Zohhak – Versuri.pro

Firdousi - 42 Geamșid: Povestea Lui Zohhak și a Tatălui Său

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Și au fost în vremea-aceea un bărbat într-un pustiu,
vânturat de călăreții cei cu suliți înarmați:
mare șah, tare-n virtute, temător de Cel-de-Sus,
care-i Stăpânul lumii. Șahul se numea Mardas.
Drept era, nespus de darnic. Mii de mulgătoare-avea;
câte-o mie de cămile, și de capre, și de oi,
și pe toate-acest cucernic, la păstori, le-ncredința.
Mai avea și vaci de lapte, herghelii de cai arabi
mai frumoși ca niște îngeri; lapte-oricine îi cerea,
îi dădea peste măsură. Și cucernicul avea
dar un fiu pe care-n brațe-l alintase lângă piept:
Zohhak se numea feciorul lui cel tare îndârjit,
zvelt, viteaz și fără păsuri. Denumit și Peiverasp
(nume-n pahlavi ce-nseamnă Zece-mii-de-bidivii)
zece mii, cu frâu de aur, telegari arabi având,
care sînt vestiți în lume. Zi și noapte sta în șea,
vrând putere să-și adune, dar nu spre a face rău.
Într-o bună zi-n seraiu-i se înfățișă Eblis,
preschimbat la-nfățișare într-un om plăcut și bun;
de pe drumul către bine cugetul i l-a întors,
tânărul plecând urechea la șoptirile-i drăcești.
Dulce îi păru și graiul lui Eblis; nu bănuia
câte renghiuri o să-i joace: el îi dărui pe loc
gând și inimă senină, presărându-și colb pe cap.
Când văzu că-și dăruise sufletul în vânt, Eblis
chicoti de bucurie. Vorbe dulci, cuviincios,
îi șopti acestui tânăr, cap de-nțelepciune sec.
„Multe știu — Eblis îi spuse — și pe lume nici un om
n-ar putea să mi te-nvețe, câte eu te-oi invăța!”
Tânărul îi și răspunse: „Haide, zi-mi, nu-ntârzia,
omule ce-mi dai povețe!” Eblis îi ceru întâi
jurământ, făgăduindu-i vorbe-adevărate-apoi.
Tânărul, sărac cu duhul, l-ascultă și îi dădu
jurământul, cum ceruse: „Jur că taina ți-oi păstra
și ți-oi fi supus și pururi din cuvintu-ți n-oi ieși!”.
„Pentru ce — Eblis îi zise — ar mai fi un alt stăpân
decât tine prin seraiuri, o, tu, preamărite prinț?
Preț mai are un părinte, când avem ca tine-un fiu..?
Hai acum și-ascultă-mi sfatul. Viața ăstui șah bătrân
s-o lungi și-n vremea asta-n umbra lui vei adăsta.
Pune mâna, smulge-i tronul cel puternic; numai tu
binemeriți să-i iei locul; și povața mea urmând,
va s-ajungi stăpânul lumii!” Când Zohhak îi auzi
spusele, căzu-n visare, inima-i se-nduioșă
de-al părintelui său sânge Zise astfel lui Eblis:
„Asta nu e cu putință; cere-mi orice altceva,
nu, aceasta nu se poate!” Eblis îi dădu răspuns:
„Dacă nu-mi asculți porunca, și făgăduiala-ți calci
și credința juruită, jurământul tău mi-i ștreang
atârnînd pe după gâtu-ți; josnic om vei fi, pe când
taică-tău la loc de cinste”. Astfel dracul prinse-n mreji
capu-arabului acesta și târându-l îl sili
să-i dea oarbă ascultare. Zohhak grabnic întrebă
ce drum trebuie s-apuce, și din nou făgădui
cu nimic să nu se-abată din povata ce-i va da.
Zise Eblis: „Iată, drumul ți-l voi netezi să-ți urci
fruntea dincolo de Soare; tu, numai să taci: atât.
N-am nevoie de-ajutorul nimănui; cu mâna mea
săvârși-voi totul bine; ție-atâta doar iți cer:
vezi, ai grijă ca din teacă spada vorbei să n-o tragi!”
Șahu-avea-n serai grădină care duhu-i desfăta;
după cum se-obișnuise, se trezea cu noaptea-n cap,
și se pregătea de rugă, în grădină, mai pe-ascuns,
capul, trupul să și-l spele, fără ca vrun slujitor
c-o făclie să-i lumine. Dracul josnic și stricat
chiar în drum săpă o groapă mare, puse mărăcini
peste a capcanei gură, puse bulgări de pământ.
Noaptea când veni, araba căpetenie, -acest prinț
preamărit, semet, puternic, spre grădină se-ndreptă;
când se-apropie de buza gropii, steaua i-a pălit:
vai! se prăbuși-n prăpaste, sfărâmându-se de tot!
Astfel se sfârși preabunul, credinciosul om. Nicicând
nu-l mustra pe fiu, nici bine și nici rău când făptuia.
L-a crescut la sân cu-alinturi și cu grijă, zi de zi;
mulțumit era de-odraslă și comori i-a dăruit;
și-ăstfel fiul, păcătosul și nemernicul de fiu,
n-a răspuns la părinteasca mângâiere, cum dator
ar fi trebuit să-i fie, de rușine cel puțin.
S-au făcut părtaș la moartea celui ce l-a zămislit!
Auzit-am pe-nțeleptul om zicând că un fecior
rău, mai crâncen decît leul, sângele tătâne-său
nu-ndrăzneșie să verse. Dacă-n taina-aceasta e
vrun cuvânt să o destaine, cel iscoditor atunci
va-ntreba-o doar pe mama despre tainicul cuvânt.
Astfel fiul, ucigașul și bicisnicul Zohhak,
ridicatu-s-au pe tronul tatălui, punând pe cap
a Arabiei coroană, și norodu-și cârmui
când spre rău și când spre bine. Diavolul, când își văzu
mârșăvia împlinită, prinse alta a-i urzi
lui Zohhak zicându-i :„Iată, inima cum ți-ai întors
către mine, tot ce-n lume ți-ai dorit, ți s-a-mplinit;
dacă vrei din nou de mine să te legi cu jurămînt,
dacă vrei s-asculți porunca-mi și supus să mă urmezi,
lumea-ntreagă la picioare fi-va-mpărăția ta;
fiară, pasăre și pește — toate ale tale-or fi!”
Cum grăi în chipu-acesta, ceva nou și născoci,
o urzeală mai drăcească, vicleșug mai uimitor.

Firdousi - Moartea Lui Geamșid

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

După-aceasta, clocotit-a-n vuiet lung Iranul tot,
și din patru zări porniră hărțuieli și învrăjbiri;
ziua cea strălucitoare-n neagră noapte se schimbă,
și-oamenii se dezlegară de șăhia lui Geamșid;
mila Domnului se strânse de pe capu-i, și căzu
într-o cruntă silnicie și-o pornire de nebun.
Și din patru părți de zare se sculară zeci de șahi;
din hotare în hotare răsăriră capi-de-oști,
care-și strânseră puhoaie de oștiri pentru-a lupta,
fiindcă și-au fost smuls din inimi dragostea pentru Geamșid.
Cât clipești ieși o oaste din Iran și se-ndreptă
către-Arabia. Acolo auziseră de-un om
crud, cu faţă de balaur. Și războinicii persani
toți cătând un șah anume, se-ndreptară spre Zohhak.
Lui, smeriți, i se plecară, socotindu-și-l stăpân,
și-l înscăunară-ndată șah al Persiei întregi!
Omul cel cu chip de șarpe năvălit-a în Iran
iute ca un vânt, să-și puie diadem de șah pe cap,
aducându-și mare oaste din Iran și-Arabia.
Ochii și-aținti șerpește către tronul lui Geamșid,
și rotunda lume-și trase ca pe deget, un inel.
Soarta bună-l părăsise pe Geamșid, iar șahul nou
pas cu pas, păscându-i urma, el fugi și îi lăsă :
tron, coroană și putere, diadem, haznâ și oști ;
urma și-o pierdu și lumea-n ochii lui se-ntunecă,
de când tronul și coroana i le înșfăcă Zohhak.

Firdousi - Zohhak (Șahia Lui A Durat O Mie De Ani)

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Zohhak stăpâni pe tronul șahilor o mie de ani;
lumea-ntreagă-i se supuse, și-astfel vremuiră vremi.
Datinile de ispravă, rând pe rând, s-au irosit,
și-au rămas să-și împlinească poftele cei păcătoși.
Sub dispreț căzu virtutea, și urcă magia-n cin,
bunul simț își trase vălul, vițiu-n plină zi ieși.
Divii se-mputerniciră în a face rău oricui,
și-ndrăzneai doar pe șoptite despre bine s-amintești.
Smulseră două mlădițe din seraiul lui Geamșid
limpezi, tremurând ca frunza plopului, două surori,
ale lui Geamșid copile. Amândouă-s diadem
pentru fruntea frumuseții preafrumoaselor făpturi!
Una Șahrinaz pe nume, și cealaltă, Arnavaz,
după văluri amândouă: chip de Lună răsărind.
Le târâră în haremul lui Zohhak, să i le dea
gâdinei cu cap de șarpe, care doar pe rele căi,
în magie și desmățuri ticălosul le-ndrumă,
că el nu punea la cale decât dragostea de rău,
nimicirea și omorul și pârjolitorul foc.
Bucătaru-n orice noapte îi aduse în serai
câte doi flăcăi: o dată din umili părinți născuți,
și-altă dat’ din neamuri bune, leac să-i facă lui Zohhak.
Îi ucise și le smulse creierii bucătărind
pentru cei doi șerpi: bucate. Mai erau în țară-atunci
doi neprihăniți (de viță) din străvechiul neam Parsi:
unul, Irmail, adâncul, se numea iar celălalt
Guirmail, clarvăzătorul. Se-ntîlniră într-o zi
și de câte sunt în Lună și în Soare și-au vorbit,
despre șahul strâmb și oastea-i, despre crâncenu-i nărav
demn numai de-ntunecimea-i. Unul dintre ei a zis:
„Noi datori suntem prin arta de-a bucătări, la șah
să ne furișăm și-un mijloc să-ncercăm a dibui
din cei doi meniți pierzării, zilnic, unul să scăpăm.”
Și cum ziseră, făcură, și de-ndată au deprins
arta de-a găti bucate și-a le potrivi la gust.
Și atunci cei doi prieteni ageri și prevăzători
bucătari la șah intrară, bucurîndu-se-ntr-ascuns.
Când a fost să verse sânge jertfelor, și dulci vieți
să le smulgă bucătarii, le aduseră târâș
doi flăcăi în floarea vârstei prinși de paznici ucigași,
care-n brânci îi azvîrliră jos cu fața la pământ.
Inima în piept se strânse meșterilor-bucătari,
ochii le-notară-n sânge, capul greu se-nvârteji
de dorința răzbunării. Se țintiră, ochi în ochi,
și-i cuprinse mare scârbă de cruzimea celui șah.
Doar pe-un tânăr doborâră (mijloace n-aveau de-ales)
creieri omenești cu creieri de berbec amestecând.
Celuilalt viața, ei, frățește, i-au șoptit:
Pierde-ți urma-n mare taină; caută să te ferești
de-a rămâne-ntr-o cetate unde oamenii sunt mulți;
partea ta în lume fi-va muntele, deșertul gol.”
L-au scăpat, capul unui josnic dobitoc,
și gătiră o tocană pentru cei doi negri șerpi.
Și-astfel izbăviră tineri, cam treizeci pe lună și
a-adunară două sute; iar cei doi, vreo câteva
oi și capre le dădură (tinerii nebănuind
cine le trimite darul) și-i mânară în deșert.
Din acești fugari se trase neamul kurzilor’ nomazi,
care nu-și durează case, cortul este casa lor,
care în adânc de cuget nu se tem de Cel-de-Sus.
Dacă Zohhak, desfrânatul, pizmuia pe un viteaz,
îl și trimetea la gâde și din urmă îi striga:
„Faci cu divii cârdășie!” Cel ucis de-ar fi avut
vreo fecioară-n frumusețe fără seamăn, după văl
ascunzîndu-și neprihana nurilor fără cusur,
sclavă și-o făcea degrabă. Vrednic nu era de șah,
și călca-n picioare pravili, căci nimica sfânt n-avea.

Firdousi - 55 Zohhak. Fereidun Îl Puse-n Lanțuri pe Zohhak

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Mâniat de-aceste vorbe, Zohhak se pregăti
să se-ntoarne. De îndată porunci să-i pună șea
calului ușor ca vântul și cu ochi străpungători.
Iute se porni cu oastea lui de divi și de viteji.
Năvăli pe ocolite căi și-ajunse la serai
pe terase, lângă poartă, dus de-al răzbunării gând.
Când zăriră-n zare oastea tânărului Fereidun,
toți s-au furișat pe-aceste ocolite căi sărind
de pe cai de bătălie — pe-o fâșie de pământ.
Porți, terase, erau toate-ncoronate cu mulțimi
din cetate, cu oricine mai ținea o spadă-n mâini;
toți îl ridicară-n slavă pe Fereidun, fiindcă toți
sângeraseră în inimi de-asuprirea lui Zohhak.
De pe muri și coperișuri se porniră-n ropot ploi
cu olane și pietroaie; și plouă-n cetate cu
izbituri de lucii spade; și săgeți din lemn de plop
ca o grindină căzură dintr-un nour de catran;
nimeni, de-nturna pământul, nu-și găsea vreun adăpost.
Toți cei tineri din cetate, toți cei vârstnici și căliți
în războaie — se uniră cu-ai lui Fereidun viteji,
și scăpară de puterea vrăjitorului Zohhak.
Munții răsunară-n clocot de războinicii strigând,
și pământul subt copite tremură-n galop de cai.
Peste creștete, deasupra, nor de pulberi se stârni
și cei vajnici despicară-n inimi stâncile cu lănci.
Izbucni prelung un strigăt chiar din templul focului:
„Dacă fiara din stihie s-ar fi ridicat pe tron,
noi i-am fi-mplinit porunca, tineri și bătrâni, supuși,
dar nu-l mai răbdăm în tronu-i nici o clipă pe Zohhak,
scârnavul ai cărui umeri poartă cei doi negri șerpi!”
Oastea și locuitorii din cetate, cot la cot,
toți se-ncinseră la luptă, mulți și-asemeni unor munți,
până când peste cetatea strălucită se-nălță
negură de colb amarnic, Soarele întunecând.
Gelozia ațâțându-l pe Zohhak se-ncumetă
oastea să și-o părăsească, să se-ntoarcă la serai;
el, din tălpi și până-n creștet, puse platoșa-i de fier
nimeni să nu-l recunoască din mulțime și urcă
iute în seraiul falnic aducându-și un arcan
de șaizeci de coți lungime. O văzu pe Șahrinaz
cu ochi negri — așezată lângă șahul Fereidun —
galeșă întruchipare de vrăjite gingășii;
cu obraji frumoși ca ziua între plete: două nopți;
buzele-i șopteau blesteme împotriva lui Zohhak.
El recunoscu în sinea-i că e-n voia Domnului
și că n-are vreo nădejde să se mântuie de rău.
Gelozia îi încinse creierul; își azvârli
după meterez arcanul și nemaigândind la tron,
preț nemaipunând pe viață, de pe falnicul serai
se-aruncă-nlăuntru, trase un jungher din teacă, dar
taina nu-și trădă și gura și-o-ncleștă strângând în pumn
luciul său pumnal și, dornic sânge de-a vedea curgând
dintr-un sân de floare crudă și cu față de pari,
se-azvârli de la-nălțime. Prăvălindu-se de sus
și-atingând din zbor pământul — precum vântul, Fereidun
prinse iute buzduganul ghintuit cu cap-de-bou
și-l izbi în cap pe Zohhak, încât chivăra-i plezni!
Dar în grabă fericitul Seroș se-arătă șoptind:
„Nu-l ucide, căci sorocul încă nu i s-a-mplinit!
L-ai sfărmat, acuma leagă-l fedeleș ca pe-un pietroi
și-l du până unde două stânci s-or strânge-n fața ta.
Cel mai bine-i să-l înlănțui înăuntru-acestor unde
nu vor mai pătrunde nici prieteni, nici părtași.”
Fereidun îl înțelese și, nezăbovind de loc,
o curea tăie din pielea unui leu și îi legă
mâinile și pe la mijloc, astfel că un elefant
groaznic nu putea să rupă strașnicile-i legături.
Oastea se porni să iasă din cetatea ce-ndură
pacostea amar de vreme, și-l târî încătușat
pe Zohhak și-acoperindu-l de ocară, îl zvârli
pe-o spinare de cămilă. Fereidun îl însoți
până la Șir-Khan. Aceasta dacă tu poți să pricepi,
cugetă cât de bătrână-i lumea, câte vieți de vieți
au trecut pe munții-aceștia și pe-aceste șesuri, și,
câți vor trece încă și-ncă..
.. Și îl duse Fereidun
iute, bidiviu de cursă, pe Zohhak și-l cetlui
sus pe munte, pe vulcanul Damavand; când îi trecu
peste legături noi lanțuri, răul sorții nu lăsă
nici o omenire. Și-astfel numele Zohhak
josnic deveni ca praful, lumea se și lecui
de tot răul ce-i făcuse; smuls, Zohhak, dintre ai săi
și supuși, avu lăcașul pe o stâncă-nlănțuit.
Fereidun alese-n munte locul strâmt și dibăci
între stânci o văgăună groaznică și fără fund.
Cuie grele-aici aduse și le-nfipse-n el adânc,
fără să-i străpungă țeasta; brațe încă-i pironi
pe cea stâncă să rămână viu în chinul lui prelung.
Astfel răstignit rămase, pieptu-i sânge șiroind
pe pământ. Vai! să nu facem rău pe lume cât trăim;
doar spre bine să ne-ntoarcem mâinile, căci bun și rău
s-or sfârși pe totdeauna: cel mai bine e să lași
fapte de ispravă-n urmă-ți. Nu mi te vei bucura
pe de-apururi de-avuție, de-aur și seraiuri mari,
dar vei rămânea în graiul lumii ce te-o aminti,
și aceasta să nu-ți pară chiar un lucru fără preț.
Fereidun n-a fost un înger — numai chihlimbar și mosc,
ci fiind și drept, și darnic, nume bun și-a câștigat.
Fii și drept, și fii și darnic, și vei fi un Fereidun.
Început făcând din faptă, lumea mântui de rău.
Cea mai mare dintre fapte fost-a că l-a pedepsit
pe Zohhak cel strâmb și mârșav; cea de-a doua faptă-a fost
că și-a răzbunat pe tata și pământu-a primenit;
cea de-a treia, că o lume mântui de-atâți smintiți,
și o smulse din spurcata ghiară-a celor ticăloși.

Firdousi - Zohhak, Fereidun și Fetele lui Geamșid

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Fereidun cu buzduganu-i ghintuit cu cap-de-bou,
sparse piepturile celor care îi ținură piept;
sfărâmă cu buzduganu-i greu la căpățâni de vraci,
divii de prin tot seraiul, toți vestiți și preamăriți;
se-așeză în tronul celui ce la idoli se-nchina,
și își puse talpa-n tronul lui Zohhak, își însuși
-mpărăteasca lui coroană și în locul lui șezu.
Scotoci seraiul mare dar nici urmă de Zohhak;
scoase din harem perechea minunatelor femei
cu ochi negri și cu fața Soarelui în miez de zi!
Porunci întâi să-și spele trupurile lor și-apoi
le spălă de întuneric duhurile. Le-arătă
calea Celui sfânt ce este-al lumilor judecător,
și le curăți de pete rușinoase; au crescut
printre spurcați idolatri având duhul tulburat,
cum îl au cei ce se-mbată. Fetele lui șah Geamșid
cu ochi de narciși udară-obrajii lor de trandafiri,
gura deschizând naintea șahului, grăiră-astfel:
„Fie să rămâi tot tânăr pînă lumea s-o-nvechi!
Care-i steaua-ți fericită, care-i ramul ce purtă
un asemeni rod ca tine? Pe culcușul unui leu
te-așezași venind, războinic, omule viteaz și bun!
Oh! Cât rău și câte chinuri îndurarăm de la cel ce
lui Ahriman se-nchină și-are umerii șerpești!
Roata cerului rotit-a peste noi — de câte ori? —
cât am îndurat necazuri de la un smintit de vraci.
N-am văzut un om pe lume dăruit cu harul tău
și cu-atâta vitejie să se-ncumete-a privi
tronul lui Zohhak dorindu-și să se-așeze-n locul lui!”
Fereidun le-a spus: „Norocul și-acest tron n-or rămânea
nimănuia pe vecie. Sunt feciorul lui Abtin,
lui Abtin preafericitul, cel pe care l-a fost prins
Zohhak vânturând Iranul. Crud, pe tata l-a ucis,
și-am pornit acum spre tronul lui Zohhak să mă răzbun.
El ucise însăși vaca Purmaj, care mi-a fost doică,
și avea ea trupul fără seamăn. Ce-a dorit
omul scârnav de la duhul necuvântătoarei vaci?
Mă-narmai, de luptă gata, și pornii de prin Iran
pentru cruntă răzbunare! Țeasta i-o voi sfărâma
fulgerindu-mi ghintuitul buzdugan cu cap-de-bou;
nici iertare și nici milă de la mine n-o afla!”
Ascultând aceste vorbe (duhul ei neprihănit
a-nteles întreaga taină) îi răspunse Arnavaz:
„O, tu, Fereidun, ești șahul hărăzit de-a nimici
vracii și vrăjitoria, cel de-al cărui aprig braț
trebuie Zohhak să piară, cel ce trebuie luptând
lumea să ne-o mântuiască. Suntem surioare noi,
lujeri fără de prihană, os din os de șahi, și lui
ne-am supus de frica morții. Șahule, cine-ar răbda
să se culce, să se scoale c-un balaur drept bărbat?”
Fereidun răspunse: „Cerul dacă îmi va da de sus
direptate după voie, smulge-voi de pe pământ
ghiara gădinei spurcate, lumea s-o neprihănesc!.
Trebuie acum să-mi spuneți unde-i șarpele proclet?”
Și femeile cu fața mândră-i spuseră gândind
că-n sfârșit cel cap de șarpe va să cadă sub tăiș.
Ziseră: „S-a dus în țara vrăjilor, în Hindustan,
vrăji să facă. Și pe-acolo, de pe umeri vor zbura
mii de capete de oameni ce-or muri nevinovați;
teme-se de nenoroace de pe când un înțelept
îi prezise că pământul mântuit va fi de el,
că altcineva veni-va să-i ia scaunul de șah
și-o să facă să-i pălească tot norocul de acum.
Inima îi arse-n flăcări și de-această piază rea
viața-i se făcu amară; și-atunci sânge el vărsă
de la biete dobitoace, de la bieții muritori,
și umplând cu sânge-o baie și-n ăst chip nădăjduind
că va-ntoarce zodii rele, zodieri cum i-au prezis,
își spălă în sângiuri capul și tot trupu-și înbăie
În estimp, de-acele chinuri care le-ndura din vremi
de la șerpii de pe umeri, mintea i se tulbură;
el fugi din țară-n țară, însă cazna celor șerpi,
geană nu-i lăsă în geană să le-nchidă pentru somn.
Dar acum veni sorocul de-a se-ntoarce printre noi,
căci nicicând un loc statornic pre pămînt nu-și va găsi.”
Ăstfel, inimă zdrobită, preafrumoasa-i povesti
taina-aceasta și viteazul cel cu fruntea lângă cer
își plecă-ncordat urechea, vorbele-n auz sorbind.