Tismana – Versuri.pro

Daria Elena Cojocaru - Măi Neicuță Din Tismana

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

I. Măi neicuță din Tismana
De un an îmi tot ții seama
Toată seara-mi sprijini poarta
Dimineața pleci la alta.
Ref:
Așa-i dragostea pe lume
Și cu vorbe și cu glume
Noi doi acum învățăm
Dragostea să o purtăm
Ăuu și iară uu
Ăuu și iară uu
Uuu, uuu
Nu vreau neică cum vrei tu.
II. Neicuță frumos gorjean
Frumos dar cam hoțoman
Știu eu că nu te lipsești
De mândruța din Bălești
Ref.
III. Neica inima-mi topește
Că se poartă schilărește
Cu găitane pe rever
Moare mândra după el
Așa-i dragostea pe lume
Și cu vorbe și cu glume
Noi doi acum învățăm
Dragostea să o purtăm
Ăuu și iară uu
Ăuu și iară uu
Uuu, uuu
Nu vreau neică cum vrei tu
Ăuu și iară uu
Ăuu și iară uu
Uuu, uuu
Nu vreau neică cum vrei tu

Maria Ciobanu - De La Tismana La Vale

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

De la Tismana la vale
Trece drumul prin Ponoare
Prin codrul de liliac
Unde-mi căzu neica drag,
Era zi de sărbătoare
Liliacul era-n floare
Și neica era gătit
Ca liliacu-nflorit,
Avea ochi de albăstrele
Și-a dat foc inimii mele
M-a luat în horă să joc
Să-nvârtim sârba-n mijloc.
Mă-nvârtii cât mă-nvârtii
Ostenii și ameții,
Mi-era frică și rușine
C-o râde lumea de mine,
C-o râde lumea de mine
Că sunt neieșită-n lume
Și de-atunci visez mereu
Hora și pe neic-al meu,
Aproape-un an a trecut
Eu neicuț-am mai crescut
La horă am mai ieșit
Nu mi-e frică de-nvârtit.
Nu mi-e frică de-nvârtit,
De-nvârtit și de-amețit,
Când o-nflorii liliacul
De-acolo-mi aleg bărbatul,
Vino și tu, neiculiță,
Să-ți alegi o mândruliță,
Vino dacă mă-nțelegi
Să vedem pe cine-alegi.

Maria Lataretu - La Tismana-n Tr-o Gradina

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Foaie verde de-o sulfina (bis)
La Tismana-n tr-o gradina,
Mi-a prins dorul radacina (bis)..
Dorul vreau iau cu mine
Radacinile-l tin bine, (x2 bis)
Dorul vreau sa-l bag in casa
Radacinile nu-l lasa..
As voi sa-l bag in tinda,
Ramurile-i dau de grinda, (x2 bis)

Radu Gyr - Tismana

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Cine te-a-nfrunzit cu pana,
alb trifoi de piatră vie?
Crești pe zare, elegie,
nufăr de opal, Tismana.
Leaturi negre, mânăstire,
în arginturi, sub ștergare,
sfinți albaștri ca o zare
au frunți limpezi de potire.
Un zugrav de cer și stele
– hoț de flăcări și știubeie –
tâlhări de curcubeie
aur tânăr și vopsele.
Și, cu mână diafană
și lumini cutremurate,
chipul Maicii-Prea-Curate
l-a furat într-o icoană.
Subțiați pe zid, în strai cu
flori de fir și de zăpadă,
scriși, frumos, ca-ntr-o baladă,
ctitori: Mircea, Radu, Vlaicu.
Pe veninuri și vâlvoare
Sfântul Gheorghe scânteiază.
Sub Florii și Bobotează
arde Vinerea-cea-Mare.
La vecernii-n seara lină,
triști, cu umeri ca oglinda,
trec heruvii mirosind a
busuioc și a lumină.
Fâlfâind, un serafim
dă de veste prin unghere
c-a venit la priveghere
umbra popii Nicodim.
Și, când freamătă gorunii
veacurile ies din gropniți,
urcă scara în clopotniți
și trag clopotele lunii.
În tăcerile Tismanii,
din morminte, din gorgane,
cnejii vin și plâng în strane
peste vinete cazanii.

Grigore Alexandrescu - Răsăritul Lunii la Tismana

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Răsăritul lunii la Tismana.
Decât în frumoasa noapte când plapânda-i lină rază
A iubitei mele frunte cu vii umbre colora,
O priveliște c-aceea ochii-mi n-au putut să vază,
Lun-asa încântătoare n-am avut a admira.
Și întâi, ca o steluță, ca făclie depărtată,
Ce drumețul o aprinde în pustiuri rătăcind,
În a brazilor desime, în pădurea-ntunecată,
Printre frunze clătinate, am zărit-o licurind.
Apoi tainicele-i raze dând pieziș pe o zidire,
Ce pe muchie se ridica, locaș trist, nelocuit,
Mângâie a ei ruină cu o palidă zâmbire,
Ca un vis ce se strecoară într-un suflet pustiit.
Apoi glob rubinios, nopții dând mișcare și viață,
Se-nalță și, dimprejuru-i dese umbre depărtând,
Pe-ale stejarilor vârfuri, piramide de verdeață,
Se opri; apoi privirea-i peste lume aruncând,.
Lumina adânci prăpastii, mănăstirea învechită,
Feudala cetățuie, ce de turnuri ocolită,
Ce de lună colorată și privită de departe
Părea unul din acele osianice palate.
Unde geniuri, fantome cu urgie se izbesc:
Și pustiul fără margini, și cărarea rătăcită,
Stânca, peștera adâncă, în vechime locuită
De al muntelui sfânt pustnic ce sărmanii îl iubesc.
Erau dulci acele ceasuri de extaz și de gândire:
Șoaptele, adânci murmure ce iau viață în pustii,
A mormintelor tăcere ce domnea în mănăstire,
Loc de zgomot altădată, de politici vijelii.
Noaptea, totul acestei scene colosală de mărire,
Două nobile instincte cu putere deștepta;
Unu, -a cerului credință, altu, -a patriei iubire,
Ce odată-n aste locuri pe strămoși îi insufla.
Munții noștri-au fost adesea scump azil de libertate,
Și din vârful lor românii, torent iute, furios,
S-aruncau; mulțimi barbare pentru pradă adunate,
Lei sosind, era la fugă ca un cerb rănit, fricos.
……………
Cu trufie craiul ungur către țară-naintează [1]
Sunt plini munții de ostire, sună zalele de fier;
Pintenii lucesc; la lună săbiile scânteiază;
Basarab încheia pacea cum vrăjmașii lui o cer [2].
Dar românii nu vor pacea, nu vor trista umilință
Ce asupra-le aduce un necinstitor tratat:
Ura lor e nempăcată; în a lor crudă dorință
Cuprind munții, închid drumul ungurului spăimântat.
Astfel e atunci omorul, cât ostașul încetează
Obosit, și riga singur cu puțini scapă fugind;
Strălucitele-i veșminte le aruncă el de groază,
Plânge și în a sa țară se întoarce blestemând.
Niciodată asta lună ce înoată în tărie,
Ca fanal purtat de valuri pe a mărilor câmpie,
Mai mult număr de cadavre de atunci n-a luminat,
Niciodată mândru vultur ce-n văzduh se cumpănește,
Acel domn al atmosferei ce un veac întreg trăiește,
De o pradă-asa bogată încă nu s-a-ndestulat.
Se găsesc s-acum pe râpe bucăți de armuri zdrobite;
Am văzut întinse pinteni de rugină putreziți,
Și pe-al războiului munte, monstruoasele morminte
Unde șefii ungurimii zac cu toții grămădiți.
Dar românii, fii ai celor ce-n vechime se luptară,
Cu sudori adap pământul, câștig hrană în dureri;
Sunt plugari; și alte nume, oameni noi se înalțara,
Oameni nensemnați și mândri de vechimea lor de ieri.
Străini prinți ce ne-apasară au dat lor drept mângâiere
Averi, cinști, care odată se-mpărțeau drept răsplătiri,
Monopol fac azi de drepturi; în a lor scurtă vedere
Propășirii neînvinse pun ei dese-mpotriviri.
Nu e-asa legea naturii, nu e-asa a țării lege;
Ca tot ce nu e la locu-i va cădea trufia lor:
Al sudorilor străine rod ei nu-l vor mai culege;
Va fi mare tot românul, țării lui folositor.
Cugetări adânc ascunse, idei drepte și înalte,
Ce în inimile-alese ura lor le apasă,
Vor vedea lumina zilei; și în formă de mari fapte,
Sub privirea providenței, lumii se vor arăta.
Adăugată de către-Radu Dan Alexandru

Grigore Alexandrescu - La Tismana

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Decât în frumoasa noapte când plăpânda-i lină rază
A iubitei mele frunte cu vii umbre coloră,
O priveliște c-aceea ochii-mi n-au putut să vază,
Lun-așa încântătoare n-am avut a admira.
Și întâi, ca o steluță, ca făclie depărtată,
În a brazilor desime, în pădurea-ntunecată,
Printre frunzele clătite, am zărit-o licărind.
Apoi tainicele-i raze dând pieziș pe o zidire,
Ce pe muche se ridică, locaș trist, nelocuit,
Ca un vis ce se strecoară într-un suflet pustiit.
Apoi, glob rubinos, nopții dând mișcare și viață,
Se-nălța și, dimprejuru-i dese umbre depărtând,
P-ale stejarilor vârfuri, piramide de verdeață,
Se opri; apoi privirea-i peste lume aruncând,
Lumina adânci prăpăstii, mănăstirea învechită,
Feudală cetățuie, ce de turnuri ocolită,
Părea unul din acela osianice palate,
Unde geniuri, fantome cu urgie se izbesc;
Și pustiul fără margini, și cărarea rătăcită,
Stânca, peștera adâncă în vechime locuită
De al muntelui sfânt pustnic ce sărmanii îl iubesc.
Erau dulci acele ceasuri de extaz și de gândire;
Șoaptele, adânci murmure ce iau viața în pustii,
A mormintelor tăcere ce domnea în mănăstire,
Loc de zgomot altădată, de politici vâjâieli.
Noapte, totul acestei scene colosale dă mărire,
Două nobile instincte cu putere deșteaptă;
Unu-, a cerului credință, alt-, a patriei iubire,
Ce odată-n aste locuri pe strămoși îi insuflă.
Munții noștri-au fost adesea scump azil de libertate,
Și din vârful lor romanii, torente iute, fioros,
S-aruncau: mulți barbare pentru prada adunate,
Lei sosind, era la fugă ca un cerb rănit, fricos.
Cu trufie craiul ungur către țară-naintează;
Sunt plini munții de oștire, sună zalele de fier;
Pintenii lucesc; la lună săbiile scânteiază;
Basarab încheie pacea cum vrăjmașii lui o cer.
Dar românii nu vor pacea, nu vor trista umilință
Ce asupră-le aduce un necinstit contractat;
Ura lor e nempăcată; în a lor crudă dorință,
Cuprind munții, închid drumul ungurului spăimântat.
Astfel e atunci omorul, cât ostașul încetează
Obosit, și rigă singur cu puțini scapă fugind;
Strălucitele-i veșminte le aruncă el de groază,
Plânge și în a sa țară se întoarce blestemând.
Niciodată astă lună ce înoată în tărie,
Ca final purtat de valuri pe a marilor câmpie,
Mai mult numărul de cadavre de atunci n-a luminat.
Niciodată mândrul vultur ce-n văzduh se cumpănește,
Acel domn al atmosferei, ce un veac întreg trăiește,
De o pradă-așa bogată însă nu s-a-ndestulat.
Se găsesc ș-acum pe râpe bucăți de armuri zdrobite;
Am văzut însăși pinteni de rugină putreziți
Și p-al războiului munte monstruoasele morminte
Unde șefii ungurimii zac cu toții grămădiți.
Dar românii, fii ai celor ce-n vechime se luptară,
Cu sudori adap pământul, câștig hrană în dureri;
Sunt plugari; și alte nume, oameni noi se înălțară,
Oameni nensemnați și mândri de vechimea lor de ieri.
Streini prinți ce ne-apăsară au dat lor drept mângâiere
Averi, cinsti, care odată se-mpărțeau drept răsplătiri;
Monopol fac azi de drepturi; în a lor scurtă vedere
Propășirii neînvinse pun ei dese-mpotriviri.
Nu e-așa legea naturii, nu e-așa a țării lege;
Că tot ce nu e la locu-i va cădea trufia lor;
Al sudorilor streine rod ei nu-l vor mai culege;
Va fi mare tot românul țării lui folositor.
Cugetări adânci ascunse, idei drepte și înalte,
Ce în inimile-alese ura lor le apasă.
Vor vedea lumina zilei; și în formă de mari fapte,
Subt privirea providenței, lumii se vor arăta.

Polina Manoilă - Vino Dor Din Târgu Jiu

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Vino dor din Târgu Jiu
Că de neica nu mai știu,
Nu știu de-i bine sau rău,
De-l apasă dorul meu
Sau poate e supărat
C-am plecat și l-am lăsat.
Vino dor de la Arcani
Că pe-acolo n-am dușmani,
Am și pe neicuța-n sat
Ce crede că l-am uitat,
Să nu-ți pară, neică, rău
Îți trimit cântecul meu.
Vino dor de la Tismana
Și-mi mângâie inimioara,
Și te-așează pe pridvor
C-am pe suflet mare dor,
Ia loc și te odihnește
Și de neica-mi povestește.

Polina Manoilă - Dragi Mi-s Ia și Marama

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Dragi mi-s ia și marama
Că sunt fată din Tismana,
Mi-e drag să mă-ntorc acasă
La căsuța mea frumoasă,
Să văd vișinul din poartă,
Pe măicuța ce m-așteaptă.
Îmi sunt dragi cărările,
Băieții și fetele
Cu care-am copilărit
Până când ne-am despărțit,
Mi-s dragi oamenii din sat
Pe care nu i-am uitat.
Am venit acuma iară
Să vă cânt din inimioară
Cântecele gorjenești
Din Tismana și Topești
De unde eu am plecat
Să vă cânt cântecul drag,
Să cânt și să hăulesc
Toată viața cât trăiesc.

Polina Manoilă - Cântă Tismana și Motru

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Cântă Tismana și Motru
De răsună peste codru,
Cântă băieții pe deal
Cântec mândru din caval,
Iar fetele hăulesc
Cântec vesel oltenesc,
Hăulesc prin munți și văi
Să răspundă la flăcăi.
M-am gândit să cânt și eu,
Tismană, în graiul tău
Și în ie să mă-mbrac,
Maramă să-mi pun pe cap
Și la ureche o floare
Cum se poartă-n sărbătoare,
Să joc sârba gorjenească
Lumea-n sat să mă privească.
Cântă, Tismană, cu mine
Să-mi treacă dorul de tine
Că străbat meleagul tău
Să ajung în satul meu,
Satul meu, nume de fată,
În cântece legănată,
Tismană, în graiul tău
Mi-e drag mult să cânt și eu.

Polina Manoilă - Ionel de la Tismana (Cântă Frunza și Poiana)

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

– Cântă frunza și poiana,
Ionel de la Tismana,
Hai la horă în zăvoi
Până nu pleci de la noi,
C-am auzit eu odată
Că pleci, neică, la armată.
– Te rog, mândro, draga mea,
Stai până m-oi libera
Că am doar un an de zile
Și viu să mă-nsor cu tine
Că de când eu te-am văzut
Nu mai pot să te mai uit.
– Neică, dacă-mi spui așa
Am să rog pe maică-mea
Să mă lase să te-aștept
Că vii acasă sergent
Și-o să facem nuntă mare
La Tismana sus pe vale,
Nuntă mare și bogată
Să vină Tismana toată.