Când sunt copiii noștri mici
Noi pentru ei suntem tătici
Ce gingaș e, și sună bine
Tăticule, mi-e dor de tine!
Dar cresc, nu le mai ești pe plac
Din tata tu devii babac
Și vorba sună trist și gol
Babacule, mai dă-mi un pol!
Dar viața e un foc de paie
Și vrei nu vrei, ajungi tataie
Iar vorba ta, în râs e luată
Tataie, ia mai las-o baltă!
Și-n anii care-ți mai rămân
Te vor numi doar ăl bătrân
Ți-i vorba lor te năucește
Bătrâne, ce-ți mai trebuiește?.
Copile, tu să ai știință
Am fost un tată cu credință
Și din puțin, de-a fost să fie
Eu am răbdat, și ți-am dat ție
Dar fă-mi, te rog, o bucurie
La cimitir, de vii la mine
Să-mi zici ca în copilărie
Tăticule, mi-e dor de tine!
Când sunt copiii noștri mici
Noi pentru ei suntem tătici
Ce gingaș e, și sună bine
Tăticule, mi-e dor de tine!
Sensul versurilor
Piesa exprimă dorul unui tată, reflectând asupra evoluției relației dintre părinți și copii pe măsură ce aceștia cresc. Finalul subliniază importanța afecțiunii și a cuvintelor spuse la timp, chiar și după moarte.