Și chiparoșii negri și frasinii eterici,
și ulmii nestatornici vuind pe-a orgii gamă,
se-aprinseră în creştet ca solzii de aramă,
când plouă cu lumini pe turle de biserici.

Ca un arhanghel falnic strălucitor la față,
ce pâlpâe-ntre noapte și între dimineață,
înveșmântat în aripi de fulgere și pară,

oprindu-se la mine surâse fără vină:
ci grei de dulce spaimă genunchi-mi se plecară,
iar pleoapele-mi căzură uimite de lumină.

Mai tare strânge frâul de fier.
Fâlfâie peste șapte hotare
sălbaticul cer. Subt planete galbene și fără de lege
se oprește și nu înțelege:
calul și-a pierdut potcoava de trei ori,
în urma lui copaci rămân
cu cuiburi goale subțiori. Duh vechi îi cântă
mulcom subt tâmplă,
și-i schimbă-n legendă
tot ce se-ntâmplă.

Lângă fântâna secată de fulger
o fată îi iese în drum:
Sfântule, cum să ți-o spun?
Sfântule, mai departe nu te duce,
ca toate fecioarele
în sate și pe livezi
te blestemă cu oase puse în cruce
să ți se frângă sulița în solzii verzi,
aureolă – cerc de aur
în fântâna de balaur
-să ți-o pierzi.

Dar înalt ca de jertfă un fum
Sfântul Gheorghe pornește iar.
La cumpăna apelor
balaurul ascultă spre hotare deșarte
și-și lipește urechea de drum
s-audă și mai departe.

Pe cal turnat în oțele
Sfântul Gheorghe caută semne
de drum și în vânt
se oglindește pe rând
în ape sfinte și rele.