prapastie – Versuri.pro

Dan Botta - Prăpastia Din Marginea Mării

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Ea era numai iubire,
Iubire și dor era ea,
Și sufletul nostru-n uimire
Iubindu-se, cât se iubea!
Halucinați, ochii ei
Iubire și dor implorau,
Halucinați ochii mei
Iubire-n iubire erau.
Și-atât era ea pentru mine
Eu însumi, încât mă pierdeam,
Și uitându-mă însumi pe mine,
Însăși pe ea o uitam.
Dar într-o zi o părere,
O părere-albastră trecu,
Și de patima unei himere
Sufletul meu o pierdu.
Iar ea privind stelele caste
Ce ard nemilos depărtării,
Se aruncă-ntr-o prăpaste –
În prăpastea din marginea mării.
Aripile-i nu s-au deschis
Și-un țipăt a scos când s-a frânt…
Dar aripile – așa i-a fost scris –
Nu s-au zdrobit de pământ.
Și de-atunci ochii mei s-adaste,
Pândind în lumina-nserării,
Trupul ei dus pe prăpaste –
Pe prăpastea din marginea mării.
Când apele-n stânci se izbesc,
Pe aburii lor o aripă,
O aripă și alta albesc..
Și trupul ei drag se-nfiripă.
Un țipăt prelung, răgușit
Răsună. E dulcele-i cânt,
Și un alcyon a ieșit
De durere cu pieptul în vânt.
Și halucinați ochii ei
Se aprind și ard vii pe prăpaste
În halucinați ochii mei
Ca-n iubirea iubirilor noastre.
Și așa tot privesc și ascult
Până-n zori, și din zori până-n seară,
Sufletul ei în tumult
Ce apune, răsare, și iară.
Căci n-am nici dureri, nici nevoi,
Ci doar ochi ca s-o sorb din privire,
Și-n ce ne privește pe noi
Suntem una și numai iubire.
Ades sub hieratica lună
Ne prindem de mâini și pornim
Să vântuim împreună
Cu aripi de trist serafim.
Și să nu credeți cumva
Că sunt mort sau am fost dat pierzării,
Când m-am aruncat după ea
În prăpastea din marginea mării.

Marin Sorescu - Prăpastie

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Dumnezeu e surd
Și când trebuie să-i spun ceva
Îi scriu pe-o foaie de hârtie.
Așa se procedează
Cu toți surzii.
Dar mie nu-mi înțelege scrisul
Și când îl văd cum se scarpină-n aureolă
În fața unei conjuncții,
Mă gândesc că mult mai ușor ar fi
Să i-o urlu-n ureche.
Asta și fac,
Dar Dumnezeu dă din cap
Că nu-nțelege
Și-mi face semne să-i scriu pe-o hârtie
Tot ce vreau să-i spun.
Pe mine mă apucă disperarea,
Ies în stradă și opresc trecătorii,
Punându-le-n față hârtia mea,
Scrisă cum am putut mai frumos și mai citeț
Ca pentru ochii lui Dumnezeu.
Dar oamenii nu sunt surzi,
Ci numai grăbiți,
Și dându-mi cu mâna hârtia la o parte,
Mă roagă să le spun totul repede
Prin viu grai.
Atunci mă pomenesc urlând
Ca din fundul unei prăpăstii,
Așa cum urlă Dumnezeu
Când își face rugăciunea.
Și de spaimă c-am asurzit și eu
Uit ce-am vrut să le spun.

Rumi - Există Întotdeauna și Un Alt Fel de A Muri

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Există întotdeauna și un alt fel de a muri
Altul decât cel pe care-l știi.
Întotdeauna există o prăpastie mai adâncă
Care-ți deschide ușa spre o altă lume.
”Iubirea a spus – Puritatea”

Octavian Goga - Prăpastie

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

La geam mi se zbătea orașul cu huietul fără popasuri,
Cu vrajba lui, războiul pâinii, îl deslușeam în mii de glasuri,
Și chiotul flămând al vieții vuia la geamurile mele..
Eu ascultam pierdut la masă, și toate zvonurile-acele
Smulgeau din inima-mi bolnavă șiragul slovelor trudite..
Și cum pluteam așa-n neștire, deodată, -ncet pe nesimțite,
Nedumerit trecându-mi pragul, un om s-a strecurat de-afară..
Un biet moșneag cu barba albă, frumos în portul de la țară..
El s-a oprit în prag o clipă.. Mi-a zis apoi sfios pe nume,
Când ochii-ntrebători, albaștri, mă cercetau în faț-anume..
Juca un zâmbet de lumină pe fruntea lui brăzdată-n crețe,
Și când m-a cunoscut bătrânul, ca-ntinerit, mi-a dat binețe.
Am îngropat atâta vreme de când eram noi împreună,
Îmi învia o lume-ntreagă cu vorba-i limpede și bună,
Atâtea farmece uitate zâmbeau din graiul lui cuminte,
Se fărâma o jale blândă în tremuratele cuvinte.
Și povestea-ncet moșneagul mișcându-și pletele cărunte..
Spunea de-un sat cu case albe, pierdut pe coasta unui munte,
De oamenii uitați acolo, pe care îi paște nenorocul,
Cum li s-a stins nădejdea-n suflet și li s-a stins în vatră focul,
Cum numai mărăcini pe câmpuri le-a mai lăsat arsura verii,
Cum slujbe dau pe câmp plugarii, și cum se vaieră oierii.
Mi-a spus că-n țintirim, la groapă, doar dânsul, biet, de se mai duce,
Că picăturile de ploaie au șters porecla de pe cruce..
Îi tremura-ncet cuvântul.. Simțeam sfiala că-l apasă
Când m-a privit duios în față:
„Te mai gândești vreodată-acasă?.. ”.
În ochii-ntrebători, albaștri, priveam eu fulgerul de clipă,
Simțeam cum duhul altor vremuri deasupra-mi bate din aripă,
Vedeam cuprinși de-nfiorare cum stau în fața mea pereții,
Cum mi se deslușesc aievea din neguri tainele vieții..
Supus, îmbrățișam moșneagul atâta de străin în casă,
Și chipurile din părete, și lucrurile de pe masă;
Și toate cărțile pe poliți păreau c-ascultă și se miră
Și mă privesc cutremurate de câte se destăinuiră.
*.
În urmă se zbătea orașul cu zvonu-ntrecerilor multe,
Se zbuciumau alături plopii de câte le-a fost dat s-asculte.
Atâtea jalnice-nțelesuri plângeau în frunza lor bolnavă
Și, pricepând atâtea taine, tânjea livada de otavă.
Venea din cer pe câmp amurgul.. De pe înaltul unui munte
Dura, din umbră și lumină, în drum o minunată punte.
Simțeam cum bolta se-nfioară, cum sânu-i uriaș, tresaltă,
Cum tremură-nfrigurată sfioasa trestie de baltă,
Și stam înmărmurit, în cale, cu brațele încrucișate.
Neștiutor, priveam departe, și ochii-nchiși pe jumătate
S-au umezit de arătarea acestui asfințit de seară:
.. Vedeam pe șerpuirea albă în largul drumului de țară
Un om bătrân ducând povara unei vieți nemângâiete,
Și soarele-mpletea cu aur argintul lui curat din plete.
Și cum urca-ncet colina — schimbând cu mâinile toiagul,
Cu barba albă de zăpadă — un sfânt mi se părea moșneagul..
Îl deslușeam tot mai departe. Simțeam, în clipele acele,
Cum orice pas sfarm-o verigă din lanțurile minții mele
Și, ca un făcător de rele, am tresărit de-nfiorare
Când mi l-a înghițit amurgul.. Un fulger și-a deschis cărare,
Cutremurându-și pieptul șubred. Sclipirea lui-nfricoșată
Mi-a luminat abia o clipă, și-am înțeles atunci deodată,
Prăpastia ce port în mine. Acolo-n piept, încătușate,
Sunt două suflete dușmane.. Străveche, ura lor se zbate,
Și mintea s-a trudit zadarnic o viață-ntreagă să le lege..
Obezile lui ruginite tu mi le-ai sfărâmat, moșnege!
Atunci, scăpate din robie, s-au ridicat într-o clipită,
O luptă s-a încins grozavă din ura lor neadormită
Și le vedeam cum vor cu pumnii să spargă strâmta încăpere,
Le auzeam în piept strigarea.. Cum glasul lor închis mă cere:.
„Mă du departe, mai departe! La munți cu fruntea de zăpadă,
Să sorb din freamătul pădurii ș-al ierburilor din livadă!.
Să mă-nfioare tainic brazii, când tremură din aripi vântul,
Dă-mi largul bolții înstelate și fă-mă frate cu pământul!
Mă du departe, mai departe! În satul semănat sub munte,
La casa cu ferești înguste.. la piscurile largi, cărunte.
Mă du acolo-n țintirimul unde, -n poleiul alb al lunii,
Sub cruci de lemn slăbit de vremuri, își dorm odihna lor străbunii! ”
„Nu simți orașul cum tresare sub turnurile de aramă?
N-auzi vârtejul lui năpraznic.. nu-l simți pe nume cum te cheamă?
Nu-l vezi în haina lui de flăcări cu veșnica neadormire,
Cu zbuciumul atâtor patimi.. atâta sete de mărire?
Suflarea lui de foc mă arde, iar glasu-i mă oprește-n cale:
În umbra zidurilor negre ai tors tu gândurile tale!.. ”
Așa se frământa în mine strigarea lor neîntreruptă,
Mi-au pustiit întreg avutul cei doi potrivnici prinși în luptă,
Și stam sărac în bezna nopții, cu ochii ațintiți în zare,
Când vântul, demon fără milă, părea că-mi râde-n alergare:.
„Împins de visele deșerte, zadarnic drumul tău îl sui,
Biet călător, în lumea asta, tu nu mai ești al nimănui! ”

Vama Veche - Pe Sârmă

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Dacă oamenii ar privi spre cer
Într-o zi de mai
Ar vedea pe o sârmă doi nebuni
Pășind îmbrățișați
El o ține-n brațe, el o ține-n brațe
Ea îl sărută cu ochii închiși
Nimeni nu-i vede
Oamenii-s în birouri
Sunt în birouri, nu se uită la cer.
Iubito, noi mergem pe sârmă
Pășește cu atenție
Nu vrem să cădem
Sub noi e prăpastia
E lumea cu vise spulberate
Ai grijă cum cazi.
Știu că este frig aicea sus
Și câteodată vânt
Acolo jos însă iubirea noastră
De oameni s-ar lovi
Nu vreau să cad, nu
Nu vreau să cad, nu
Nu vreau să cad în prăpastia lor
Nu privi spre ei
Nu privi spre ei
Nu privi spre eeeeei.
Iubito, noi mergem pe sârmă
Pășește cu atenție
Nu vrem să cădem
Sub noi e prăpastia
E lumea cu vise spulberate
Ai grijă cum cazi.
Nu vreau să cad, nu
Nu vreau să cad, nu
Nu vreau să cad în prăpastia lor
Nu privi spre ei
Nu privi spre ei
Nu privi spre eeeeei, nu te uita în jos.
Iubito, noi mergem pe sârmă
Pășește cu atenție
Nu vrem să cădem
Sub noi e prăpastia
E lumea cu vise spulberate
Ai grijă cum cazi.
Iubito… ai grijă
… iubito.. ai grijă