vase de jertfa – Versuri.pro

Ion Caraion - Vase de Jertfă

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

În icoanele de sticlă din țara mea
– zgâriat fără vârstă –
ești uneori foarte bătrân, foarte straniu,
mă înfricoșează statuia ta osuară
și, plângând, nici copiii pe uliți
nu se apropie.
Spun cei vechi, în amurguri,
că ai ceva de om ascuns, care știe că e puternic,
de călător însingurat.
Totuși, primăvara, în ropotul ploilor,
pari de nerecunoscut…
Atunci –.
te iau femeile-n basmale și ajunse acasă,
închid ușile; plâng;
vorbesc cu vitele în grajduri
ca la a doua cină de taină.
Ele te iubesc fără să știe bărbații lor.
Cu laptele din țâțe,
cu șoldurile încinse de viziune,
te strigă
într-o beție hohotitoare.
Dar când se suie în fân să te învelească,
ferindu-și pântecul,
sânii le tremură prin baiera cămășii
sau le scapă cerga din mână.
Ele au picioarele goale și te visează
așa cum te închipuia grădinarul de la marginea mării.

Ion Caraion - Vase de Jertfă - 3

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Ești peștera vie, mirarea,
vânatul care se coace la focul meu ud
sau din toate acestea – numai umbra, numai disperarea
ce-n marele văzduh o aud.
Din gușterii ochilor scunzi,
dacă umbli-n deznădejde și frig,
zbor dedesubtul meu și mă strig –
fiindcă nu știu ce moarte ascunzi.

Ion Caraion - Vase de Jertfă - 4

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Dumnezeule, tu nici n-ai înțeles până unde
te ucide omul pe care-n Bethleem îl colinzi.
Strămoșii mei stau în tine la foc
și se uită-n oglinzi să te cunoască,
așa cum ochii mieilor triști, înfipți într-un loc,
merg desenându-te în firele de iarbă.
Dar nici unii, nici alții n-au aflat lămurit pentru ce exiști.

Ion Caraion - Vase de Jertfă - 5

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Craniul tău de piatră, în tortură,
zgâlțâite, mâinile tale de cedru –
când au intrat în delir,
peste acoperișul lumii (aduși de spinări)
preoții albi își luau vorbele-ndărăt
să fugă cu ele în brațe;
porumbeii din preajma bazinului au ciugulit semințe,
au fost ochiți cu praștia de băiatul ceasornicarului,
au fost împănați de bucătăreasa romană –
venise vânzătoarea de parabole să te caute
prin baruri,
bâjbâia oarbă,
venise făcătorul de zmeie să te apere
c-un tricou de sârmă
și grădinarul de la marginea mării
care n-avea decât un picior,
care nu se-ntâlnea cu alți oameni
și nu cunoscuse femeie.
Și într-o zi de târg, oarecare,
s-a încolăcit smochinul la soare
– dar Prinderea Omului n-a avut templu.