Traian Dorz – Iisuse, Veșnic Călător

Iisuse, Veșnic Călător prin lumea de păcate,
Tu bați străin și iubitor la ușile-ncuiate.
Nimic Tu nu-i ceri nimănui, când bați și-aștepți să vină,
ci vrei să lași în viața lui, iertare și lumină.
Ai vrea din viața Ta să-i dai, căci viața lui e moartă,
dar el stă-nchis, Tu plângi și stai afară lângă poartă.
Eram copil când Te-am văzut și-n poarta mea, Străine,
și, să-Ți deschid, ai tot bătut să intri și la mine.
Dar lumea-mi spuse să nu vin, căci viața Ta-i amară,
am vreme, colo, mai târziu… Și Te-am lăsat afară.
De-atunci trecură ani șirag pe viața-mi amărâtă,
Tu m-așteptai, Iisuse drag, la poarta zăvorâtă.
Târziu, Ți-am auzit din nou chemarea Ta duioasă,
înceată, stinsă, un ecou: „O, lasă-Mă în casă!
O, las’ să vin în viața ta, cu pacea Mea cerească
cum lumea-ntreagă n-ar putea nicicând să-ți dăruiască“.
Dar lumea-mi spuse să Te las afară și-asta dată;
Tu iar la ușă ai rămas, și ușa-ncuiată.
Te-am auzit ani mulți, pe rând, chemându-mă din moarte,
dar n-am deschis, iar Tu, plângând, plecat-ai mai departe.
Iar, astăzi, singur mă-nfior de-a mele fapte rele,
Iisuse, și Te chem cu dor în noaptea vieții mele.
Mai vino iar, Iisuse blând, mai bate încă o dată!
Te-aștept cu sufletul plângând și ușa descuiată.