stepa – Versuri.pro

Serghei Esenin - Deasupra Unei Sile Dese

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Deasupra unei sile dese
În nemișcare și mister,
Mieluță bălă, luna iese
Să pască iarbă de pe cer.
Cu cornu-nfurișat prin bercuri,
Ea-mpunge tăul cristalin,
Iar apa-nfiorată-n cercuri
Și țărmu-l clatină puțin.
Pe-ntinsul cotropit de verde,
Mălinu-ncins de vâlvătăi
Tămâia lânced și-o pierde
Pe măguri, dincolo de văi.
O, stepa mea cu fiscă deasă,
Tu cu oblimea ta ne furi,
Dar și pe tine te apasă
Tristeți de smârc și sărături.

Radu Gyr - Stepa Ucraineană

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Curgând din Miază-Noapte, zbârcită, largă, arsă,
cu veacul şi tăcerea în goluri verzi se varsă.
O simţi cum vine parcă din moarte şi uitare,
ducând sfâşietoarea vecie în spinare.
Rar, câte-un dâmb clipeşte din geană sub un nor,
sau şchioapătă, departe, un pom într-un picior.
Clocite, smârcuri negre spre zarişte se lasă,
fierbându-şi mormolocii sub lintiţa vâscoasă.
E-n tot o deznădejde, o dezolantă silă
Cad din văzduh, bolnave, mari păsări de argilă,
şi liniştea se cască, setoasă, ca o fiară,
lingând pe margini cerul şi apa lui amară
În zori de zi, ca plumbul topit sfârâie golul
tăriilor şi urcă, necruţător, pârjolul.
Pământul surd se coace şi crapă sub văpaie,
şi arşiţa-l scobeşte cu gheară-n măruntaie.
Amiază nemiloasă, din graniţa ei spartă,
veninul care arde prin ierburi şi-l deşartă.
Şi aerul trosneşte şi zările leşină
Ci, deodată, stepa oftează în lumină.
Cu nările zvâcninde, adulmecând, tresare
şi, lung miroase ploaia gonind din depărtare.
Din adâncimi mongole, din hău fără începuturi,
cresc norii cu hangere de fulgere şi cnuturi.
Vin hoarde de cenuşă şi clocotesc cazane,
bat vânturile stepa cu vinete ciocane.
Vecia urlă. Norii îşi leapădă tăciunii,
şi mormăie şi joacă ursoaicele furtunii.
Cu jordii, ploaia bate câmpia-n pielea goală.
Mânjind văzduhul, vântul îi cârd-n cârca smoală.
Ies smârcurile-afară din gropniţe şi pleacă
să rupă clăi răzleţe în goana lor buimacă.
Zbârlit, îşi umflă guşa şi duşmănos, nămolul,
sub tunetele care se dau de-a rostogolul.
Imensă, stepa geme, se clatină şi fierbe
Târziu, aduce noaptea pe umerii ei jerbe
de stele şi le-aprinde opalele mirate,
sus, peste amintirea furtunii destrămate.
O limpezime rece îngheaţă juvaere
şi subţiază poduri de vis şi de părere.
Iconostasul nopţii se-nalţă cu sfială,
şi toată stepa-ncepe o rugă vegetală.
Un imn ciudat mijeşte din şanţuri, din băltoace
Şi numai dintr-un capăt de lume fără pace,
flămând, ca o lupoaică la pândă, tunul latră,
scuipându-şi, peste basme, plămânii lui de piatră.
Saltz, August, 1941

Ion Pillat - Cântecele Stepei

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

I.
În zori pe stepă.
De-acuma uită omul ce-ai fost şi, pentru-o clipă,
Fii numai aşteptarea fiorului divin.
Deodată eşti beţia ce n-o dă nici un vin,
Şi sufletu-ţi pătrunde – ca-n ceruri o aripă –
În stepa răscolită de vântul aprilin.
Mirosul, pipăitul, auzul şi privirea
Se-aruncă deopotrivă pe cele patru zări.
Eşti ritmul ne-ngrăditei şi singurei cântări,
Talazul ce-nverzește urmându-şi unduirea,
Mireasma îmbibată de vis şi avântări.
Eşti simţul nesfârşirii, fiind un fir de iarbă,
Eşti oceanul humei, fiind al lui corsar.
Eşti călăreţul galben, eşti albul armăsar,
Albastru depărtare, şi-ntrecerea lor oarbă.
Eşti cântecele stepei, eşti suflul lor barbar!.
II.
Aş vrea să fiu Oigur nomad,
Călare-n vânt să mă avânt,
Şi noaptea prin păduri de brad
La Selenga să-ncerc vad
Poporul meu ne-nfrânt.
E ura-n pieptul meu de lup:
Aş vrea pe stepe fără drum
Oştiri cu ghioagă să le rup.
Cetăţi, ce pline ca un stup
Trăiau, – să fie scrum!.
Cu flamură de sânge-n steag,
Aş vrea să calc în Turkestan.
Tu, fata craiului pribeag,
Spre întâlnirea celui drag
Să vii cu lung chervan.
Aş vrea, când ies cumplit prin zări,
Să tremuri toată ca un prunc,
Să cazi cu trupul pe cărări,
Şi cum ceri milei îndurări,
Pe cal să te arunc.
Şi-n Samarkanda ca-ntr-un cort,
Cu pradă-mi vie prinsă-n şea,
Să intru-n trup. – Iar stând ca mort
Norodul vadă cum îi port
Stăpâna lui şi-a mea!.
III.
Când ai un cal în spume
Şi suflet de pribeag,
A ta e-ntreaga lume
Din Kitai în Buceag!.
Se-ntinde-stepă, creşte
Din zări în zări pustii..
Sfârşit nu se zăreşte
Şi început nu-i ştii.
N-ai cort rotund de piele,
Nici izbă grea de brad,
Şi dormi flămând sub stele,
Nețărmuit nomad.
Şi-n vis te vezi, nebune,
Stăpân pe Kandahar.
Pe când spre zi apune
Lin cornul selenar.
IV.
Se-aprind luceferii, se-aprinde
Pe stepă luna s-o colinde;
Şi-un aprig dor, păgân mă prinde
Să sar în şea.
Al meu e cerul şi pământul!
Călare nu m-ajunge vântul,
Şi cine-mi va opri avântul
Pe stepa mea!.
Nu stelele ce-or să apună,
Nici răsăritul viu de lună,
Ci stepa, stepa mea nebună
O voi cânta.
Nebiruită ca o mare
Prin zări se-afundă şi dispare,
Şi sufletele rătăcitoare
N-o pot uita..
V.
Creşte, scade, piere
Stepa mişcătoare.
În apus de soare
Sufletul mi-l cere.
Caii se frământă,
Muşcă de zăbale;
Sotnii sute-n vale
Voiniceşte cântă.
Una câte una,
Suliți lungi întinse,
Peste ierburi ninse
Vor porni cu luna.
Ce oraş nălucă
Le-a clădit în zare
Stepa vrăjitoare,
Dorul lor de ducă?.
VI.
Ţi-aducem cal, un steag, un arc
Şi câmpul fără zări ca apa,
O, lasă plugul, zvârle sapa
Şi fii al stepelor monarc!.
Aruncă strigăt de război:
Viteji veni-vor cu grămadă.
Ridică-ţi către zare spadă,
Şi-n cerul ei să pieri cu noi!.
Neam slobod cu ereţii-n vânt,
Noi toţi păstori de herghelii,
Te-alegem Hatman să ne fii,
Să voinicim pe-acest pământ.
Ţi-aduce cal, un arc, un steag
Şi stepă. Nu-i auzi chemarea?
Va fi a ta, căci e ca marea
Şi se dă toată celui drag.
VII.
Din ierburi creşte fremătare,
Se lasă noapte şi uitare,
Şi hergheliile, în zare
Dispar.
Un cântec, prelungit agale,
Răsună trist din vale-n vale,
Îngână dragoste cu jale,
Şi rar.
În stoluri lungi se duc cucoare..
Iar după nori sfios răsare
O lună parcă de ninsoare
Şi-o stea.
Şi brumă de argint se lasă..
Ce albă-i stepa mătăsoasă!
E oare-n lume vreo mireasă
Ca ea?.
VIII.
Pe şesul nins fără ninsoare,
Cresc codri desfrunziţi sub lună
Sau suliţi, pâlcuri, se adună
Pe stepă oare?.
O, suflete, te prind călării!
O, suflet, tremură, căci iată
Cum vin prin iarbă nearată
Haiducii zării.
Cazacii, vântul: cot la cot..
Cazacii: scară lângă scară,
Vârtej, potop.. cu suliţi ară
Văzduhul tot..
O, suflet, vânător de vise,
Te lasă-n urma nălucirii
Pe stepele închipuirii
Întredeschise.
IX.
Pe stepa legănată de vântul primăverii
Legaţi-vă iubirea de inimi şi de şea,
Ca o dorinţă surdă, pitită, a panterii
Când vede cerbul negru pe câmpul alb de nea.
La pândă, la pândă,
Oigur lângă Oigur!
Şi stepa împrejur
Cu iarba ei plăpândă..
La pândă, Oigur!.
Pe stepa nemişcată sub jar aprins de vară,
Legaţi-va izbânda de suflet şi de-oblânc,
O, cei de-un neam cu lupii ce-n liniştea lunară
Pornesc pe stepa largă de dorul ei adânc.
Călare, călare,
Oigur lângă Oigur!
Şi stepa împrejur
Sporind din zare-n zare..
Călare, Oigur!.
Pe stepa argintată de bruma toamnei sure,
Legaţi-vă norocul de inimi şi de şea.
Uitaţi-vă că-n zbor săgeată veni-va să vi-l fure,
O, voi, stăpânii morţii, dar stăpâniţi de ea.
‘Nainte, ‘nainte,
Oigur lângă Oigur!
Şi stepa împrejur
Cu visul ei fierbinte..
‘Nainte, Oigur!.
Pe stepa troienită de-a iernilor urgie,
Legaţi-va mormântul de suflet şi de-oblinc,
Când corbii de pe ceruri de sânge, reînvie
Întunecând amurgul cu norul lor adânc.
La moarte, la moarte,
Oigur lângă Oigur!
Când stepa împrejur
La toţi ni se împarte,
La moarte, Oigur!.
X.
Mi-ai ars coliba de cioban,
Şi turmele mi le-ai răpit,
Strămoşii mi i-ai necinstit,
Iubita, tu mi-ai pângărit,
O, Timur Khan!.
De-un neam acum cu lupul sur,
Trăiesc ca lupul pe pământ..
Azvârl din arcul meu răsfrânt,
Urlând, săgeata mea în vânt,
O, Khan Timur!.
De trece-n zare vreun chervan,
Îl jafuiesc după-al meu plac.
Ce-mi pasă dacă-n iarbă zac
Atâţia morţi pentr-un cazac,
O, Timur Khan!.
Va răsări şi ziua, jur,
În faţa mea când tu vei sta,
Când ghioaga mea şi ghioaga ta
Cu dor de sânge vor lupta,
O, Timur Khan!.
Dar, ne-nfrânatul meu cârlan
Goni-va negru-ţi armăsar,
Obrazul tău va fi de var,
Şi pieptu-ţi roşu ca un jar,
O, Timur Khan!.
Şi stepa toată împrejur
La strigătu-mi va tresări..
Cu dânsa, slobod, m-oi iubi,
Uitând de oasele-ţi pustii,
O, Timur Khan!.
XI.
Înmlădierea largă a stepelor oigure
– Întrecerea nebună de iarbă şi de cer –
Ce-n zori de zi se naşte cu freamăt de pădure
Şi prin amurguri scade armonizând murmure,
Dorinţa mea de ducă şi calul meu o cer.
Plugarii să rămână în strâmtele bordee!
Tu, suflet fără margini, spre nesfârşit mă du
Pe stepă legănată de-nalte graminee,
Căci numai stepa poate nomadului să dee
Beţia voiniciei ce-n ziduri se pierdu.
Cazac rănit de moarte cu sângerândă rană,
Călare ostăşeşte de suliţi biruit,
Nu vrea culcuşul, ţeapăn întins sub sfânta strană,
Sub crucea, prăvălită greoaie ca o stană,
Ci iarbă vreau să-mi cânte cu val neliniştit.
Din huma mea trupească să crească-albaştri scaii
Când gândul lumii suie pe ceruri sinilii..
Şi poate printre stele vor căuta Nogaii
– Povestitori de basme şi păstorindu-şi caii –
Privirea mea stelară veghind pe herghelii.
XII.
Noaptea pe stepă.
GREIERII
Ţârâie greieri.
CÂRD DE COCORI
Ţipă cocorii.
AMURGUL
Amurgul ce moare: cer numai şi zare.
VÂNTUL
Vânt nebunatec, sălbatec.
NORII
Trec norii:
Repezi corăbii prin limpede aer
Pierind.
IARBA STEPEI
Freamăt de aripi, şoptire şi vaer
Se-ntind.
STEPĂ
Şi stepa boltită în zare ca marea,
Şi stepa uitată revarsă uitarea.
NOAPTEA CE VINE
Chervanul se-opreşte. Adorm călătorii,
Şi focul trosneşte.
CARD DE COCORI DE DEPARTE
Ţipă cocorii..

Ion Pillat - În Zori Pe Stepă

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

De-acuma uită omul ce-ai fost și, pentru-o clipă,
Fii numai așteptarea fiorului divin.
Deodată ești beția ce n-o dă niciun vin,
Și sufletu-ți pătrunde – ca-n ceruri o aripă –
În stepa răscolită de vântul aprilin.
Mirosul, pipăitul, auzul și privirea
Se-aruncă deopotrivă pe cele patru zări.
Ești ritmul ne-ngrăditei și singurei cântări,
Talazul ce-nverzește urmându-și unduirea,
Mireasma îmbibată de vis și avântări.
Ești simțul nesfârșirii, fiind un fir de iarbă,
Ești oceanul humei, fiind al lui corsar.
Ești călărețul galben, ești albul armăsar,
Albastru depărtare, și-ntrecerea lor oarbă.
Ești cântecele stepei, ești suflul lor barbar!

Ion Pillat - Noaptea pe Stepă

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

GREIERII
Țârâie greierii.

CÂRD DE COCORI
Țipă cocorii.

AMURGUL
Amurgul ce moare: cer numai și zare.

VÂNTUL
Vânt nebunatec, sălbatec.

NORII
Trec norii:
Repezi corăbii prin limpede aer
Pierind.

IARBA STEPEI
Freamăt de aripi, șoptire și vaer
Se-ntind.

STEPĂ
Și stepa boltită în zare ca marea,
Și stepa uitată revarsă uitarea.

NOAPTEA CE VINE
Chervanul se-oprește. Adorm călătorii,
Și focul trosnește.

CÂRD DE COCORI DE DEPARTE
Țipă cocorii.

Ion Pillat - Se Aprind Luceferii

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Se-aprind luceferii, se-aprinde
Pe stepă luna s-o colinde;
Şi-un aprig dor, păgân mă prinde
Să sar în şea.
Al meu e cerul şi pământul!
Călare nu m-ajunge vântul,
Şi cine-mi va opri avântul
Pe stepa mea!.
Nu stelele ce-or să apună,
Nici răsăritul viu de lună,
Ci stepa, stepa mea nebună
O voi cânta.
Nebiruită ca o mare
Prin zări se-afundă şi dispare,
Şi sufletele rătăcitoare
N-o pot uita.

Ion Caraion - Comentarii la Un Peisaj

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Ciosvârta de crivini culcată-n nămol
Împrăștie limpezi chimvale pe unde,
Dar spintecă șesul nuanțele-afunde
Când plopii își astupă picioarele goale.
Pântecu-n bozii năvalnic se-mbuibă,
Șuvițe de lapte-i împrejmuie obrazul;
Asemenea se-ndoaie sărutul, grumazul
Iar seara o mulge un fum și o scuipă.
Și totuși mai joacă lumina prin toamne,
Mesteceni răsar din clavire la hanuri.
Vărsată-i căruța averilor, Doamne –
Miroase a votcă, și-a stepă, și-a lanțuri….
Treziții mei paltini cu hangeri de sigă
Adulmecă somnul pădurii, opac.
– Dar scade ecoul întors în copac
și cruzii voievozi putrezesc în taigă.

Aleksandr Blok - Pe Câmpia Kulikovo

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

se scurge râu-n matca lui domoală
bolborosind posac
e fânu-n claie strâns. e stepa goală
și malul e sărac.
Rusia-mea, soția mea, ne arde
un drum și lung și drept.
el ca săgeata tătăreștii hoarde
pătrunde-n piept.
și drumul tău de jale-l vom străbate-
eu nu mă tem
de nopțile în beznă cufundate
ca-ntr-un blestem.
e frig? e beznă? flacăra fierbinte
ne va-ncălzi de-alean,
străluminând și steagurile sfinte,
și paloșul de han.
se trece viața-n cerbicii grozavă
măceluri, bătălii..
și iapa stepei culcă sub potcoava
tristeți și colilii.
și nu-i sfârșit. rămân în urmă verste..
și timpi îndepărtați,
însângerat e-amurgul fără veste,
și-s norii-nspăimântați.
căci sângele din inima izvoră
curgând potop!
nu-i liniște. și iapa stepei zboară
în crunt galop.
7 iunie 1908.

ne-am oprit în stepa-ntunecată.
nu ne-ntoarcem. nu privim-napoi.
pe Nepreadva ca și altădată
lebedele strigă după noi.
drumul e de piatră și-i fierbinte.
peste râu-vrăjmașul. bezna-i grea.
steagul luminos de-aici nainte
oastea noastră nu-l va flutura.
tu-mi șoptești: o spadă prinde-n mână
și ascute-o bine până-n zori,
ca să culci pagânii în țărână,
dacă-n lupta sfântă vrei să mori.
nu-s codaș și nu-s nici cel din frunte.
țara încă mult va îndura.
scumpa mea soție un grăunte
de credință tot îmi va păstra.
8 iunie 1908.

când Mamai pe herghelii sirepe
goana și-a-nceput,
numai noi, că rătăceam prin stepe,
oare-ai știut?.
dinspre Donul undelor amare
gândul auzea
lebede, și în a lor strigare
glasul tău era!.
pe la miezul nopții, precum norii,
cneazul oști a strâns.
petrecându-și mumele feciorii
au orbit de plâns.
sus, în cer, suiau în rotocoale
șoimii-n zbor viteaz
și rotind prin fulgerări domoale
străjuiau pe cneaz.
peste hoarda, pasărea cernită
prevestea măcel.
sta Nepreadva-n neguri podobită
ca mireasă-n văl.
și atunci în straie lucitoare
mi te-ai arătat.
calul meu de raza-ți orbitoare
nu s-a speriat.
și-ai făcut să scâpere-n lumină
spada mea cea grea.
platoșa-mi, ștergând-o de rugină
te-oglindeai în ea.
iar în zori, când hoarda cea păgână
pulberi s-a făcut,
chipul tău nedăltuit de-o mână,
lumina pe scut.
14 iunie 1908.

din nou colilia se-apleacă
spre corbul străvechilor vremi,
pe apa ce-n neguri se-neacă
departe, tu iar mă chemi.
s-a dus herghelia furtunii,
pieri fără urmă și glas,
sub ciobul de aur al lunii,
dar colbul și vântu-au rămas.
mânat de-o jale străbună
ca lupul în viscol nauc,
eu nu știu sub ciobul de lună
spre tine ce drum să apuc?.
aud că măcelul începe,
strigând pe tătari îi aud.
vad satele arse în stepe
și câmpul de sânge că-i ud.
cuprins de-un alean fără moarte
pe calu-mi ca spumă gonec
și nourii iarăși, departe,
țările nopții-mpânzesc.
în inima mea sfâșiată
un gând luminos s-a-nălțat,
dar gândul se mistuie-ndată
și-i ars de un foc-negurat.
„minunte la tine mă cheamă!
arată-te iar pe pământ!”
se-nvolbur-a calului coamă
și paloșul urlă în vânt.
31 iulie 1908.

pe Kulikovo, în câmpie,
o paclă grea din nou coboară
și zorii zilei ce-or să vie
învăluiți în nor sunt iară.
dar peste pacla revărsată
și peste liniștea deplină
nu tună lupta-ncrâncenată
și-un fulger norii nu dezbină.
dar eu te recunosc, furtună,
cu răzvrătiri și uragane.
un glas de lebădă mai sună
deasupra taberei dușmane.
e tihna inimii-ntreruptă
zadarnic norii nu se-ncheagă.
și-așa ca în ajun de luptă,
armura este grea. te roagă!
23 decembrie 1908

Alexandru Macedonski - Vânt De Stepe

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

(Cântec al slavului de sud)
Spre locuri unde nu se află societăți organizate,
pustii, întinse, fără urme de plug, de-orașe sau de sate,
Nemărginiri ce-n timpul verii sunt oceane de verdeți,
Cu flori albastre, cu flori roșii, în raza clarei dimineți,
Cu aerul umplut de-arome sălbatice și mușcătoare,
Ce răzvrătind musculatura o reîncarcă cu vigoare,
Uitând ce sunt și unde m-aflu, îmi duc al cugetului cort,
Și renăscând la viață nouă, naufragiat ajuns la port,
Sunt principe stăpân pe stepă cât pot cuprinde cu vederea
Îmi crește păru-n stufuri negre și-n ochi îmi fulgeră plăcerea,
Sunt june, sunt puternic, liber, — încalec repede-armăsar,
Apar ici-colo ca nălucă și dincolo din nou răsar
Jiletca mea e de mătase cu fir de aur ce apretată,
Cămașă am cu mâneci roșii, și cizma mea e-mpintenată
De-un fel de bold ce poartă-n vârfu-i o boabă chiar de diamant
Am pantaloni ce cad în cute și am mustață de pământ,
O Varinka cu ochi albaștri ca stelele sub fruntea serii
Pe granița pustietății m-așteaptă-n vântul primăverii
Și împletindu-și a ei coadă cu fir de-argint și cu panglici,
Îmi zice: „Suflete, aleargă, de-un veac de când te-aștept aici! “

Alexandru Macedonski - Stepa

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Ilustrului poet rus, A. S. I., marelui Duce Constantin.
I
În zadar, asupritoare, omenirea-naintează,
Stepa largă e şi astăzi un domen necucerit;
N-o despintecă nici pluguri, nici oraşe n-o brăzdează.
Pe sub iarba mătăsoasă, cu talaz neţărmurit,
Se revarsă, fără margini, printre locuri mlăştinoase,
Şi de ceruri se izbeşte alergând spre răsărit.
În acea sălbăticie de pustiuri onduloase,
În picioare calc trecutul, corp şi suflet mă cufund,
Uit o viaţă amărâtă de ultragii sângeroase,
O renaştere întreagă într-un vis tot mai profund.
II
Şi sub aripa ciudată ce mi-o simt trecând pe frunte,
Mă revăd băiatul tânăr cu superbe-nsufleţiri,
Blond copil, care cutează preursirile să-nfrunte.
Liberat de-orăşenismul subţiatelor simţiri,
Diezată nu mai ţipă nici o voce pătimaşă,
Stepa, stepa se îmbracă cu solare răzlăţiri.
Verdea papură vuieşte pe câmpia uriaşă
Flori albastre şi flori roşii, libelulă şi ţânţar,
Scânteiază ca-ntr-un cântec de idilă drăgălaşă,
Şi întinderea sclipeşte, şi sunt singurul ei ţar.
III
Părul meu aprins de soare este tot o scânteiere.
Caldul sânge prin artere năvăleşte, înteţit.
Pentru calul strâns în pulpe sunt sălbatică durere.
De-o năprasnică putere mă resimt însufleţit.
Pe potrivnica fecioară aş turba-o sub plăcere,
Şi duşmanul, dintr-o dată, l-aş înfige sub cuţit.
Pe-armăsarul meu de stepă, ca nălucă orbitoare,
Trec, vârtej de aur roşu, de nisip înfăşurat,
Şi când luna stoarce lapte peste iarba şoptitoare,
Stele clare priveghează cortul meu nemăsurat.
IV
La mânerul unei spade peruzeaua când zâmbeşte,
Radiază o poemă, gând pe suflet domnitor,
Când joci calul în boestru sau când pintenu-l iuţeşte.
Într-o magică splendoare zbori de lume uitător,
Nici săgeata nu te-ntrece şi te-avânţi fără-ncetare,
Sub un farmec de himeră, după ea urmăritor.
Din real ieşit afară nu mai eşti ca orişicare,
Te-nzestrezi cu mâneci roşii la tunică de satin,
Chipeş, nalt, cu stemă-n frunte, pleci pe visul tău călare,
Şi se uită, şi se uită mizerabilul destin.
V
Înainte! este şoapta ce din toate se ridică.
Printre smârcuri se deşiră caravana ce pândeşti,
Ş-a mongolilor escortă e o stavilă prea mică;
Mai avută va fi prada decât singur te gândeşti.
Melancolică te-aşteaptă fidanţata pe confine.
Că purtată fu în suflet vei putea să-i dovedeşti.
Înstela-vei părul negru cu o spuză de rubine,
Strecura-vei, între sânuri, diamantul sugestiv,
Pe grumazurile albe lăcrăma-vei perle fine.
Fericirea este, poate, într-un zâmbet fugitiv.
VI
Înarmat cu bărbăţia ce-nseta pe Michel-Angel,
Nimicită o vei ţine sub triumful masculin,
Vis în care te va crede o-ntrupare de arhangel.
Nentocmind decât un suflet, căci a ta va fi deplin,
Într-o noapte o vei smulge şi de mamă şi de ţară,
Alba lună, după dealuri, când alunecă-n declin.
Fericită, o vei duce sub un cer de primăvară,
Iar pe ierburile stepei, un palat miraculos,
Îl vei face, ca prin farmec, dintr-o dată să răsară,
Întinzându-şi umbra-n veacuri enigmaticul colos.
VII
Dar un crivăţ năpusteşte viscolirea lui brutală.
Inspirarea exalează un suspin automnal,
Şi pustia îngheţată se desfăşură fatală.
Viaţa însă nu-ncetează cursul ei fenomenal,
Din cenuşa cea mai rece, izbucneşte înfocată,
Se va-ntoarce, se va-ntoarce, strălucitul Germinal.
Şi mi-e inima, zadarnic, de răstrişte încercată
Pentru veci, sub deznădejde, nu se poate mormânta.
E tot raiul de-altădată, e tot cuibul de-altădată.
Ce-a-nflorit, reînfloreşte, ce-a cântat, va mai cânta.
1890