vânturi – Versuri.pro

Serghei Esenin - Vânturi, Vânturi Pline de Zăpadă

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Vânturi, vânturi pline de zăpadă, / Spulberați-mi viața ce s-a dus / Vreau să fiu ... →

Serghei Esenin - Magdalena

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

În dantelă de lună
Valea momește stihii.
Din icoană Magdalena
Zâmbește către copii.
Seara albastră uimită
Holbează ochi mari.
Luna se clatină-n leagăn
Printre stejari.
Se vestește furtună și viscol
Cu mărgele de sticlă, reci,
O pasăre trece și țipă
În vânturi de veci.
Moartea-și ascute toporul
Și iată, Magdalena plânge.
Cineva rătăcit în stepă
Mâinile-și frânge.
Moscova cârciumărească

Saint-John Perse - Vânturi 2

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Pentru Atlanta și Allan P.

«O, voi pe care furtuna vă-mprospătează… Prospețime și garanție de prospețime…» Povestitorul urcă pe metereze și Vântul cu el. Ca un șaman sub brățările-i de fier:
Îmbrăcat pentru stropirea sângelui nou – haina grea, de un albastru de noapte, panglici de fai stacojiu, și mantia cu lungi pliuri, adusă în vârful degetelor.
El a mâncat din orezul morților; din giulgiul lor de bumbac și-a croit drept de folosință. Dar vorba îi este la cei vii; mâinile la fântânile viitorului.
Și vorba-i ne este mai proaspătă ca apa nouă. Prospețime și garanție de prospețime… «O, voi pe care furtuna vă-mprospătează.»
(și cine n-ar rupe, cu călcâiul n-ar rupe înlănțuirea cântului?) Să te grăbești, să te grăbești! Vorbă de muritor!
Povestitorul urcă pe metereze în răcoarea ruinelor și molozului. Fata pictată pentru iubire ca la serbările vinului… «Și aveți doar atât de puțin timp spre a vă naște-n această clipă!»
Odinioară, spiritul zeului se oglindea în ficații vulturului, despicați, ca-n lucrăturile de fier ale fierarului, și Tăria împresura din toate părțile zorii omului.
Prorocire prin măruntaie și suflare și prin zbaterea suflării! Prorocire prin apa cerului și ordalia fluviilor…
Și astfel de rituri au fost prielnice. Le voi prelua. Mila zeului asupra poemului! Nu-i lipsească!
«Dăruit cu un vis prielnic» au fost cuvintele alese ca să exalte condiția înțeleptului. Și poetul mai afla întărire-n poemul său,
Socotind un noroc această mantică a poemului, și tot ce un om aude-n apropierea serii;
Sau un om apropiindu-se de marile jertfelnice unde-i junghiat un cal negru. – «Vorbește ca stăpân, zice Ascultătorul.»

Saint-John Perse - Vânturi 1

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Pentru Atlanta și Allan P.
1
Erau foarte mari vânturi pe toate fețele acestei lumi,
Foarte mari vânturi voioase prin lume, fără cuib nici bârlog,
Fără pază nici măsură, și ne lăsau pe noi, oameni de paie,
În anul de paie pe urmele lor.. Ah! da, foarte mari vânturi pe toate fețele celor vii!
Adulmecând purpura, pânură, adulmecând fildeșul și ciobul, adulmecând lumea întreagă a lucrurilor,
și care fugeau la rostul lor pe cele mai mari versete ale noastre, de atleți, de poeți,
Erau foarte mari vânturi în căutare pe toate cărările acestei lumi,
Pe toate lucrurile pieritoare, pe toate lucrurile în ființă, prin lumea întreagă a lucrurilor..
și vânturând amorțeală și uscăciunea în inima oamenilor de răspundere,
Iată că stârneau acel gust de paie și mirodenii, pe toate piețele orașelor noastre,
Că la ridicarea marilor dale publice. și inima noastră urcă
La gurile moarte ale Oficiilor. și zeul se retrăgea din înaltele lucrări ale spiritului.
Căci un întreg secol se zbătea-n uscăciunea paielor lui, printre stranii desinențe: la capăt de păstăi, de silicve, la capăt de lucruri în fremătare,
Că un copac înalt sub boarfele și sub zdrențele lui de an, în livreaua anului mort;
Că un copac înalt tresăltând din hârâitoarele-i de lemn mort și din corolele-i de lut ars –
Foarte înalt copac cerșetor ce și-a tocat întreg avutul, față arsă de dragoste și asprime unde dorința va mai cânta.
„O, tu, dorința, ce vei cânta..” și foșnește și pagina mea,
Că acest copac înalt, de magie, sub păduchelnița-i iernatică: mândru de partea-i de icoane, de fetișuri,
Legănând rămășițe și spectre de lăcuste; legând, transmițând în vântul cerului alianțe de aripi și de roiuri, urme și umbre ale celui mai mare verb –
Ha! foarte înalt copac al vorbirii, înțesat de oracole, de proverbe și zvonind zvon de orb din născare în quinconsurile științei..

Saint-John Perse - Vânturi 6

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Pentru Atlanta și Allan P.
6
«Beat, spuneai, mai beat, de a renega beția.. »
Un om încă se scoală în vânt. Vorba scurtă ca un pocnet de os. Piciorul de-acum gata s-o ia din loc..
«Ah! da, toate lucrurile desprinse! Se spune aceasta printre cei vii!
În mahalale mai cu seamă – lucrul contează.
și voi, ce veți face, oameni noi, cu grelele plete despletite pe fruntea orei respinse?
Cei ce visau visele în odăi s-au culcat ieri spre seară de cealaltă parte a Veacului, cu fața la luni potrivnice.
Alții au băut vinul nou în fântânile colorate cu miniu. și am fost dintre ei. și tristețea că am fost se topească-n vinul nou al bărbaților ca la serbările vântului!
Sfârșit visul în care se desfată așteptarea Visătorului.
Scăparea ni-i în grabă și-n retractări. Nerăbdarea e pretutindeni. și pe umerii Visătorului învinuirea de vis și de trândăvie.
Ni se caută la fruntarii bărbații de mare forță, constrânși prin inacțiune la meseria de Vrăjitori.
Oameni imprevizibili. Asaltați de ceresc. Hrăniți de vinul nou și ca străpunși de fulgere.
Avem ceva mai bun de făcut cu forța lor și cu ochiul lor ascuns.
Scăparea ni-i cu ei în înțelepciune și necumpăt. »
.. și tristețea că am fost se mai duce în vinul oamenilor!
Noi ridicăm aici față nouă. Spălăm aici față nouă. Contractanți și martori pun jurământ peste cristelniți.
și dacă vreunul lângă noi își ascunde cumva chipul de om viu, i se țină cu silă față în vânt!
Zeii ce merg în vânt nu ridică-n van biciul.
Ei ne spuneau – vă vor spune? – că o sută de săbii noi se ascut la tăișul orei.
Ei ne vor ascuți încă fapta, în zorii ei, ca așchia de cuarț sau de obsidian din vârful săgeților.
«Zeități prielnice înfloririi viselor, nu pe voi vă întreb, ci pe Zeițele aprinse și-ncinse scurt ale faptei.
Noi reușim mai bine prin violență și ne-ndurare.
Soarta morților nu ne privește, nici a faliților.
Necumpătul ni-i lege; asprimea sângelui bunăstare.
și mari cărți pătrunse de gândirea vântului, sunt unde? Ne-am face din ele hrană zilnică.
Deviza ni-i părtinirea, dezbinarea, deprinderea. și n-avem, o, zei! decât vrajba în loc. »
Pretențiile ne-au fost mari, la limita omenescului.
Șuierați, faliți! Vânturile bat aprig! și acesta ni-i privilegiul.
Ne ridicăm cu acest foarte mare țipat al omului în vânt.
și pornim, oameni vii, să pretindem mai din vreme dreptul nostru de moștenire.
Să purceadă cu noi, de pretutindeni! Ni se dea, oameni vii, împlinirea ce se cuvine!
*
Ha! toate lucrurile desprinse, într-adevăr! ha! toate lucrurile sfâșiate, într-adevăr! și Anul care trece, cu aripi înalte..
E o zburare de paie și de fulgi! o frăgezime de spumă și de măzăriche în urcarea semnelor! și Orașul lăsat spre mare într-o spaimă de frunze albe: jalbe și pescăruși în aceeași fâlfâire.
Neliniștea încă de pretutindeni. și omul straniu, de pretutindeni, își înalță fruntea la toate-acestea: omul cu plug pe pământul negru, călărețul pe munte în polipii cerului jos, și omul mării la intrarea strâmtorii, sub zbaterea celei mai nalte pânze.
Filozoful babuvist se ivește cu capul gol în canatul ușii. Vede Orașul, de trei ori, lovit de semnul fulgerului, și de trei ori, sub trăsnet, ca la sticlirea unei spade, Orașul iluminat prin carierele-i de huilă și prin marile-i instalații portuare – o golgota de gunoi și de fier vechi sub marele copac veninos al cerului ducându-și sceptrul crengilor ca un ren bătrân dintr-o Saga:
«O, voi pe care furtună vă-mprospătează.., prospețime și garanție de prospețime..
Cu chip redobândit de la zei, cu strălucire din focul forjelor,
Iată că locuiți de acea parte a Veacului unde aveați chemare.
Josnic timp, sub fulger, și acesta care se stinge!
Să te grăbești, să te grăbești! vorbă de muritori! și mai vârstnicii voștri poate pe tărgi vor fi cu voi.
și nu vedeți, deodată, că totul ne merge prost – catargul și vergile, scripetele și cablul, și toată pânza pe chiar față noastră – ca un mare fald de credință moartă, ca un mare fald de rochie goală și de membrană falsă –
și că e timpul în sfârșit de luat toporul pe punte?.. »
«Ridicare de îngrădiri, de borne! Semințe și par de iarbă nouă! și pe cercul imens al pământului, împăcare în inima Novatorului..
Marile invazii doctrinale nu ne vor mai surprinde, cele ce țin popoarele pe unghiul lor precum coajă pământului.
Să te grăbești, să te grăbești! unghiul crește!.. și-n aclamația lucrurilor în creștere, nu e oare un început de modulație nouă pentru noi?
Te vom pândi, brândușa de aur! ca pe un cântec de tuba în urcarea alămurilor.
și dacă omul de talent e pentru parcul de trandafiri și pentru cântec de clavecin, îl vor sfâșia câinii. »
*
La orgă pasiunilor, exultă, Stăpân al cântului!
și tu, Poete, o, nesupus și de patru ori căzut în erezie, cu față încă în vânt, cântă la antifonarul tifonilor:
.. «Voi care știți, viitoare tărâmuri, unde se vor trezi făpturile noastre, și în ce trupuri noi vor intră zeii noștri, păstrați-ne un pat ferit de orice leșin..
Vânturile bat aprig! vânturile bat aprig! Ascultă cum ară furtună în carierele de marmoră ale serii.
și tu, dorința, ce vei cânta, sub destinderea râsului și-n mușcătura plăcerii, măsoară încă spațiul rezervat izbucnirii cântului.
Pretențiile sufletului asupra cărnii sunt mari. Ne țină în încordare! și o mișcare năprasnică ne ducă la limitele noastre, și chiar dincolo!
Ridicare de îngrădiri, de borne.. Împăcare în inima Novatorului.. și pe cercul imens al pământului, același strigăt de oameni în vânt, ca un cântec de tuba.. și neliniștea încă de pretutindeni.. O, lume întreagă a lucrurilor.. »
*
Murmurătoare mările sub destinderea serii, ca o zbatere de vite greoaie umflate de laptele lor.
Șoptitoare țărmurile, prin iarbă-nspicată, și întreagă această largă mișcare spre faptă.
și pe împărăția întinsă a celor vii, prin iarba nisipurilor, această altă mișcare mai înaltă ca vârstă noastră!
.. Până în punctul de sihăstrie și liniște unde vremea își face cuib într-o cască de fier – și trei frunze rătăcitoare în jurul unui oscior de Regina moartă încing ultimul lor dans.
.. Până în punctul de ape moarte și de uitare, în loc de azil și de ambră, unde Oceanul senin își lustruiește iarbă de aur printre sfinte uleiuri – și Poetul își ține ochiul pe mai pure laminării.

Saint-John Perse - Vânturi 5

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Pentru Atlanta și Allan P.
E-à, zeu al adâncului, căscatul tău nu e mai vast.
Civilizații s-au perindat în văpăile oglinzilor, cu flacăra marilor vinuri,
și aurorile coborâte din sărbătorile boreale, în mâinile cameristei,
Încă nu și-au schimbat setul de albituri.
Vom culca în această seară anotimpurile moarte în rochia lor de gală, în dantelele lor de aur vechi,
și ca un cântec de uscățele pe urmele armatelor, la răsturnarea meselor Minunatelor, Filfizonilor,
Strofa noastră e ușoară cărăușiei anilor!
Nu contați pe mine la spectacolele de adio ale Malibranelor,
Cine-și mai amintește de sărbătorile la oameni? – Paliliile, Panoniile,
Christmas și Paștele, și Intrarea-n Biserica, și Thanksgiving Day …
Voi care știți, viitoare tărâmuri, unde vor răsună pașii noștri,
Voi înmiresmați piatra goală și iarba de mare a cristelnițelor noi.
Cărțile în fluviu, lămpile în străzi, locul meu e pe acoperișurile noastre de unde poți privi creșterea furtunii.
Dacă izvorul unei cunoașteri mai înalte ar fi să sece,
Să fie culcată goală o femeie singură sub căpriori –
Acolo unde cu miile au stat cărțile triste pe grațiile lor ca servitoare și fete de-nchiriat..
Acolo, să fie un pat de fier pentru o femeie goală, toate obloanele deschise în noapte.
Femeie prea frumoasă și castă, aleasă între toate femeile Orașului
Pentru muțenia și farmecul ei și pentru carnea-i fără cusur, îmbibată cu ambră și aur în preajma vintrelor,
Femeie aromitoare și singură cu Noaptea, ca în vremuri, sub țiglă de bronz,
Cu greul animal negru având fruntea în cerc de fier, pentru facerea cunoștinței zeului,
Femeie cu-ngăduire la poftele Cerului ș numai pentru el dezgolindu-și miezul viu al ființei..
Acolo ea să cunoască visul priincios, ca adulmecată de un zeu pe care nu-l mai știm,
și lovită de muțenie, dimineață, să ne vorbească prin semne și priviri cu înțeles.
și în semnele dimineții, la răsăritul cerului, să fie de asemeni un licăr și o bănuială..
Astfel când Vrăjitorul, pe drumuri și pe uliți,
Merge la oamenii vremii lui în strai de rând,
și s-a dezbărat de orice povară publică,
Om foarte liber și de răgaz, în surâs și în bună dispoziție,
Cerul pentru el își păstrează distanța și propria versiune a lucrurilor.
și poate-ntr-o dimineață aducând cu cea de azi,
Când cerul în Apus e ca marile inundații,
El ia sfat de la noile uneltiri în patul vântului.
și sfatul e încă de forță și violență.

Saint-John Perse - Vânturi 3

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Pentru Atlanta și Allan P.
3
Erau foarte mari forțe în creștere pe toate cărările acestei lumi, și care izvorau de mai presus de cântul nostru, în locuri de vrajbă și de ocară;
Care-și făceau de cap prin lume – o, lumea întreagă a lucrurilor – și trăiau pe la crestele viitorului că pe râpele de lut ale olarului..
La cântul înaltelor povestiri ale largului, ele duceau gustul lor de mezat, de falimente, pregăteau, pe orice țărm, mari dezastre intelectuale,
și-n pașii grăbiți ai serii, printre cele mai rele vrăjmașe ale minții, porneau un nou fel de măreție unde se înălțau faptele noastre de mâine;
Sau dezbătând, prin pierdute insule, rosturile cerului, ridicau pe înălțimi o gâlceavă de Esenieni unde noi nu aveam acces..
Prin ele prosperau eroarea și minunea, și lăcusta verde a sofismului: virulențele spiritului în margini de ocne și prospețimea erotismului la intrări de păduri;
Prin ele neliniștea la țărmuri înșelătoare ale Mărilor moarte, pe culmile-mpestrițate de oi de Peru, și pe orișice lande de vrajă unde se-adună eresurile și marile rătăciri ale veacului..
Ele-nțesau de idei noi lâna neagră a tifonilor, cerul jos unde cutreieră frumoasele edicte de surghiun,
și răspândind peste toate nisipurile gușterița dorinței, promiteau sămânța și seva de creștere ca un răsfăț de cuișoare și de piper,
Promiteau murmurare și cântec de oameni vii, nu murmurul acela de uscăciune, despre care am mai vorbit.
Sfârșește, Povestitorule!.. Ele suflau la porțile Curiilor. Culcau zeii de piatră pe fețele lor, baptisterul în urzici, și sub junglă Bayonul,
Dezlegau izvorul din spini și din pavajul Regilor – în grădinile Curților de Conturi și în Sălile de Jocuri, în iatacurile pline de stampe, de incunabule și de scrisori de femei.
Îmbrățișau orice furie a pietrei și orice sfadă a flăcării; cu mulțimea se afundau în marile visuri benevole, și, până la Circurile din foburguri, pentru explozia celui mai înalt cort și despletirea-i de fată, de Menadă, într-o rotire de pânze și greement..
Se duceau unde merg bărbații fără familie și băieții fără majorat, cu fetele străzii și cu fiicele Bisericii, pe Marile catolice de culoarea căștilor, spadelor și vechilor racle cu moaște,
și în pas cu Păstorul, cu Poetul, pe drum, și-alăturau pescărușul violet al Mormonului, albina sălbatică a deșertului și migrările de insecte peste mări, ca fumuri de lucruri rătăcitoare împrumutând cozoroace și baldachine visării femeilor pe țărm.
*
Astfel crescând și șuierând la răscrucea vârstei noastre, coborau de pe înaltele trecători cu acel șuier nou unde nimeni nu-și află rasă,
și risipind la sălașul popoarelor, ha! risipind – risipească! ziceam – ha! risipind
Balize și geamanduri, borne de coastă și stele votive, cazemate la graniți și lămpașe la recife; cazemate la granți, scunde că niște cocini, și vămi și mai scunde la capătul pământului; baterii desuete sub palmieri, în insule de mărgean alb spurcate de orătănii; turele pe țărmuri și cruci în răscruci; catarge și posturi de pază, gabioane, hangare și barăci, paraclis în pădure și refugiu pe vârf de munte; locuri de afișaj și Calvarii printre gunoaie; tablele de orientare ale geografului și tabletă exploratorului; mormanul de pietre late al cartografului și-al nomadului; sau al catargiului și-al paznicului de lame? și spinii de fier de la marginea țarcurilor și forja sub cerul liber a celui înfierând vitele, piatră ridicată a sectantului și movilă moșierului, și voi, groase gratii de aur ale Industriașului, și canatul lucrat în vulturi al marilor firme de familie..
Ha! risipind – risipească! ziceam – tot ce-i piatră jubiliară și stela primitivă,
Ne-napoiau într-o seară fața scurtă a pământului, unde să stârnești o sută de fecioare și de zimbri printre isop și gențiană.
Astfel crescând și șuierând, țineau acest cant foarte pur unde nimeni n-are știință.
și după ce despărțiră de cele moarte pe cele vii, și de mai-bun făr-de-prețul,
Iată ne-mprospătau cu un vis de făgăduinți, și trezeau pentru noi, în cuibul lor mătăsos,
Că preotese în somn și fecioare cu aripi în năpârlire, ah! că nimfe în nimfoză printre rituri de-albinărit – lenjerie de aripi în tocul lor și manunchiuri de aripi în tolba lor –
Noile scrieri închise în marile șisturi ce au să vină..
O, prospețime în noapte când fecioara cu aripi se făcu aurora: la cea mai înalta culme a primejdiei, la cea mai înaltă frunte
De frunze și ferigi.. «Mă încânta, făgăduință, până la stingerea visului de a mă fi născut.. »
și asemeni celui ce-a dojenit pe Regi, voi asculta urcând în mine stăpânirea visului.
Beat, spuneai, mai beat, de a renega beția.. Beat, spuneai, mai beat, de a locui
Neînțelegerea.

Mihai Eminescu feat Mihai Eminescu - Dintre Sute De Catarge

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Dintre sute de catarge
Care lasă malurile,
Câte oare le vor sparge
Vânturile, valurile?

Dintre păsări călătoare,
Ce străbat pământurile,
Câte-o să le-nece oare
Valurile, vânturile?

De-i goni fie norocul,
Fie idealirile,
Te urmează în tot locul
Vânturile, valurile.

Neînțeles rămâne gândul
Ce-ți străbate cânturile,
Zboară vecinic, îngânându-l
Valurile, vânturile.

Petru Creţia - Bat Vânturi Mari

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Bat vânturi mari
Peste întinderi mari
Și după-o vreme ostenesc în noi
Din pricină că unele stele nu-și țin cuvântul.
Și, ostenite, se prefac în ape ușoare
Ce cad ca niște fără soartă ploi peste pământul
Așternut în adâncul din noi.
Însă deasupră-ne, mereu neostenit,
Trece etern și tăcut prin zenit,
Peste lumi, cuvântul și vântul
Pe care stelele drepte nu l-au mințit.
Și asemenea lucruri au loc
Între zone și sfere,
Între pământuri, obscure astre și vânturi,
Iar jur împrejur, lipsit de durere,
Al mării aspru e cântul.

Iannis Ritsos - Bântuie Vânturi la Margini de Amurg - VII

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Vântul acesta-i puternic,
e bucuros. Ascultă-l cum șuieră
prin hornuri, printre crăpăturile tăcerii tale.
Trebuie-un glas și mai puternic să-l facă să tacă,
trebuie mii de goarne deodată,
mii de guri deodată să spună-acest vânt.
Dar acum seara e-nădușită, stingerea sună
deasupra barăcilor militare,
paturile înșirate-s goale. Câți lipsesc?
La cină nimeni n-a venit?
Deci vom aștepta. Vom aștepta.