sosire – Versuri.pro

Jorge Guillen - Sosire

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

O, lună! Cât Aprilie!
Ce vast și dulce aer!
Va reveni cu tril
Tot ce-am pierdut cu vaier.
Da, păsări cu aripă
Ce-n zorii plini de claruri
Un cântec înfiripă
Și nu râvnesc la haruri.
I-atât de-aproape, dreaptă,
Bătută-n aer, luna.
Cel care-am fost m-așteaptă
Sub gânduri totdeauna.
Privighetori pe-o culme
De dor vor sta cântând.
O, zorii, zorii rumeni
Între zenit și vânt!.
Timpul strivit sub pinten
Pierdut e? mâna, iată,
Dispune-aici, zeu sprinten,
De luna fără dată.

Rainer Maria Rilke - Sosirea

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Era-n întoarcerea trăsurii-acest
avânt? Sau în priviri ce pentru sine
figuri baroce luau, de îngeri, pline
în câmp de amintire, și c-un gest.
Le-opreau și-apoi la clopote-azurii
iar le lăsau, când parcul cu castel
în juru-acestei lungi călătorii
nu se-mbulzise și pe care el.
O-nvălui și-o sili deodată:
căci poartă-acum, de parcă o chemase,
sili fațada să se schimbe doar.
Și-apoi stătu. Și portiera-ndată
luci; din mers pătrunse un ogar
și de pe trepte după sine-o trase.

Gellu Naum - Sosirea Poetului pe Marele Aeroport

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

El coborî o scară neatentă. Lumina, aerul îi inundau nervurile insinuându-se în geometria lui de chiparos. Apoi o ușă se deschise. Metalul începuse să țipe. Dar el intră. Imense coridoare de mozaic și sticlă îl pândeau, adulmecându-l. Cu bustul aplecat peste grilaje trecu în șoapte Avertizoarea. Atunci se repeziră vameșii, îi sfâșiară hainele, îi sângerară fața, îi scotociră valizele imaculate. Se anunțau sosiri spectaculoase și noi plecări. Pe urmă, difuzoarele tăcură. Pe sub tavan, printre științe, vui ceva ca un ocean de lapte, ca amintirea unui sân. Și el se așeză o clipă să respire, atent să nu-și clintească țeasta plină de grenade.

Aristoteles Espana - Sosire

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Coborâm din barjă cu mâinile ridicate
pe o plajă tristă și necunoscută.
Primăvara își închide deja porțile,
vântul nocturn îmi scutură brusc
capul chilug;
tăcerea,
acest lung șir de încarcerați
ce se pierde-n camioanele Marinei Naționale
mărșăluind
în jurul orei douăsprezece noaptea, la unsprezece septembrie
o mie nouă sute șaptezeci și trei, pe Insula Dawson.
Mergem
pe un drum mlăștinos, care-mi pare
o lungă șosea ducând către moarte.
Un drum de piatră și soldați.
Mersul motorului e de mai mare râsul,
pardesiul meu cafeniu e murdar de noroi și benzină:
ne înconjoară,
coborâm din camion,
unu doi trei kilometri
aproape
de
ocean
și
de
nicăieri;
Ce se va-ntâmpla cu Chile de-acum încolo?
Vom mai vedea mâine soarele?
Se-aud vocile comandanților și intrăm pe-o alee
schizofrenică ce ne duce-n lagărul de concentrare;
Proiectoare galbene se-aprind în urma noastră,
iar ferestrele vieții se deschid și se-nchid.
Llegada.
Bajamos de la barcaza con las manos en alto
a una playa triste y desconocida.
La primavera cerraba sus puertas,
el viento nocturno sacudió de pronto
mi cabeza rapada
el silencio
esa larga fila de Confinados
que subia a los camiones de la Armada Nacional
marchando
cerca de las doce de la noche del once de septiembre
de mil novecientos setenta y tres en Isla Dawson
Viajamos
por un camino pantanoso que me pareció
una larga carretera con destino a la muerte.
Un camino con piedras y soldados.
El ruido del motor es una carcajada,
mi abrigo café tiene barro y bencina:
nos rodean
bajamos del camión
uno dos tres kilómetros
cerca
del
mar
y
de
la
nada,
¿Qué será de Chile a esta hora?
¿Veremos el sol mañana?
Se escutan voces de mando y entramos a un callejón
esquizofrénico que nos lleva al Campo de Concentración,
se encienden focos amarillos a nuestro paso,
las ventanas de la vida se abren y se cierran.