regalitate – Versuri.pro

Daniel Aurelian Radulescu feat Goeteri - Crez De Vis… La Rege

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

De la bunica ascultam prin ’70
Poveşti cu o Regină din alt timp,
Ce cobora-n caleşti cu har şi nimb,
Pe-un drum de colb. La fel ca azi, poteci!
Şi tatăl meu, copil desculţ, vedea
Alai regesc în Câmpina natală,
Încununat de-o sfântă, o vestală.
Era Maria, o Regină, a ţării stea.
Mă doare timpul, am în carne totul,
Mă prăvălesc în gânduri de copil,
Înverşunat la minţi ce-au dat exil;
La venetici de suflet, de-un popor. Netotul.
Aveam acasă, în sertare-n cărţi,
Monede de argint sau bani-hârtii,
Cu chip frumos, cum visul de copii.
Să fiu cum un Mihai! Chiar cu aceiaşi sorţi!
Nu se ştia de rău. Curaţi, pe-atunci
Prin ’30, din ce-i trecutul veac,
Erau ferice şi de-avut de-un prepeleac!
Trăiau în pace şi onoare. Câştigate-n munci!
E-un paradox, căci ce trăiesc e-un vis
Şi ce-i real refuz, căci e perversitate!
Mă pierd într-un neant nevrut, într-o etate.
E ţara haosului furtului, de nedescris!
Nici de-am plecat pe alt tărâm în lume,
Nu am uitat poveşti de buni, de taţi.
Trăiesc acum şi eu prin exilaţi
Şi-ncerc s-aştern trecut în noi volume.
Şi cum în vis trăieşti aievea, real,
La fel realul s-a-ntrupat în vis.
Felicitări am dus la regele promis,
De ziua-i naşterii, eu neştiut. La Tron Regal!
Păstrez în suflet, inimă, în simţ,
Căldura palmei mari, a strânsului de mână;
O simt pe şiră, o am în braţ, o am stăpână.
Trăiesc de-atunci înverşunat. Sunt tot un zimţ!
.. Doresc onoarea-n calm, spre-a mă conduce.
O groaznică, nimicitoare silă, mă-ntreţine
Să pot să fac din mine o mulţime!
Să pot linşa lingăii, hoţii. Rege s-am şi-o cruce!!!

Daniel Aurelian Radulescu feat Goeteri - O, Majestate

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Ah Doamne ce mult îl iubesc pe Rege;
încă de când și tatăl și bunica
chipu-i întrupau.. E tot ce am mai drag,
e singura poveste adevărată,
e tot de ce mă doare și mi-e dor;
cel ce-ar putea reface țara mea, scăpată..
M-anin de timp când se spunea că „totul merge”
-așa cum auzeam când eram atâtica-
și-aveam monezi de-argint; făceam șirag
cu chipul tânăr, efigie, în șifonier, în dormitor.
Ce grav păcat că mi-am pierdut poveste
ce-mi legăna copilăria
de-un secol cu-nceput de film
cu pantaloni bufanți, cu primul automobil,
când ascultam la radio fără să ne mai dezlipim..
Nu mai am nicio zestre;
nu se mai regăsește onoare, datoria..
n-am nicio șansă să-mi educ copil!.
EL, unicat de fapte, martorul de-un centenar,
e contrazis de chiori
ce nu știu pioșenie, altar;
niște croncănitori, ciori
hulpăvind la leșuri
ce le sfârtecă,
sau doar uzurpatori
ce minți să spele-ar vrea, să ne ducă cu preșuri
cu gura lor spurcată de năpârcă
și mulți alți pe margine, prostie,
atei ce cred trompete
despre vagoane-n gări
în șiruri nesfârșite
ce le-ar fi luat, lor, ce n-aveau, comori..
o altă seminție,
recreatoarea de un Dragobete
de care n-a știut nicicând,
că n-are cum să știe, fără minte.. gând!.
Mă-ncânt arar, când reapare
printre cenzuri nemotivate,
printre can-can-uri desfrânate,
cu mulți palavragii, fără de-adevărata carte,
ce-și vor doar ca să-și aibă parte..
Mi-e dor de tot ce povestește,
ce am uitat,
ce doar prin el există;
de un regat,
de adevăruri dintr-o listă,
de multele petreceri ce-a fost martor,
de evenimente, o istorie.. nescrise.
.. Și îi văd cu părul tot așa, făcut cărare
și gesturile calme, gânduri neîngăduit de interzise..
și încă-i simt mâna caldă de la aniversare;
posibil anevoie de sărbătorit în țara ce pe rând o tot conduce câte un tartor?!
.. Am dor nebun să fie iar regat, să strig „Oo, Majestate..”
Ah Doamne, ah, ce mult, ce mult mă doare!!!..

Jorge Luis Borges - Într-o Dimineața a Anului 1649

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Își taie drum prin gloată și privește
În dreapta și în stânga. S-a desprins
Din chingile escortei. A învins
Convenția minciunii ce-l tocește.
Și-a înțeles că azi primește moartea,
Și nu uitarea, și că este rege.
E osândit. Cumplita clipă rece
Nu-l înspăimântă. S-a-mpăcat cu soarta.
A fost, ca bun trișor, indiferent.
Băut-a cupa vieții pân’ la fund.
Rămas-a singur cu casapul crunt.
Nu-i speriat. Acești judecători
Nu sunt Judecătorul. Merge lent.
Zâmbește Carol ca de-atâtea ori.

Jorge Luis Borges - Lei

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Nici strălucirea tigrului n-o are,
Cu umblet cadențat, nici de jaguar
Vărgate semne, nici silențios
Pas de pisică. Mai puțin felin,
El totuși a stârnit închipuirea
Și visul omului. Sunt lei de aur,
Dar și în vers. Apar în evanghelii
Și în palate arabe. La Hugo
Se plimbă leii ca la ei acasă.
Pe poarta din Micene îi găsești
Și la Cartagina, crucificați.
La Dürer leul e înfățișat
În luptă cu Samson, care-l ucide.
E jumătatea de grifon ce-n peșteri
Adânci păzește-a umbrelor comoară.
E un simbol în opera lui Shakespeare.
Sculptat a fost în stâncile de munte
Și zugrăvit de oameni pe drapele
Și rege desemnat peste-animale.
Cu ochii lui de umbră-l vede Milton
Ieșind din lut în cea de-a cincea zi,
Cu labele din față dezlegate
Și capul mândru-mpodobit cu coamă.
Pe roata din Caldeea strălucește
Și nelipsit e în mitologii.
Un animal ce seamănă c-un câine
Și-nghite prada-adusă de femelă.

Daniel Vişan-Dimitriu - Iubire Felină

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Era neînfânt și un rege
pe vaste întinderi, cu ape
la care veneau să se-adape
sărmanele turme pribege.
Trăia în ținutul sălbatic
din noaptea când, după furtună,
în luptă-a putut să răpună
un leu mai bătrân și apatic.
Urmaseră ani de domnie,
o viață-n continuă luptă,
pe-o scenă ce, parcă, e ruptă
din vremuri de cruntă urgie.
Acum, lenevind, își privește,
din haită, leoaica temută,
frumoasă și neîntrecută
pe care mai mult o iubește.
A fost un coșmar, o-ncercare,
o luptă cumplită-ntr-o noapte
cu lei ce-au venit puși pe fapte
și au reușit să-l doboare.
Leoaicele, pline de furii,
agile, -au sărit dintr-o dată,
în haită, c-o sete turbată
și spume la marginea gurii.
Cu urlete, parcă blesteme,
au pus nepoftiții pe fugă,
dar el a rămas în văiugă
ca îngerul morții să cheme.
În zori, grav rănit, dar în viață,
sub primele raze de soare,
-tabloul de-atunci încă-l doare-
tot jurul părea că-i în ceață.
Au fost niște clipe în care,
fixat de priviri necrofage,
simțea cum pământul îl trage
spre ultima lui abdicare.
Dar mândra-i regină, alături,
în clipele cele mai grele,
l-a tras din tenebrele-acele
spre-o viață cu-alese desfături.

Rainer Maria Rilke - Parcurile I