Suferință,
crin din care Domnul Și-a-mpletit cununa,
mulți te plâng când mergi la dânșii,
Eu te cânt întotdeauna,
căci în leagănul tău dulce
când m-a pus întâi durerea,
am văzut la căpătâiu-mi,
vegheatoare, mângâierea.
Suferință, soră scumpă
ce mă porți de-atunci cu tine,
câte bucurii în suflet mi-ai dat tu
printre suspine!
Tu m-ai învățat, ca umbre
și-amăgire și ispită –
să le văd pe toate câte vine lumea să-mi promită.
Și să aflu ce comoară e primirea slavei sfinte
și cunoașterea iertării
și iubirea ei fierbinte
și-a încrederii odihnă și-alinarea cea plăcută
care-o lasă Mâna dulce peste lacrima tăcută.
Tu mi-ai dezvelit în suflet zări necunoscute mie
gura, tu mi-ai pus să cânte
mâna, tu mi-ai pus să scrie
și-n iubirea armoniei salbe și cununi s-adune
fericit cu ele Chipul Domnului să-L încunune.
Suferință, suferință
astăzi când spre ceru-albastru
pe-a recunoștinței aripi
zboară gândul meu sihastru
Eu Îl rog pe-Acel ce Crucea a purtat-o-n umilință
să mă facă să-ți știu prețul
și frumsețea, –
Suferință!…
Sensul versurilor
Piesa este o odă adusă suferinței, văzută nu ca pe un blestem, ci ca pe o binecuvântare care aduce cu sine înțelepciune, credință și o conexiune mai profundă cu divinitatea. Vorbitorul își exprimă recunoștința pentru lecțiile învățate prin suferință și pentru descoperirea frumuseții și a sensului în mijlocul durerii.