speriem. Unii abia așteptau să se facă mari să își puie ștreangul la gât… să se adune lumea colo și ei să facă pe grozavii în fața lor, morți cu ochii beliți.
Cine spunea asta acasă se pomenea cu o palmă peste gură:
– Ba zăltațule, ba, tu știi mă ce lozăști aci? Ia uitați-vă și la ăștia… bieții copii, ce să învețe ba de la ai mari?