profan – Versuri.pro

Menelaos Ludemis - Vizibili și Invizibili

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Duomo, San-Petro, Notre-Dame,
Imense edificii ale zeilor,
Catedrale ciclopice. Piramide
pentru faraonii creștini.
Dar de ce? De ce astfel de clădiri
asemenea haosului?
Răspunsul vine zguduitor:
„Și unde, nesăbuiților,
Unde ați fi vrut să găzduim
zei atât de uriași?”
O liniște de mormânt se-așterne.
„În inimă!” a strigat un visător.
N-a convins pe nimeni.
Când oamenii se ceartă
pentru existența cuiva
Înseamnă că acest „cineva” există
Și prin urmare trebuie să locuiască.
„În cimitire!” a strigat un păgân;
Bine, dar e cu neputință.
Oamenii refuză să îngroape
morții pe care nu-i văd.
Dar totuși – nu-i așa? – totuși
Undeva trebuie instalați și zeii,
Indiferent dacă sunt invizibili.
La nevoie într-o „criptă”
sau într-o peșteră.
Trebuie… trebuie neapărat
să se ascundă și nemuritorii
ca să nu-i găsească moartea.
Atunci ce-am face
noi, sărmanii muritori,
fără Zeii nemuritori?
Duomo, San-Petro, Notre-Dame…
Știau ei
și popii și cardinalii
de ce le-au clădit atât de uriașe:
pentru că numai așa
puteau fi micșorați oamenii,
micșorați… micșorați…
până să devină invizibili
oamenii,
ca să poată deveni mai vizibili
zeii.
Versiune românească de Menelaos Ludemis

Hafez - Cupa Plină-n Zori de Zi

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Părul răvășit, încinsă,
buze zâmbitoare, bete,
rochia dezgolindu-i sânii
biciuiți, în mers, de plete,
ochii (doi bețivi urlând)
năvălind la miezul nopții
și la căpătâi șezând,
gura-aproape de ureche:
”O, iubirea mea străveche,
cum, ți-i somn? Dă-mi cupe goale!
Dragului ce-i dai să beie
cupa plină-n zori de zi,
un păgân e în iubire,
dacă-n el nu s-o trezi
un închinător al cupei! ”
Tu, habotnic în odăjdii,
piei din ochi! Să nu-i învinui
pe acei ce de pe drojdii
vinu-l trag, căci în afară
de-acest dar n-am mai primit
nice unul, de când zorii-n
ziua-ntâi au răsărit!
Râsul cupei, cârlionții
părului și ochii gemeni
rupt-au sfintele canoane
și pe-al lui Havez, de-asemeni.

Radu Gyr - Testament

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Cu inimi de mireasmă și ciment,
cu sânge care speră și se teme,
de unde curgem, din ce fund de vreme,
din adâncimi străvechi de testament?
Ce legi de fier, ce taine și blesteme
ne-mping spre-un pisc de-azur fosforescent,
sau ne-mbrâncesc cu fierberi de torent
în spurcăciuni holbate să ne cheme?
Că moștenim și lanțul ce ne frânge
și visul fâlfâind ca un stindard;
și dacă-ades cu tiflele-i nătânge.
Satana scoate limba după gard,
o clipă-ngenunchează-n noi și plânge
un Dumnezeu cu lacrimi care ard.

Georg Trakl - Psalm - Întâia Variantă

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Există-o lumină pe care vântul a stins-o.
Există un han de câmpie de care-un bețiv se desparte după-amiaza.
Există o vie arsă și neagră, cu găuri în care păianjenii mișună.
Există-o încăpere pe care-au spoit-o cu lapte.
Mort e nebunul. Există o insulă-n Mările Sudului
Întru-ntâmpinarea Zeului-Soare. Bat tobele.
Bărbații se-ncing în războinice dansuri.
Femeile-și leagănă șoldurile-n flori de foc și liane
Când marea e-n cântec. O, paradisul nostru pierdut.
Din codrii de aur nimfele-au plecat.
Se face-nmormântarea străinului; ploaia, atunci, se stârnește-n sclipiri.
Fiul lui Pan ia-nfățișarea unui terasier,
Dormind la amiază pe-asfaltul încins.
Există-ntr-o curte fetițe-mbrăcate sfâșietor de sărac.
Există odăi răsunând de sonate și-acorduri.
Există umbre ce-n brațe se strâng înaintea unei oarbe oglinzi.
Convalescenți se-ncălzesc la fereastra spitalului.
Pe canal în sus un vapor alb transportă molimi sângeroase.
Sora străină se-arată din nou în coșmarele unuia.
În aluniș odihnindu-se, ea se joacă cu stelele lui.
Studentul, ce poate-i un dublu al său, o privește-ndelung prin fereastră.
În urmă-i stă fratele mort. În negura camerei lucruri ciudate vor să umble prin fața lui.
În roșii hiacinturi pălește-apariția tinerei infirmiere.
E seară-n grădină. Se zbat liliecii de-a valma prin galeria boltită.
Copiii portarului joaca și-o lasă și caută aurul cerului.
Există un nor ce se-mprăștie. În frunziș grădinarul se spânzură.
Brune și-albastre culori se întunecă-n seră. Există pieirea spre care suntem mânați.
Unde zăceau morții de ieri, se-ntristează îngeri cu albe aripi zdrobite.
Sub stejari rătăcesc demoni cu frunți arzătoare.
Tac în ținut mlăștinos vegetații trecute.
Există un Zeu al vântului-șoaptă ce părăsește tristele locuri.
Moarte-s bisericile, viermii se cuibăresc în firide.
Vara a pârjolit grânele. Păstorii departe-au plecat.
Pe unde întruna cutreieri atingi o viață ce-a fost.
Goi, pomii și morile umblă în vântul de seară.
Noaptea ridică-n orașul distrus negre corturi.
Ce deșărtăciune e totul!

Kempes - Sfinții Pioși

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Jos în cramă-au nimerit
Dracul gol cu sfântul Timp
Au băut tot ce-a fost plin
Și s-au amețit.
Nu mai e nici strop de vin
Sfântul trage-n dreapta-cea
Dracul hais în stânga vrea
Este vai! E belea! Haos deplin!
Adevarul e în vin!
Jos în cramă-au adormit
Dracul gol cu sfântul Timp
Au băut tot ce-a fost plin
Și s-au amețit.
Asta le-au fost hărăzit
Mintea lor muiată-n vin
Vina lor cu har divin
Vezi? I-a cam plesnit
Adevarul e în vin.
Ce beție
Azi s-a întâmplat
Vin de vie
Cum i-a combinat
Mâine poate
Când se vor trezi
Vor fi îngeri
Cuminți copii
Adevarul e în vin.
Ce beție
Azi s-a întâmplat
Vin de vie
Cum i-a combinat
Mâine poate
Când se vor trezi
Vor fi îngeri
Cuminți copii

Arthur Rimbaud - Rămase Drept Preadreptul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Rămase drept Preadreptul în omoplați, solizii,
Îl aurea pe umăr o rază; reci sudori
M-au prins: “Vrei să vezi oare străfulgerând bolizii?
Să-asculți, stând în picioare, în zumzet curgător
Cum umblă Căi Lactee și, -n roi, asteroizii?.
De-ale nopții farse e capul tău pândit,
Preadreptule! Să-ți afli un coperiș! Zi-ți ruga,
Cu gura în postavul cu-ncetul izbăvit;
Izbindu-ți ostiarul vreun rătăcit dând fuga,
Zi: Frate, mai departe te du, sunt schilodit!”.
Rămase drept Preadreptul în spaima albăstrie
A pajiștii de după ce soarele muri:
“Vrei din genunchiere să-ți faci negustorie,
Bătrâne? Străinic sacru! Bard întru a iubi!
Pe Munte-ai plâns? Mănușă pe mâini ți-e mila ție!.
Pumn al cetății, barbă-a familiei, prea blind
Tu credincios: o, suflet în cupa de iubire,
De-orbire, maiestate, de tot ce este sfânt,
Preadreptul, tu fiară, scârbavnic peste fire.
Eu sunt cel care sufăr, eu revoltatul sunt!.
Neghiob ce ești, în hohot să plâng, să râd îmi vine
De-ale iertării tale nădejdi faimoase, vai!
Sunt blestemat, sunt palid, sătul, nebun! Știi bine,
Sunt tot ce vrei! Dar, lasă, hai du-te, ce mai stai?
Preadrept încet la minte, de-a face n-ai cu mine.
Preadreptul ești, în fine, Preadreptul! Și atât!
Tandrețea, rațiunea, ca, noaptea, cetacee
– E-adevărat – senin, se smiorcăie, încât
Tu te proscrii și trăncăi o tânguire ce e
Pentru zdrobite cârje cu cap cumplit de hîd!.
Lui Dumnezeu ești ochiul tu lașul! Și când toate
Reci tălpi divine-or trece pe ceafa mea, tot laș!
O, fruntea ta de lindini gemând! Atâți Socrate,
Isuși și Sfinți, Preadrepți – dezgust! atât îmi lași.
Stimați pe Blestematul, stâlp nopții-nsângerate!”.
Așa strigasem gliei și calma noapte, -n toi,
Umpluse, albă, ceruri în timpul febrei mele.
Mi-am ridicat eu fruntea: pieri fantoma-apoi,
Ducându-mi de pe buze cuvinte-atât de grele…
– Vorbiți, nocturne vânturi, cu Blestemul voi!.
În timp ce, în tăcere, sub stâlpi de bolți albastre,
Orîndul, veșnic paznic, comete alungând
Și-universale noduri, tumult fără dezastre,
Enorm, vâslește-natruna la ceruri ce se-aprind,
Din draga sa în flăcări lăsând să curgă astre!.
Să plece, cu rușinea la gâtu-i drept cravată,
Tot rumegând plictisu-mi, așa de dulce ce-i
Ca zahărul ce zace pe o măsea stricată
– Precum cățeaua după-un asalt de dârji căței,
Lingându-și fundul care ceva din mațe-arată.
Ce mai vorbea de milă spurcată și progress…
– Urăsc toți ochii ăștia ca de chinezi cu burtă.
Ce mai cântase: nana, ca pruncii ce dau ghes
Să moară, idioții blânzi în cântare scurtă:
În voi, de stei, Preadrepții, ne vom c***a expres!