Turan – Versuri.pro

Firdousi - 99 (10993) Kei Khosro Rostam Izbăvește În Miezul Nopții Seraiul Lui Afrasiab

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Și vitejii se porniră spre serai la-Afrasiab,
și ajunseră la vremea de odihnă și de somn;
frâiele pe șei zvârliră, și-apoi traseră cu toți
paloșele răzbunării. Rostam poarta apucă
și zăvoarele îi smulse, și se năpusti-n serai
mai sălbatic decât leul. N-au fost decât lovituri
date și primite-n parte, spade-n ciocnet fulgerând,
ploaie de săgeți și suliți! Capetele celor mari
se rostogoliră; mâna cu țărână se umplu,
gura se umplu cu sânge. Sub portalul ce dădea
spre-ncăperea-mpărătească, Rostam hăuli prelung:
„Fie-ți somnul cât mai dulce, capu-ți fie plin de vânt!
Tu ai adormit pe tronu-ți, pe când tânărul Bijan
sta în temniță; crezut-ai că pe drumul din Iran
e cumva, de fier, vrun munte? Scoală-te! Sunt eu, Rostam
din Zabulistan, feciorul lui Zal, și-acum vreme nu-i
de dormit, trândăv, prin paturi! Spart-am porțile și-am spart
lanțurile închisorii căreia spre-a o păzi
i-ai pus strajă-o stâncă mare și Bijan e slobod azi
din belciuge și din fiare; nimenea n-ar trebui
să-și năpăstuiască-atâta ginerele său iubit!
Cel război care-ți aduse sângele lui Siavuș
ar fi trebuit să-ți fie de ajuns; o, josnic om,
răspândit-am împrejuru-ți doar mormane de ruini —
totuși ai râvnit la viața lui Bijan; dar bine văd
că-nrăită ți-i simțirea, cugetul rătăcit!”
Și strigă Bijan acestea: „O, tu, tiurc mârșav și tâmp,
ți-amintești că de pe tronul ăsta și-n ăst loc măreț,
în picioare și ostatic dinainte-ți m-ai ținut?
Ți-am cerut să lupt asemeni unui pardos, însă tu
mâinile mi-ai strâns în fiare aspre cum e un pietroi.
Iată-mă acuma slobod, și-astfel cum n-ar îndrăzni
să dea piept cu mine leul groaznic și-nverșunat!”
Strigătele-i deșteptară-n pieptul lui Afrasiab
temeri vechi, și prin seraiu-i izbucni în urlet lung:
„Bravii mei sunt puși în fiare de înșelătorul somn?
Cine dintre ei râvnește la pecete, diadem,
să le taie ăstor dușmani orice cale spre ieșiri!”
Pretutindeni răsunară răcnete și pași grăbiți,
sângele vărsat se scurse-n valuri din serai în porți,
și oricine vru să iasă, într-o clipă fu ucis!
Și pe când se răzbunară grabnic cei iranieni,
urmele de prin lăcașu-i își pierdu Afrasiab.
Al lui Rakș stăpân pătrunse în picioare răvășind
si covoare și crivaturi; spăimântatele femei,
chip de zâne pari, roabe de-ale lui Afrasiab,
apucară de mâini perșii dragi, nepăsători strângând
mândri cai cu șei din plopul geluit și căptușit
cu pestrițe piei de pardos, și cu nestemate-n șir;
apoi din palat ieșiră și cărându-și prada lor,
lungi popasuri nu făcură prin Turan. Rostam zori
mersul cailor de grija jafului cărat de ei,
și de teama ca-ntâmplarea să nu se sfârșească-n rău.
Cronica Șahilor

Firdousi - 99 (1097) Kei Khosro Rostam Își Alcătui Convoiul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Lui Rostam îi zise șahul: „Pentru că asupra ta
iei povara-acestei lupte, cere-mi ce-ți va trebui
în comori și oști, numește-mi oamenii ce-i vrei ca soți.
Teamă mi-i că un bicisnic om cum e Afrasiab
n-o să aibă tihnă până nu-i ia viața lui Bijan;
e-o ființă arțăgoasă, e un div răufăcător,
și de la Akvan deprins-a viclenii și vrăji duium.
Ahriman o să-i frământe inima și-l va-mboldi
să ne piardă pahlivanul!” Rostam zise către șah:
, , Vreau în cea mai mare taină pregătirile să-mi fac,
fiindcă viclenia-i cheia lanțurilor lui Bijan,
și nu-i bună de loc graba. Nu se folosește-acum
paloș, buzdugan sau lance; frâul trebuie strâns în mâini.
Trebuie-mi, de-argint și aur, giuvaeruri din belșug
și mai trebuie de-ndată să purcedem spre Turan
de nădejde plini, și-acolo locui-vom temători;
trebuie, schimbați la haine, să părem neguțători,
și pe-acolo să rămânem vreme lungă; și avem
trebuință de covoare și brocarturi pentru schimb
și plocoane..”
La aceste vorbe ale lui Rostam,
Kei Khosro dădu poruncă, larg, haznalele-i străvechi
să-și dea porțile în laturi spre-a lua orice și-oricât
din belșugu-mpărăției. Vistiernicul, cu sârg,
lăzile când le deschise, aur răsturnă grămezi, ,
pietre, giuvaericale. Rostam zis și Tahamtan
din comoară își alese și-ncărcă ce-i trebui
pentru ce-avea el poruncă; el cu aur încărcă
zece tefere cămile iar pe-o sută:-argint, brocart.
Cronica Șahilor

Firdousi - 96 Kei Kavus Nașterea Lui Sohrab

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Nouă luni dacă trecură peste fata de-mpărat,
un copil aduse-n lume: viu Crai-Nou strălucitor.
Ai fi zis că este însuşi Rostam, trup-de-elefant,
ori Sam, leul, ori Nariman. Gura mică-i surâdea,
chipu-i strălucea; de-aceea maică-sa i-a zis Sohrab.
Nici o lună nu-mplinise fătul şi-ți părea de-un an,
lat era în piept ca tatăl lui, Rostam, fecior lui Zal.
Nici trei ani n-avea când arcul începu a mânui;
la cinci ani dădu dovadă c-avea inimă de leu.
Când atinse apoi vârsta de ani, zece, nimenea
nu putea să-i stea-mpotrivă. Merse drept la Tehmime
şi-o-ntrebă cu îndrăzneală: „Pentrucă-s mai mare eu
decât frații mei de lapte, şi, boltită, fruntea mea
se înalță peste ceruri, spune-mi din ce neam mă trag,
din ce vită, şi ce-anume se cuvine să le spun,
când m-or întreba de tată. Dacă nu vrei să-mi răspunzi,
nu te voi lăsa cu viață printre cei din lume mari.”
Mumă-sa-i zâmbi: „Ascultă, nu te mânia, ce-ți spun
să te bucure: eşti fiul lui Rostam, trup-de-elefant;
te-ai născut din seminția lui Nariman-Sam-Destan,
fruntea-naltă ți-i cât cerul, căci te tragi din neam măreț.
De când lumea-a zămislit-o Ziditorul, n-a mai fost
cavaler fără de seamăn ca Rostam; şi n-a mai fost
om ca Sam al lui Nariman niciodată pre pământ:
nu-ndrăzni s-atingă fruntea lui nici rotitorul cer!”
Apoi maică-sa i-aduse un răvaş de la Rostam
cel războinic arătându-i trei rubine mari şi trei
giuvaericale de-aur dăruite tot de el
din Iran (pe când lumina zilei o vedea Sohrab)
şi-nsolite de-o scrisoare. Ea îi zise: „Fiul meu,
cată spre aceste daruri şi fii recunoscător;
tatăl tău ți le trimise, o, feciorul meu viteaz!”
şi adause acestea: „Dar ai grijă-Afrasiab
taina noastră să n-o afle că-i duşmanul lui Rostam,
si Turanu-ntreg se zbate, geme sub călcâiul lui.
Fie să nu te urască şi să nu doboare fiu
doar din ură pentru tata! Dacă tatăl tău ar şti
că arăți cum te văd însămi, fruntea lângă cer purtând
printre cei ce-o poartă astfel, grabnic te-ar chema la el,
şi durerea-atunci ar frânge inima în maică-ta!”.
Sohrab îi răspunse : „Nimeni de pe-acest întreg pământ
n-o să țină taina-aceasta! Toți din cei mai-mari şi bravi
şi bătrâni vorbesc de-nalte fapte ale lui Rostam;
când atât de strălucită mi-i obârşia, de ce
mi-ai ascuns-o după văluri? Vreau în fruntea unei oşti
de viteji tiurci, fără număr, să mă pun; voi răsturna
de pe tronul lui pe Kavus; urma şterge-voi lui Tus;
şi nu-i voi lăsa în viață nici pe Gurguin şi nici
pe Gudarz, Guiv, Kostaham, care-i fiul lui Nevder,
şi nici pe viteazul Bahram; dărui-voi lui Rostam:
calul, buzduganul, coiful cel şăhesc, şi-l voi urca
pe-al lui Kavus tron; pe urmă, din Iran m-oi răsuci
spre Turan să dau năvală şi cu şahul să dau piept;
eu voi fi stăpân pe tronul şahului Afrasiab,
sulița mea sulițând-o peste Soarele măreț;
te voi face o şăhiță peste-acest întreg Iran;
leu voi fi în bătălie. Fiindcă tată mi-i Rostam
şi eu fiindcă-i sunt feciorul, pe alt şah nu-l voi lăsa
lumea s-o împărătească; pentru ce ar mai purta
stelele pe cap coroană, Soare, Lună, când lucesc?”

Firdousi - 97 Kei Kavus Afrasiab Trimise Două Căpetenii la Sohrab

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Cineva aduse vestea lui Afrasiab zicând:
„Sohrab a împins pe mare o corabie de-a sa,
oaste mare adunându-şi împrejuru-i, şi-a-nălțat
fruntea precum chiparosu-n mijlocul unei livezi.
Încă îi miroase-a lapte gura de sugaci, şi-a luat
spada de oțel în mână şi săgețile le-a scos.
Lumea va neprihăni-o spada-n mână fulgerând,
şi acum o să-l izbească pe Kavus. Înconjurat
de-oaste multă, nu se teme de nimic. Dar pentru ce
aş lungi povestea-atâta? E deajuns să spun că el
vitejia şi-o arată mai presus de neamul său!”
Ascultând aceste vorbe-Afrasiab se-nveseli
şi zâmbi şi nu-şi ascunse mulțumirea lui de loc;
dintre ale oastei sale căpetenii şi viteji
îşi alese numai oameni din aceia ce-ndrăzneți
poartă grele buzdugane, bravi ca Human şi Barman
care nu se dau în lături, lei cu leii când se bat;
le încredinţă acestor căpetenii zece mii
de războinici, dintr-o oaste, cei mai buni, mai inimoşi.
Si le zise-apăi acestea: „Dacă-n taină veţi păstra
vicleşugul ce-l voi spune, soarta lumii-o hotărâţi.
Nu, nu trebuie ca tatăl să cunoască pe-al său fiu
îndrumat de înrudirea duhului şi-al firii-imbold.
Când vor sta ei faţă-n faţă, Rostam sigur va vroi
să purceadă bătălia, şi războinicul bătrân
poate că — mai ştii? — cădea-va omorât de-acest viteaz ;
în Iran atunci intra-vom, de Rostam pe veci scăpaţi,
şi vom face lumea-ngustă dinaintea lui Kavas;
mai apoi vom pune mâna într-o noapte pe Sohrab
şi-l vom face să-şi închidă ochii-n somnul cel mai lung.
Dacă va să fie-altminteri: Sohrab fiind omorât
de-a părintelui său mână, duhul bravului Rostam
mistui-se-va în chinuri!”
Cei doi pahlivani turani
plini de bănuieli plecară la Sohrab, duh luminos,
mai nainte trimiţându-i daruri vrednice de-un şah:
zece cai, zece catârce, unii înşăuaţi frumos,
altele cărând povară : de turcoaze, mândrul tron,
şi de chihlimbar, coroană care-n vârful ei purta
un mărgăritar, şi tronul trepte de ivoriu-avea.
Pahlivanii de asemeni aduceau şi un răvaş
preaînaltului războinic, plin de multe linguşiri
cât mai bine să-l încânte: „Dacă poţi să-ţi însuşeşti
tronu-Iranului, o lume va scăpa de dezbinări;
din hotarul nostru până în Iran e drumul scurt,
şi aceste trei meleaguri : Semangan, Iran, Turan
sunt ca unul. Oaste după trebuinţă îţi trimit;
urcă-te în tronu-acesta, pune-ţi o coroană-n cap.
De când lumea, niciodată, în Turan nu au mai fost
căpetenii pe măsura lui Human şi lui Barman;
ţi-l trimit să-ţi fie oaspeţi pentru câtva timp. De vrei
să porneşti război, aceştia laolaltă s-or lupta
şi or face ţărna-ngustă pentru toţi duşmanii tăi!”
Cam acesta e răvaşul şi acesta daru-adus
vrednic de un şah, pe caii şi catârii-mpovărați.
Iar Sohrab ce tronul lumii îl râvnea, aminte luând,
oastea şi-o urni şi tâmpini duruiră-asurzitor,
şi porni umplând pământul de vuirea-atâtor oşti.
Niciun duşman împotrivă-i nu stătu, fie c-a fost
leu ce sta să se repeadă-asupra lui sau crocodil.
El îşi duse oastea-n iureş prin Iran, şi-orice-ntâlni,
oameni şi cetăţi şi sate pârjoli, necraţător!.

Firdousi - Nouăzeci și Nouă (1094) Kei Khosro Guersivez Îl Aduse pe Bijan dinaintea lui Afrasiab

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Când se-apropie de ușă, Guersivez auzi
dinăuntru-o lărmuire veselă ca de ospăț;
și seraiul, tot seraiul șahului Afrasiab
răsuna de multe strune de lăute și viori.
Cavalerii-nstăpâniră și acoperiș și porți
și tăiară-orice ieșire; și văzând Guersivez
că închisă era ușa ce dădea spre încăperi
la prințesă, și că-ntr-una se turna în cupe vin,
sparse ușă și zăvoare năpustindu-se în chioșc,
năvălind și-n încăperea unde-un venetic era.
Când din pragul ușii ochii lui dădură de Bijan,
sângele-ncepu să-i fiarbă de turbare clocotind.
Și erau acolo sclave, șase sute, cu viori,
sau ducând pocale pline de licoare, ori cântând;
iar Bijan la mijloc, vesel, printre mândrele femei,
cupă de vin roșu-n mână. De departe îi răcni
Guersivez: „Om netrebnic și fudul, ai încăput
leului cel crunt în ghiare; viu de-aicea cum mai scapi?”
Bijan tremură în sinea-i: „Oare, cum voi ține piept
fără-a avea un fier în mână, fără Șebrang ori alt cal?
Teamă mi-i că astăzi viața mi se va sfârși aici.
Unde-i Guiv care-i fiul lui Gudarz al lui Keșvad,
că-s silit să-mi dărui capul fără a mă-mpotrivi?
N-am pe nimenea în lume iute ajutor să-mi dea,
numai Cel-de-Sus mai poate să mă scape viu de-aici!”
Dar Bijan purta-n carâmbul cizmei sale nelipsit
un jungher de-oțel; din teacă-l smulse și se așeză
drept sub ușa încăperii proclamându-și numele:
„Sunt Bijan și sunt nepotul pahlivanului Keșvad,
căpetenie de care-ascultă pahlivanii toți!
Nimeni dintre voi nu-ncerce să mi-atingă fir de păr,
dar sătul de-i este trupul să-și mai poarte capul sus!
Chiar când tremura-va lumea ca în Ziua de Apoi,
nimeni n-o să-mi vadă fuga, bir cu fuga nu voi da!”
Și Bijan apoi se-ntoarse spre Guersivez, strigând:.
„Soarta rea mi-a-ntins capcana. Știi străbunii cine-mi sunt,
șahul cine-mi-i și care-mi este locu-ntre viteji!
Dacă vreți să-mi țineți pieptul, nu voi șovăi nicicând
mâinile să-mi moi în sânge, și cu ăst pumnal de-oțel
voi scurta de căpățână pe mulți mari de prin Turan!
Dar de vrei tu dinaintea celui șah să mă îndrumi,
îi voi depăna-ntâmplarea; milă pentru viața mea
de-i vei cere, te vei face călăuza lui de-acum
pe a fericirii cale!”
Deci văzând Guersivez
că-i pornit și pus pe luptă, nu sări asupra lui;
știu că Bijan îi spuse adevăru-adevărat,
si că fără șovăială mâna-n sânge și-ar spăla!
Îi chezășui viața sub rostitul jurământ
și-i dădu belșug de sfaturi. Dobândi de la Bijan,
prin această învoială, că pumnalu-i va-nmâna
și se va lăsa de bună voie-n lanțuri ferecat.
Guersivez, mâini, picioare, i le legă fedeleș
cum legi un ghepard. Vai, ție, vitejle! Ce folos
când norocul ți-i potrivnic? Cerul se rotește-astfel
cu spinarea-ncovoiată, și ce aspru-i când te-aștepți
să te bucuri de hatâru-i. Și-apoi la Afrasiab
îl târâră cu obrajii palizi, ochii-nlăcrimați.
Și când șahul, amândouă mâinile, i le văzu
strânse-n fiare și cu capul gol, îi zise: „Om mârșav
și stricat, de ce venit-ai până-aici în țara mea?”
El chemă să se pogoare mila Domnului pe șah
și-i răspunse : „Adevărul dacă vrei să-l afli, -atunci
află că de bună voie n-am venit în ăst serai
și că nu-i de vină nimeni! Am purces de prin Iran
pentru-a nimici mistreții; și ajuns-am într-un loc
unde-n câmp turanienii sărbătorile-și țineau,
și mânat-am slujitorii din alai spre-a urmări
șoimu-mi rătăcit ; eu însumi căzui sub un chiparos
care mă ferea de soare. Dar veni o zână-n zbor,
aripile desfăcându-și, între brațele-i m-a dus
lin pe când dormeam; de lângă telegar m-a ridicat
și-a zburat până alaiul fiicei tale l-a-ntâlnit.
Cavaleri umpleau câmpia, și de pretutindenea
lectice treceau în juru-mi; de departe-nainta
o umbrelă indiană și în preajmă-i cavaleri;
drept in mijlocul mulțimii se găsea un palanchin
meșterit din lemn de-aloe, cu perdele de atlaz
după care, înlăuntru, sta un idol adormit,
pe-o perniță diademu-i. Dar deodată o pari
l-a chemat în ajutoru-i pe-Ahriman; se prăbuși
mult mai iute decât vântul printre cavalerii-acei,
drept în palanchinu-acela m-a lăsat, și-asupra ei,
preafrumoasei adormite, a rostit vrăjitorii.
În serai ajuns, rămas-am multă vreme adormit ;
dar când m-am trezit, purces-am tremurând să lăcrimez.
N-am făcut nicio greșeală, și-n primejdie n-a fost
fecioria fetei tale; negreșit că o pari
tulburatu-mi-a norocul și-a-ncercat asupra mea
vrerea ei de vrăjitoare.” Îi răspunse-Afrasiab:
„Ziua ta de neagră piază la soroc mi te-a ajuns!
Din Iran pornitu-mi-te-ai și cu arc și cu arcan
lupte căutând, renume; și-acum dinaintea mea
iată-te, ca o muiere, mâinile legate-n fier,
băsmuindu-mi la iznoave fără șir ca omul beat.
Minți frumos, dar capul nu-ți vei smulge de sub mâna mea!”
„O, tu, șahule, m-ascultă și urechea pleacă-ți-o –
i-a mai zis Bijan. Mistreții cu întorșii colți ai lor
și cu ghiarele lor leii — gata-s de-a se apăra ;
bravii pot numai cu paloș, arc, săgeți a se lupta
împotriva unui dușman; dar când unu-i în cătuși,
fără spadă, iar un altul înzăuat în za de-oțel,
cum putea-vor cavalerii să se lupte între ei?
Făr’ de ghiare ascuțite, leul cum și-o sfâșia
dușmanul, oricât avea-va piept și vlagă de viteaz?
Dacă șahul vrea curajul să-mi arăt în curte-aici,
trebuie să-mi dea pe mână cal și buzdugan și-apăi
dintre căpetenii tiurce mii de cavaleri pe-ales;
dacă voi lăsa in viață pe-acest câmp de încleștări
unul dintre mii de oameni, n-ai să mă socoti atunci
om viteaz!”.
La cuvântarea lui Bijan, Afrasiab
îi zvârli doar o privire-ntârâtată și lăsă
furia-i să izbucnească. Zise lui Guersivez
întorcându-se spre dânsul: „Spusu-mi-ai să nu-l sortim
morții, dar nu vezi păgânul ăsta cât de josnic e,
că mai cugetă la rele împotrivă-ne și-acum?
Nu se mulțumește-n sineși că ne-a necinstit atât,
cere-acum îngăduință de-a lupta cu cei cinstiți!
Leagă-i brațe și picioare, și pământul mântuie-l
de netrebnica-i făptură! Colo-n poartă la serai
nalță-i o spânzurătoare, să se vadă-n patru zări;
spânzură-l pe-acest nemernic, viu să mi se zbată-n ștreang,
și de-acuma niciodată despre el nu-mi mai vorbi!
Trag nădejde de-azi nainte că nici unul din Iran
n-o mai îndrăzni să-ntoarcă nici privirea spre Turan.”
Dusu-l-au pe sus, de lângă șah pe tânărul Bijan :
piept și inimă străpunse de-atât chin și ochii lui
înecați de-amare lacrimi. La serai ajunse-n prag,
tulburat adânc în suflet, cu picioare purpurii
cum e roza de-atât sânge revărsat din ochii plânși.
Zise: „Dacă hotărât-a Domnul că va trebui
să mă sting ca un bicisnic, nu de ștreang sunt îngrozit
nici de moarte, dar mi-i groază, tremur când îmi amintesc
de cei din Iran, mai-marii; zice-va vrăjmașul meu
c-am fost laș și că lăsat-am să mă spânzure în ștreang
fără a primi vreo rană; după moarte m-or bârfi
dinaintea ăstor vajnici pahlivani împărătești:
precum tata și bunicu. Vai! vrăjmașul meu atunci
va să se înveselească, și tot ce-a precugetat
împotriva mea, întocmai împlinise-va-ntru tot.
Vai! n-oi mai vedea pe șahul-șahilor, nici pe Guiv.
Vai! departe-s de vitejii plini de vlagă și virtuți.
O, tu, vântule, aleargă până-n țara mea, Iran,
ia din parte-mi o ștafetă pentru marele meu șah;
spune-i că Bijan e-n mare strâmtorare și-a intrat
printre lei cu crunte ghiare. Lui Gudarz al lui Keșvad
spune-i că de vină este Gurguin ce mi-a-ntinat
laurii mei verzi. Și spune-i lui Gurguin : „Câine tâmp,
ce răspuns în lumea-ailaltă îmi vei da, când m-ai împins
în nenorocirea-asta și-astfel să nu pot scăpa..?”.
Cronica Șahilor

Firdousi - 99 (1098) Kei Khosro Rostam în Cetatea Khotan la Piran

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Lui Piran c-o plecăciune-i zise: „O, vestit viteaz,
al cărui noroc și fapte mari umplură mai demult
și Turanul și Iranul! Nimeni nu-i atât de demn
de putere precum tine și de mândrul diadem,
tu, ce șahilor ești sfetnic și podoabă-n tronul lor.
Doar prin mila Celui care e Stăpânu-acestei lumi,
Piran, nerecunoscându-l pe Rostam, îl întrebă:
„De pe unde vii? Răspunde-mi! Cine ești? Și pentru ce
ai ajuns atât de-n grabă până-aici?” „Sunt sclavul tău —
i-a răspuns Rostam — și Domnul mi-arătă cetatea ta
ca să-mi potolească setea. Am bătut atâta drum
lung și greu și care-ndrumă din Iran până-n Turan
pentru-a mea negustorie. Vând și cumpăr și aduc
marfă fel-de-fel s-o târgui. Cugetul eu mi-l împac
în primejdiile-mi multe numai cu icoana ta
și a măreției tale, și nădejdea mea acum
inima mi-o copleșește. Pahlivanului pe plac
dacă-i este, să-mi întindă sub aripa-i adăpost,
cumpăra-voi cai, voi vinde giuvaeruri. Dreptu-i braț
mă va apăra de rele; noru-i de prieteșug
va făcea să-mi plouă-n creştet boabe de mărgăritar.”
Și apoi Rostam întinse ‘dinaintea lui Piran
un pocal cu giuvaere vrednice de-un șah; smerit,
îl rugă să le primească, și de-asemeni telegari
aprigi, de arabă vână, cu cioltar atât de fin
că, stârnit de vânt, nici colbul nu li se așeză-n păr.
Îi înmână aceste daruri și asupra lui ceru
mila Domnului, și astfel învoiala se-ncheie.
Când Piran zvârli privirea în pocalul lucitor
plin de giuvaericale, chemă de la Cel-de-Sus
binecuvântări asupra lui Rostam, și îl primi
binevoitor, și-l puse-n tron de peruzea, zicând:
„Mergi în pace, și-n cetate cu încredere să vii,
și-ți voi pregăti lăcașul lângă mine; griji să n-ai
de comorile-ți că nimeni, nici un om nu va-ndrăzni
să-ți caute gâlceavă. Du-te și adu-ți aici
tot ce-ai mai de preț și cată-ți pretutindeni mușterii.”.
Deci Rostam tocmi o casă cu chirie și în ea se
statornici, și mărfuri și poveri își înșiră-n
prăvălie. Caravana drumețind de prin Iran
se zvoni că-i în cetatea falnicului pahlivan;
mușterii de pretutindeni își ciuliră urechiuși
auzind cum se vorbește de-un neguțător vânzând
ștofe, giuvaericale; toți care nevoie-aveau
de brocarturi, de covoare sau de giuvaere toți
drum bătură către curtea pahlivanului Piran ;
se statornici de-ndată-n prăvălia lui Rostam
dever luminos, o lume luminând ca Soarele.
Cronica Șahilor