zarathustra – Versuri.pro

Friedrich Nietzsche - Cântecul Lunatecului

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Învăţat-aţi acuma cântecul meu? Ghicit-aţi ce vrea? Ei bine! Haideţi! Oamenilor superiori, cântaţi-mi acuma cântecul, roată, pe rând!
Cântaţi-mi acuma voi înşivă cântecul ce se cheamă „De la capăt”, al cărui tâlc e „în vecii vecilor!”, cântaţi, superiorilor, cântecul-roată al lui Zarathustra!.
Hei om! Veghezi?
Ce zice-adâncul nopţii miez?
„Dormeam somn greu ,
„Din vis adânc eu m-am trezit:
„E lumea hău,
„Adânc cum ziua n-a gândit.
„Cu-adânci dureri ,
„Plăcerea-i mai adâncă-n ea:
„Dureri zic: Pieri!
„Plăcerea veşnicie vrea ,
„ adâncă, mai adânc-o vrea!”

Friedrich Nietzsche - Cine Mă-ncălzește, Cine Mă Mai Iubește?

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Dar Zarathustra, cotind după-o stâncă, zări nu departe sub el, tot pe drumul acela, un om ce-și azvârlea mădularele ca un apucat și-n cele din urmă se prăbuși cu burta la pământ.
„Ia stai! grăi Zarathustra întru inima lui, ipochimenul trebuie să fie, neîndoielnic, omul superior, de la el veneau acele strigăte cumplite de primejdie, să văd de-i nevoie de ajutor acolo.” Când însă alergă la locul unde omul zăcea pe jos, dădu de un bătrân tremurând și având niște ochi rătăciți; și, oricât se strădui Zarathustra să-l îmbărbăteze și să-l pună iar pe picioare, totul fu zadarnic. Ba chiar, nefericitul părea să nu bage de seamă că-i cineva lângă el; mai bine zis se uita mereu împrejur, frământându-se de-ți era mai mare mila, ca un însingurat și părăsit de toată lumea. Ci-ntr-un târziu, după mult tremurat, tresăltat și zvârcolit, începu să se căineze așa:
Cine mă-ncălzește, cin’ mă mai iubește?
Dați mâini fierbinți!
Dați jar lăuntric!
Zăcând, înfiorându-mă,
Asemeni celui pe moarte, căruia-i încălzești picioarele
Zguduit de friguri necunoscute,
Tremurând de-ascuțitele, recile săgeți de gheață,
Vânat de tine, gândule!
Denenumitule! Învăluitule! Temutule!
Tu, vânător de dincolo de nori!
Trântit de fulgerele tale,
Tu, ochi zeflemitor ce mă scrutezi din întuneric:
astfel zăcând,
Mă chircesc, mă zvârcolesc, muncit
De toate chinurile veșnice,
Săgetat
De tine, cel mai sălbatec vânător,
Necunoscute dumnezeu!
Lovește mai adânc,
Lovește mai o singură dată!
Să-mi ciurui și hurui inima!
La ce bun chinu-acesta
Cu săgeți tocite?
De ce te tot holbezi,
Neostenit de omenescul durăt,
Cu ochii răutăcioși de fulgere zeiești?
Nu vrei să ucizi,
Doar să chinui și să chinui?
De ce pe mine,
Răutăciosule, necunoscute dumnezeu? .
Ha! ha! Te-apropii pe furiș?
În miezul astei nopți
Ce vrei? Vorbește!
Mă-nghesui, mă strivești
Hei! ești mult prea aproape!
Fugi! Fugi!
Mi-auzi răsufletul,
Îmi iscodești în inimă,
Gelosule
De fapt, gelos pe ce?
Fugi! Fugi! La ce bun scara?
Ai vrea-nlăuntru,
În inimă,
Să urci, în cele mai ascunse gânduri
Ale mele să te urci?
Nerușinate! Necunoscute hoț!
Ce vrei să-ți furi?
Ce vrei să-ți afli?
Ce vrei să-ți storci,
Călăule!
Dumnezeule-călău!
Ori trebuie, ca un câine,
Pe lângă tine să mă gudur?
Să-ți dau, uitând de mine,
Ție toată iubirea?.
Zadarnic! Înțeapă nainte,
Tu, cel mai sălbatec ghimpe! Nu,
Nu câine doar vânat îți sunt,
O cel mai sălbatec vânător!
Îți sunt cea mai trufașă pradă,
Tâlharule de dincolo de nori!
Vorbește-odată,
Ce vrei, tâlhar de drumul mare, de la mine?
Tu, -nvăluitule-n trăsnet! Necunoscute! Vorbește,
Ce vrei, necunoscute dumnezeu? .
Aud? Răscumpărare-n bani?
Cât vrei să mă răscumpăr?
Hai, cere mult mă sfătuie mândria mea!
Și repede mă sfătuie mândria cealaltă!.
Ha! ha!
Pe mine mă vrei? Pe mine?
Pe mine cu totul?.
Ha! ha!
Mă chinui deci, nebun ce ești,
Îmi zgândărești mândria?
Iubire dă-mi cin’ mă-ncălzește iar?
Și cin’ mă mai iubește? dă mâini fierbinți,
Dă jar lăuntric,
Te dă sihastrului de mine,
Pe care gheața, o! -nșeptita gheață
Îl deprinde să ducă dorul de dușman,
De dușmanul însuși,
Dă-te, predă-te,
Tu, cel mai sălbatec dușman,
Pe tine mie!
S-a dus!
Fugit-a și el,
Cel din urmă, singuru-mi tovarăș,
Marele-mi dușman,
Necunoscutul meu,
Dumnezeul meu călău! .
Nu! Vino iar la loc!
Cu toate chinurile tale!
La cel din urmă singuratec,
O, vino iar la loc!
Pâraiele de lacrimi, toate,
Spre tine-mi curg cu jind!
Și cel din urmă-n inimă jăratec
Eu ție ți-l aprind!
O, vino iar la loc,
Necunoscute dumnezeu al meu!
Durerea mea! Și ultimu-mi noroc!.

Friedrich Nietzsche - Sils-Maria

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Tot așteptând aici – dar ce? – nimic,
Gust, dincolo de Rău și Bine – un pic
Lumina, apoi umbra; totu-i joc:
Amiază, lac și timp fără soroc.
Prietenă! Deodată furăm doi –
– Și Zarathustra a trecut pe lângă noi.

Friedrich Nietzsche - Semnul De Foc

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Aici, unde din mări crescut-a insula,
un altar zidit prăpăstios în sus,
aici începe Zarathustra să-și ațâțe
focul pe înălțimi, sub ceru-ntunecat, –
semnal de foc pentru năierii rătăciți,
semn de-ntrebare pentru cei ce știu răspunsul..
Această flacără cu pântecele sur
– spre înghețate depărtări își pâlpâie nesațul,
spre tot mai pure înălțimi cerbicea și-o-nconvoaie –
un șarpe țintă-n sus în fața nerăbdării:
semnul acesta mi l-am așezat nainte.
Chiar sufletul meu e flacăra asta:
însetată după alte depărtări,
pâlpâie-n sus, în sus, văpaia sa domoală.
De ce-a fugit Zarathustra de oameni și fiare?
De ce-a fugit dintr-o dată de-ntregul uscat?.
Șase sihăstrii cunoaște-acuma –
dar marea însăși nu i-a fost de-ajuns sihastrului,
insula-i prilejui urcușul, el s-a schimbat în flacără pe munte,
căutându-și cea de-a șaptea sihăstrie,
acum și-azvârle undița peste cap.
Voi, rătăciți nicăieri! Fărâme ale stelelor de ieri!
Voi, mări de mâine! Ceruri nedescoperite!
acum zvârl undița după singurătăți:
răspundeți, ah! la nerăbdarea flăcării
și prindeți-mi, mie, pescarului din munții nalți,
a șaptea, cea mai de pe urmă sihăstrie!