Toamna aceasta aurie,
Această șuviță de păr albit,
Toate s-au ivit și par să fie,
Salvarea unui crai neliniștit.
Am părăsit demult satul în care
Și lunci, și crânguri înfloresc,
În a orașului glorie amară,
Pierdut, dorit-am să trăiesc.
Îmi doream ca inima-mi să uite,
Vara și gradina-n care-ncet,
Sub muzica gălăgioaselor broscuțe,
Crescut-am și am devenit poet.
La fel, acolo, e acum o toamnă,
Arțari și tei, pe geam, privesc,
Frunzele-și lasă să cadă,
Caută pe cei de care-și amintesc
Ei nu mai sunt demult pe asta lume.
Cu razele-i în cimitirul simplu, luna,
Crucile le luminează și ne spune,
Că și noi cândva i-om vizita,
Că și noi, cândva, de griji scăpați
Trece-vom sub aste cruci.
Pe drumul presărat cu greutăți,
Doar, bucuria de-a trăi ne-mpinge.
De mine, alături, dragă, stai,
Privind fiecare în ochii celuilalt.
Sub blânda ta privire vreau,
Viforul simțirilor să îl ascult.

Va amintiți?
Desigur vă amintiți,
Cum eu acolo stăteam,
Aproape lipit de perete,
Prin casă umblați agitată
Și drastic ceva,
Mi-ați aruncat în față.

Mi-ați spus:
E timpul să ne despărțim,
Că v-a deranjat,
Haotica-mi viață,
Că este timpul de treburi singură să vă vedeți,
Iar a mea soartă,
În jos, să curgă, mai departe.

Draga mea!
Nu m-ați iubit.
N-ați știut că de omenescu-mi vis,
Am fost, în spume, ca un cal gonit,
De un curajos jocheu, cu pintenii, lovit.

Nu ați știut,
Că eu în grosul fum
Și în viața-mi ruinată de furtuni,
Sunt chinuit de faptul, că nu pot înțelege,
A evenimentelor rostogolită piatră, cu ea unde ne duce.

Față în față,
Fețele nu se văd.
Mai bine se văd de la distanță.
Când fierbe a mării suprafață,
Corabia nu se mai simte-n siguranță.

Pământul e o navă,
Dar dintr-odată cineva,
Pentru o viață nouă și o nouă slavă,
Direct în vifor și mijloc de furtuni,
Maestuos, a dus-o spre-a pluti.

Dar cine oare dintre noi, pe asta mare punte,
Nu a căzut, n-a înjurat, n-ajunse să vomite?
Ei sunt puțini, cu suflete călite,
Cei ce-au rămas tari, în astfel de momente.

Atunci și eu,
Sub mugetul sălbatic,
Dar încă neștiindu-mi bine rostul,
Am coborât în a corabiei cală,
Să nu mai văd, voma umană.

Cala aceea era de fapt,
O cârciumă, un birt rusesc,
Și asupra paharului m-am aplecat,
Pentru ca, pe nimeni altul deranjând,
Ruina mea să mi-o găsesc,
Bând, bând și iarăși bând.

Draga mea!
V-am chinuit,
Regret aveați,
În obositele priviri,
Că-n loc s-ascult povețele ce îmi dădeați,
Eu rătăceam printre scandaluri.

Nu ați știut,
Că eu în grosul fum,
Și în viața-mi ruinată de furtuni,
Sunt chinuit de faptul, că nu pot înțelege,
A evenimentelor rostogolită piatră, cu ea unde ne duce.

…

Acum, trecut-au anii
La o altă vârstă am ajuns să fiu
Altfel, acum simt și gândesc.
Și, la sărbători, când beau un vin,
Cârmaciul îl slăvesc și-i mulțumesc.

Astăzi eu,
Lovit de aducerea aminte atât de dragă,
Mi-am amintit de trista D-stră oboseală,
Și-acuma iată,
Ma strădui cumva să vă descriu,
Cine, ce și cum am fost,
Și-acuma cine, ce-am ajuns să fiu.

Draga mea!
Sunt fericit că pot acuma să vă spun,
Că din abrupta mea cădere m-am oprit.
Direcției trasată de Soviete, îi sunt, acum,
Cel mai furibund susținător.

N-am devenit acela,
Cine eram atunci cândva,
Și nu v-aș fi muncit,
Cum am făcut atunci.
Pentru a-mi atinge scopul,
Și munca-mi luminoasă
Până la al Mânecii Canal chiar, să merg, sunt gata.

Iertați-mă…
Nu sunteți aceea, știu,
Trăiți,
Cu un inteligent și serios soț;
Știu că nu aveți nevoie de corvoada noastră,
Și eu însumi, vouă,
Nu vă trebuie deloc.

Trăiți așa,
Cum vă conduce steaua,
Sub noua boltă a cerului senin.
Cu salutări,
Cel ce vă păstrează-n amintiri,
Al vostru cunoscut cândva,
Serghei Alexandrovici Esenin