Lăsați cu gândul, dus alene
Când sufletul molcom se-ntinde
Și-n gând nimic nu se aprinde,
Doar vis nespus, se scurge-n vene.

Și ca din gol, uitat răsună
Un clopot, tremurând haotic
În timpane surde, rău, despotic,
Făcând din liniște furtună.
E-o voce stranie pe fir,
Ce dă verdict de suferință
Fără retur, crudă sentință;
Că-i drumul către cimitir!.
E-un rezultat de analiză,
Transmisă despre soț, femeii;
Că viața n-o salvează zeii.
Doar Dumnezeu e expertiză!.
Cad toți cu aerul distrus
Și-ncepe lupta cu destinul,
Fără vreo șansă cu puținul
De știință.. de dușman intrus.
Și bătălia scumpă costă
Și tot era neprevăzut;
Nu mai e zâmbet, glasu-i mut
Și viața e o tristă anostă!.
N-ajunge efortul, nici prieri,
E numai rău ce galopează
Nebun; pe viu, moarte exersează.
Nici viitor nu e, doar ieri!.
Dintr-un semeț și plin de viață
Se cocârjează, nu mai mișcă,
Se uită-n jur privirea tristă
Și caută un suport de ață.
Privește agale neputința,
Cu ochii goi cerșește mila
Și resemnat întoarce fila,
În minte.. Are doar credința!.
Nici luptă nu mai poate duce;
În sfârșit de august se va stinge..
Un pedepsit ce-ar vrea să strige
Dreptul de-a fi, c-un semn de cruce.
Ce crud se prăvălește ființa
În cumul disperat spre boală,
Ca-ntr-un galop.. Nu se mai scoală,
Când pronunțată e sentința!