Sacru vs Profan – Versuri.pro

Luminiţa Suse - Minuni Infecțioase

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Ce departe am mers peste tăciuni
nu ştiu decât molia perfidă
din cartea grea de rugăciuni
şi tantalizaţii sfinţi dintr-o absidă.

Ce-aproape am fost de eres
ştie doar aripa sanctificată-n şoapte
şi afişată-n sens orar invers
pe o tabelă a zborurilor întârziate.

Ne-am infectat cu repetabile minuni
la umbra psalmilor stinşi pe buze
între mirarea sublimată în căpşuni
şi indecenţa unghiurilor obtuze.

Menelaos Ludemis - Vizibili și Invizibili

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Duomo, San-Petro, Notre-Dame,
Imense edificii ale zeilor,
Catedrale ciclopice. Piramide
pentru faraonii creștini.
Dar de ce? De ce astfel de clădiri
asemenea haosului?
Răspunsul vine zguduitor:
„Și unde, nesăbuiților,
Unde ați fi vrut să găzduim
zei atât de uriași?”
O liniște de mormânt se-așterne.
„În inimă!” a strigat un visător.
N-a convins pe nimeni.
Când oamenii se ceartă
pentru existența cuiva
Înseamnă că acest „cineva” există
Și prin urmare trebuie să locuiască.
„În cimitire!” a strigat un păgân;
Bine, dar e cu neputință.
Oamenii refuză să îngroape
morții pe care nu-i văd.
Dar totuși – nu-i așa? – totuși
Undeva trebuie instalați și zeii,
Indiferent dacă sunt invizibili.
La nevoie într-o „criptă”
sau într-o peșteră.
Trebuie… trebuie neapărat
să se ascundă și nemuritorii
ca să nu-i găsească moartea.
Atunci ce-am face
noi, sărmanii muritori,
fără Zeii nemuritori?
Duomo, San-Petro, Notre-Dame…
Știau ei
și popii și cardinalii
de ce le-au clădit atât de uriașe:
pentru că numai așa
puteau fi micșorați oamenii,
micșorați… micșorați…
până să devină invizibili
oamenii,
ca să poată deveni mai vizibili
zeii.
Versiune românească de Menelaos Ludemis

Hafez - Cupa Plină-n Zori de Zi

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Părul răvășit, încinsă,
buze zâmbitoare, bete,
rochia dezgolindu-i sânii
biciuiți, în mers, de plete,
ochii (doi bețivi urlând)
năvălind la miezul nopții
și la căpătâi șezând,
gura-aproape de ureche:
”O, iubirea mea străveche,
cum, ți-i somn? Dă-mi cupe goale!
Dragului ce-i dai să beie
cupa plină-n zori de zi,
un păgân e în iubire,
dacă-n el nu s-o trezi
un închinător al cupei! ”
Tu, habotnic în odăjdii,
piei din ochi! Să nu-i învinui
pe acei ce de pe drojdii
vinu-l trag, căci în afară
de-acest dar n-am mai primit
nice unul, de când zorii-n
ziua-ntâi au răsărit!
Râsul cupei, cârlionții
părului și ochii gemeni
rupt-au sfintele canoane
și pe-al lui Havez, de-asemeni.

Attila Jozsef - Nu Eu Strig

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Nu eu strig, pământul duruie,
Vezi, vezi, că satana a înnebunit,
Lipește-te-n izvoare de baza curată,
Mulează-te-n placă de sticlă,
Ascunde-te după lustrul de diamante,
Sub pietre printre gâze,
Oh, ascunde-te-n pâinea proaspătă,
Tu sărac, sărac.
Cu averse fragede infiltrează-te-n sol –
În tine degeaba îți vei spăla,
Doar prin altul poți să-ți speli obrazul.
Să fii dungă pe firul ierbii
Și vei fi mai mare decât axa lumii.
Oh, mașini, păsări, frunzări, stele!
Mama stearpă după copil se jeluie.
Prietene, dragul, iubitul meu prieten,
Fie oribil, fie splendid,
Nu eu strig, pământul duruie.

Arthur Rimbaud - Rămase Drept Preadreptul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Rămase drept Preadreptul în omoplați, solizii,
Îl aurea pe umăr o rază; reci sudori
M-au prins: “Vrei să vezi oare străfulgerând bolizii?
Să-asculți, stând în picioare, în zumzet curgător
Cum umblă Căi Lactee și, -n roi, asteroizii?.
De-ale nopții farse e capul tău pândit,
Preadreptule! Să-ți afli un coperiș! Zi-ți ruga,
Cu gura în postavul cu-ncetul izbăvit;
Izbindu-ți ostiarul vreun rătăcit dând fuga,
Zi: Frate, mai departe te du, sunt schilodit!”.
Rămase drept Preadreptul în spaima albăstrie
A pajiștii de după ce soarele muri:
“Vrei din genunchiere să-ți faci negustorie,
Bătrâne? Străinic sacru! Bard întru a iubi!
Pe Munte-ai plâns? Mănușă pe mâini ți-e mila ție!.
Pumn al cetății, barbă-a familiei, prea blind
Tu credincios: o, suflet în cupa de iubire,
De-orbire, maiestate, de tot ce este sfânt,
Preadreptul, tu fiară, scârbavnic peste fire.
Eu sunt cel care sufăr, eu revoltatul sunt!.
Neghiob ce ești, în hohot să plâng, să râd îmi vine
De-ale iertării tale nădejdi faimoase, vai!
Sunt blestemat, sunt palid, sătul, nebun! Știi bine,
Sunt tot ce vrei! Dar, lasă, hai du-te, ce mai stai?
Preadrept încet la minte, de-a face n-ai cu mine.
Preadreptul ești, în fine, Preadreptul! Și atât!
Tandrețea, rațiunea, ca, noaptea, cetacee
– E-adevărat – senin, se smiorcăie, încât
Tu te proscrii și trăncăi o tânguire ce e
Pentru zdrobite cârje cu cap cumplit de hîd!.
Lui Dumnezeu ești ochiul tu lașul! Și când toate
Reci tălpi divine-or trece pe ceafa mea, tot laș!
O, fruntea ta de lindini gemând! Atâți Socrate,
Isuși și Sfinți, Preadrepți – dezgust! atât îmi lași.
Stimați pe Blestematul, stâlp nopții-nsângerate!”.
Așa strigasem gliei și calma noapte, -n toi,
Umpluse, albă, ceruri în timpul febrei mele.
Mi-am ridicat eu fruntea: pieri fantoma-apoi,
Ducându-mi de pe buze cuvinte-atât de grele…
– Vorbiți, nocturne vânturi, cu Blestemul voi!.
În timp ce, în tăcere, sub stâlpi de bolți albastre,
Orîndul, veșnic paznic, comete alungând
Și-universale noduri, tumult fără dezastre,
Enorm, vâslește-natruna la ceruri ce se-aprind,
Din draga sa în flăcări lăsând să curgă astre!.
Să plece, cu rușinea la gâtu-i drept cravată,
Tot rumegând plictisu-mi, așa de dulce ce-i
Ca zahărul ce zace pe o măsea stricată
– Precum cățeaua după-un asalt de dârji căței,
Lingându-și fundul care ceva din mațe-arată.
Ce mai vorbea de milă spurcată și progress…
– Urăsc toți ochii ăștia ca de chinezi cu burtă.
Ce mai cântase: nana, ca pruncii ce dau ghes
Să moară, idioții blânzi în cântare scurtă:
În voi, de stei, Preadrepții, ne vom c***a expres!