sonetul XV – Versuri.pro

Elizabeth Barrett Browning - Sonetul XV

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Să nu m-acuzi, te rog, c-am afișat
Un chip prea calm și trist în fața ta;
Căci noi privim acum la altceva
Și de-alte raze-i părul luminat.
La mine tu te uiți preocupat,
Ca la albina din borcan, cumva;
Tristețea m-a închis în cușca sa
Și să m-avânt nu am mai cutezat,
C-aș fi căzut – sunt sigură – din zbor.
Dar eu spre tine caut, căci zăresc
Iubire, însă și sfârșit de-amor
Și văd cum amintirile pălesc
De parcă-n jos mă uit de pe un nor
La râuri largi și mări care vuiesc.

Rainer Maria Rilke - Sonetul XV

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Așteptați… e gustos… Se și duce… s-a rupt.
Puțină muzică doar, un zumzet ușor –:
fete, voi, calde, fete, tăcutelor,
dansați aroma-ncercatului fruct.
Dansați portocala. Cine-o poate uita,
cum înecându-se-n sine, înverșunat
dulceața și-o-nfruntă. A voastră era.
Din nou, savuroasă, spre voi s-a-nturnat.
Dansați portocala. Din voi azvârliți
mai cald peisajul: matur să dogoare
în aerul patriei! Învăpăiate
miresme, miresme iscați! Înrudiți
cu pura coajă, șovăitoare,
cu-al fericitei suc, ce-o străbate.

William Shakespeare - Sonetul XV

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Când mă gândesc la lume ca perenă,
Cum e perfectă doar pentru-o clipită,
E-o simplă piesă pe-o imensă scenă,
De stele, în secret, înrâurită.
Când văd cum oameni cresc ca un răsad,
Dospiti și nimiciți de-același cer,
Fuduli cât sunt vânjoși, apoi decad,
Luându-și fala-n colb după ce pier.
Doar socotind la traiul schimbător,
Și-n ochii mei mai tânără devii,
Oricât e cursul de necrutător
Să-ți schimbe zorii vieții-n pământii.
Din dragoste, cu Timpul port război,
Iar tot ce-ți ia, îți voi grefa-napoi.

William Shakespeare - Sonetul XV: Când Văd Că Orice Lucru Care Crește

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Când văd că orice lucru care crește
Numai o clipă poate fi perfect;
Că scena lumii un spectacol este
Influențat de stele în secret;
Și când observ că oamenii trăiesc
Ca plantele, sub chiar același soare,
Lăudăroși fiind pân’ ce descresc,
Și faima li se pierde în uitare;
Mă poartă gându-atuncea la schimbare
Ce tânăr te aduce-n fața mea,
Unde timpul și moartea pun la cale
Ziua cum să ți-o facă noapte grea;
Luptând cu timpul doar de dragul tău,
Ce-ți fură el, prin vers restitui eu.