Ducând postavuri scumpe şi suluri de mătasă,
N-am mers cu caravana spre falnicul Bagdad,
Înclină, pentru mine, statura ta frumoasă,
Lângă genunchii proaspeţi tristeţea să mi-o scad.

Rugându-te, zadarnic îmi umilesc mândria,
Puţin de tot îţi pasă dacă-ţi şoptesc încet
Că acolo, departe, în ţara mea, Rusia,
Sunt pentru toată lumea cel mai vestit poet.

Harmonica prin mine răsună năzdrăvană,
Aud cum latră câinii la luna altui cer.
Au n-ai vroi tu oare, ciudata mea persană,
Să-mi vezi albastra ţară de spice şi de ger?.

Prin locurile-acestea nu-s numai într-o doară,
Chemarea ta fierbinte răzbise traiul meu,
Iar braţele, mai albe decât o primăvară,
Aşa ca două aripi mă-nfăşurau mereu.

De mult eu nu mai caut în soarta mea hodină,
Deşi trecuta viaţă n-o blestem şi n-o-nfrunt.
O, rogu-te, vorbeşte, de vrei, despre lumină,
Despre ţinutul vostru în care uit că sunt.

Harmonica din suflet înăbuş-o cu şoapte
Şi cu parfum de farmec adapă-mă oricât,
Ca după una blondă ce-i hăt, la miazănoapte,
Să nu regret atâta, să nu suspin atât.

Cu toate că Bosforul nu l-am văzut vreodată,
Îţi voi vorbi pe urmă de raiul lui profund,
Că-n ochii tăi văd marea pentru întâiaşi dată
Cum flacăra albastră şi-o pâlpâie la fund.