II. La stână
E pe drum vacanța mare,
Gata-gata ca să vie,
Teii-s caiere de floare,
Smeurișu-n pârg te-mbie.
Învoindu-se la școală
Și cu puiul împreună,
Hotărî Cordun, la stână
Să-și petreacă-n munți vreo lună.
Îl trăgea pe-acolo ața
De demult cu ani în urmă,
Când, trecând, prin munți, cu tata,
A-ndrăgit și brazi și turmă;
Se știa cu toți ciobanii,
De prin sat și de la clacă,
Și voia, în vara asta,
Să se joace-o nouă joacă!
Deci, Cordun, în vara asta,
S-a băgat cioban la stână.
Între brazii plini de freamăt,
Cu baltagul la-ndemână,
Doarme lângă puiul ciutei,
Sub coliba din poiană,
Gata să sloboadă chiot,
De-au să deie câinii zvoană.
Ziua îl mai râd ciobanii
Că-i largă buclucașa
Lui căciula, și i-i largă,
Și-nnegrită-n zar cămașa.
Noaptea, însă, lângă focuri
Zic din fluiere-ntruna,
De tresaltă steaua-n ceruri
Și-ncremenește luna.
Iac-așa-i acuma. Cerul
Limpezit după o ploaie
Se umbrește printre brazii
Picurânzi, care se-ndoaie,
Pe când oile-n ocoale
Lângă sare se frământă,
Cu dulăi lățoși la margini
Și ciobani ce-ntruna cântă.
Stă Cordun lângă-un tovarăș
Care-i spune-o povestire.
Puiul cerbului, de piatră,
Soarbe codrii în privire.
Vorbele se rup, ca frunze,
De uitate vânturi duse,
Povestind o întâmplare
Cu isprăvi de mult apuse:
„Un cioban păzea o turmă
Pe-o costișă povârnită.
Nu era ca astăzi, turma
Colectiv ei, înfrățită.
Baciul te bătea cu bata,
Ți-nsemna cu ea pe șale,
Ca-n raboj, oaia pierdută
Dintre turma dumisale.
Era unul, Panaită,
Baci pe-atunci, cu oi, o mie –
Le-a primit drept moștenire,
Le-a sporit prin tâlhărie.
Își strânsese-avere multă,
Case-avea, cu gard de spijă,
Turmele, pe toate, -n munte
Le lăsa la alții-n grijă.
Dar din sat, și de-acolo
Ochiul lui ne urmărea
Și ne urmărea și bata
Aspră, noduroasă, grea.
Văi de-acei care-l slujiră,
Văi de-acei ce-l supărară!.
El e-acum fugar prin codri,
Hăituit precum o fiară.
Vezi un șipot sus pe creastă –
Inima de jale-ți frânge –
El înseamnă-un loc – pe care,
Un cioban pieri în sânge.
C-au dat lupii, și ciobanul
Lângă turmă, neclintit,
Spăimântat de Panaită
S-a luptat până-a murit.”
Toate tac s-asculte cântul,
Numai puiul cel de ciută
Tot adulmecă prin seară
Cea cu stele-nnăscută;
Se trezește-n el chemarea
Codrilor cu soare-apune,
Când un cerb, pe zări, departe,
Strigăte de nuntă pune.
De Cordun își freacă botul –
Tremurând fierbinte – puiul.
Brazii semne-i fac din cetini
Cu zimți aspri cum îi cuiul.
Puiul cerbului înalță
Primul muget de-mplinire
Și-o pornește-ntins spre codri
Care nu mai au sfârșire.
– Pui de cerb, orfan ca mine
Și găsit sub un mesteacăn,
Pui de cerb, mai zăbovește,
Pasul tău nu se petreacă-n
Largul cel cu fiare multe
Și cu ciute tinerele;
Ne-mplinită ți-i copita.
N-are zborul rândunelei.
Nu-l ascultă puiul. Fuge,
Către pâclele din zări
Și Cordun aleargă-n urmă
Cu-ntristate, lungi chemări.
Dar în vale ce s-aude?
Se ridică val de larmă.
Câinii bat a lup și sună
Răgușite guri de armă.
Cu avânturi stânjenite
Se repede-un lup încoace,
Târâind pe cea mai albă
Dintre albele mioarce
Lupu-i sângeros, și prada
Printre țârsuri i se-ncurcă.
Lupu-i sângeros, și câinii
Au cu alții-n văi, de furcă.
Oare poți să-i șezi în cale
Fără ajutorul flintei?
Iar de lupul scapă prada,
Pe cel pui de cerb va prinde!
Cu ochi mari Cordun privește
Lupul, cum spre dânsul vine.
Și cu buze strânse prinde
Să-și șoptească pentru sine:
„Hei, Cordune, lasă lupul,
Că te-o strânge-n colți, ca-n clește.
Știi că astăzi Panaită
Lăcom nu te mai pândește.
Dar se cade stâna noastră
Păgubită a fi oare,
Dintre marile mioare
Să ia lupul cea mai mare?
De te-ații, te poate lupul
Frânge-n colți ca pe-un berbece.
Dacă-l scapi, și altă dată
Către stână va mai trece.
Întărâtat și hulpav, lupul
Alte oi va mai răpune
Haide, sari la lup, ucide-l
Cu baltagul, sari, Cordune!”
A izbit Cordun. Baltagul
S-a-nfundat în blana udă.
Lupul s-a oprit o clipă,
Scuturând din cap cu ciudă.
Intră spaima-n om și-n fiară,
Dar pe moarte și pe viață
Se-nfruntă om și fiară
Cu privirile de gheață.
– Hei, dulăi, veniți încoace!
Vin dulăii, vin ciobanii,
Și găsesc un lup pe moarte
Care mușcă bolovanii,
Pe când tremurând și palid,
Cu vreo câțiva pași la vale,
Băiețanul șterge-n pripă
Fierul, încruntat, de poale.
Fluierele iarăși sună
Printre brazi și către stele.
Oaia zbieră în colibă
Cu picioru-n lopățele.
Iar ciobanii plini de chiot
Pe Cordun cu zarvă mare
Îl tot laudă și-l cheamă
Toti – și care mai de care.
– Uite-l mai, că mâine-ajunge
Om vestit, – încep să-și spuna, –
C-a venit aici în joacă
Și-a făcut ispravă bună.
Dar Cordun își plânge puiul
Cel de cerb, cu jale mută.
S-a șters noaptea, ca de-o albă
Mână mare, nevăzută.
Zorii-și tremură pe creste
Brumărie, pâclă deasă,
Când se-aude-un foșnet: puiul
Cel de cerb s-a-ntors acasă.

III. Toamna
Vine toamna; tot mai rece
Prin colibi, seară de seară
Cerul împestrițat cu stele
Răsuflarea și-o coboară.
Blănurile de jivină
Țin călduț, dar firul ierbii
Tremură, și dinspre munte
Goarna toamnei sună cerbii
Oile mai pot să steie
Înc-o lună pe ponoare,
Dar Cordun din nou la școală
Trebui-va să coboare,
Să-și revadă-atâți prieteni,
Dar și stâna să o lase.
De aceea-i vesel parcă,
Dar și jalea-n piept l-apasă.
Totu-i gata; și-a tras cușma
Și-a ieșit în gura stânii.
Gudurându-se-i dau roată,
Cu bătăi de coadă, câinii,
Iar ciobanii râd de dânsul,
Ca să nu se vadă bine,
Că le pare rău de-o vară
Petrecută-atât de bine.
Deci cu puiul cel de ciută
Stă Cordun să se coboare,
Sus în deal fac semn ciobanii
Zugrăviți pe albă zare.
Puiul saltă înainte,
Printre cetini și pâraie,
Iar Cordun îl urmărește
Cu privirea de văpaie.
– Vezi, ștrengare, cornorațe,
Nu te rătăci, așteaptă,
Că lăsăm acuma drumul
Și luăm poteca dreaptă.
Ne așteaptă-n văi băieții
Și să vezi ce veselie!
Doar atâta, ca pe cale
Gust de fugă să nu-ți vie.
Parcă-ar înțelege puiul;
Tropotind, îl-nconjoară,
Bucuros și el, pesemne
C-or ajunge-n sat deseară.
Dar din când în când și-ntoarce
Cătătura lui blajină
Către creasta care-ascunse
Câini și oi, ciobani și stână.
– Lasă, pui de cerb, spre sate
În curând au să te lase,
Aducând mireasma stânii,
Turmele cu oi mitoase.
Ne-am uita și noi, și alții –
Cum cu dângăt se coboară, –
Și-om visa cu ochii-n pâclă
La o altă primăvară.
Trece puiul printre ramuri
Cu iuțeală de șopârle.
Codrii se-ndesesc; cărarea
Ca un șarpe se azvârle
Printre râpe și sub cioate
Și prin locuri neumblate.
Puiul e mai sprinten; fuge
Și așteaptă-ntru-n loc.
Iar Cordun îi ține urmă,
Încurcându-se-n cojoc.
Fel și chip de câte gânduri
Prind în goană să-l străbată,
Când, de-aproape, dintre șihle,
Tună-o pușcă deodată.
Îngrozit s-a tras băiatul
lângă-un trunchi.
Puiu-n luminiș, cu saltul
Întrerupt, căzu-n genunchi.
Bubui prelung înaltul
Codrii au sunat a moarte;
Puiul dureros își suie
Nările subțiri în sus
Cineva din șihle vine
Sub lumina de apus
Barba-i roșie coboară,
Încurcată, peste piept.
Flinta scoate fum pe-o nară,
Legănată-n brațul drept.
S-a-ncordat Cordun să strige,
Dar și-a pus palma la gură:
– Ista-i badea Panaită,
Ce-a fugit pe curmătură.
Umblă după el să-l prindă
Da-i voinic și nu i-i greu
Să-și ascundă bine pielea
Prin păduri fugind mereu.
Aplecându-se de șale,
Puiu-n cârcă el aruncă,
Și cum pleacă țeava puștii
Printre cetini i se-ncurcă
S-a trezit Cordun din spaimă
lângă trunchi oprindu-și plânsul
Și pe dâra cea de sânge
A pornit șoptind într-însul:
– L-a-mpușcat,
L-a-mpușcat!
Puiul meu cu ochi brumat,
Te-a-mpușcat, te-a-mpușcat!
Pui de cerb,
Pui orfan,
Pui găsit sub un mesteacăn
Și adus într-un suman,
Noaptea-ți trece prin blăniță,
Ochii tăi au prins pojghiță,
Sângele pe nări îți cade
Pe frunzarele-ntomnate
Și-mi înseamnă mie drumul
Ca pe urmă ta să merg.
Ochii tăi sunt stinși ca fumul,
Ochii tăi au prins pojghiță.
Ultimele luminițe
De pe ochii tăi se șterg.
Cel ce te-a ucis pe tine,
Hoțul, inima de iască,
Slobod în pădurea noastră
Nu mai poate să trăiască!
..
La un mijloc de poiană,
Sub al nopții greu cojoc,
Panaită stând la foc
Frige-n țiglă o pastramă.
Și cu ură îl arată
Negre degete de cracă,
Fagi umbroși, cu frunza toată,
Peste flăcări se apleacă.
El se uită-n foc și tace,
Tolănit pe trei cojoace.
Parcă-n barbă-i curge pară,
Crengile cum se coboară
Se feresc să nu-l atingă
Peste mâini și peste frunte,
Se feresc să nu-i atingă
Mâinile păroase, crunte.
Sare-n zbor Cordun de vale
Ca o flăcară fugară.
Prin ponoare se prăvale.
Și pe râpe se coboară
Ca să spuie, ca să spuie –
Puiul nu e, puiul nu e,
Că l-a săvârșit fugarul
Cel cu flinta albăstruie.
..
După vorba ce-a adus-o
Un cioban în sat venit,
Cu căruța lui Iftime
Cinci prieteni au pornit
Lui Cordun să-i iasă-n cale
De poiană mai la vale.
Au ajuns. Și mult și bine
Îngrijati că nu mai vine,
Ei cu ochii-n șihle cată,
Pe când spune-ncet Iftime
Întâmplări de altădată
Deodată văd cu toții
Cum Cordun, săltând prin ierbi,
Încurcându-se-n ferigă,
Printre brazi venind în goană,
Se apropie și strigă:
– Panaită, în poiană,
Mi-a ucis puiul de cerb!
Mai nu cred, dar el se-ntoarce
Îndărăt, cu pasul lung.
Ei pornesc cu pași de lână
După el, și îl ajung.
..
Panaită-ntins pe-o parte
Stă cu pușca după spate.
În desiș băieții-așteaptă,
Iar Iftime se îndreaptă
Singur, cu mișcări ferite –
Să nu-l simtă Panaită –
Și c-un salt, pe pușcă, mâna
Dintr-o dată s-a-nfipt.
Panaită, -n fața puștii
A sărit în sus ca fript.
– Stai așa! El sta; Iftime,
Cine știe, poate trage.
Vin atunci buluc băieții
Cu lucioasele baltage.
Îi privește crunt banditul,
Însă n-are cum să scape
Că Iftime are pușca
Încărcată și-i aproape,
Iar Cordun c-o sfoară udă
Fedeleș l-a cetluit.
S-au urcat în car cu toții
Și de vale au pornit.
Stă cu pușca-n mâini Iftime,
Iar Cordun fără de grai,
Prin pădurea-ntomnată,
Dă arar cu biciu-n cai,.
Iar Iftime îl privește
Și astfel le povestește:
„Mai băieți, am fost eu slugă
Și-am dormit cu boii-n grajd –
Căpătâi, o buturugă,
Și-nveliș aveam talaș.
Boii mă primeau să dorm –
Știți că boii-s blânde vite –
Boii mă-ncălzeau în somn,
Dar stăpânul Panaită
Ma-ncălzea în somn c-un par,
Dimineața, ca să-i ar.
Mă hrănea cu ghionturi grele,
Ca să-i ar cele vălcele;
Și-n loc de zeghie-n spate, –
Ca să-i ar cât nu puteam –
Vânătăi și valci umflate
De la bata lui aveam.”
..
Azi Cordun mai are blana
Aninată într-un cui
Și-o privește dus pe gânduri
Când bat ploile gălbui
Toamna-i prinsă-n dans cu vântul,
Lui Cordun i-s ochii plini
De frunzare și lumini
Întristat, dar cald i-i gândul
– Vezi tu, pui de cerb, spre sate
În curând au să se lase.
Aducând mireasma stânii
Turmele cu oi mitoase.
Ne-om uita și noi, și alții –
Cum cu dângăt se coboară, –
Și-om visa cu ochii-n pâclă
La o altă primăvară
Pui de cerb,
Pui orfan,
Pripășit sub un mesteacăn
Și adus într-un suman,
Amintirea ta mă doare
Fără seamăn și-am să scriu
Câte am văzut și știu.
Ce-am văzut noi împreună
Pe la stână, prin livezi;
Și prin școală, și pe câmpuri
Ce-ai mai fi putut să vezi.
Amintirea ta prin toamnă
Trece tristă pe sub geam
Și-mi aprinde-n suflet ură,
Ură care n-o știam!