Ion Caraion – O Câtă Sârmă
O! Câtă sârmă ghimpată am purtat în mine,câtă soartă, cât abis, câte zăbrele și tranșee
Versuri corectate și adnotate
O! Câtă sârmă ghimpată am purtat în mine,câtă soartă, cât abis, câte zăbrele și tranșee
De când mă știi, am luat asupra meaPovara-ntotdeauna, Doamne, cea mai grea.Și tot urcând în coastă, vream s-aratCă nu mă dau poverile-ndărăt.O suferință între alte douăN-am socotit-o suferință nouă.Haide și tu, așază-te-n spinare.Mă simt voinic. Pe cine ce-l mai doare?Cine-i strein și singur, cine?Să urce-n cârcă, pe samar, la mine.Hai, ticăloșii, blânzii, toți de-a valma,Câți … Citește mai mult
Caut o conștiință neîncetată care nu-și arată fața,Că m-am săturat să fac totul de unu singur.Am ars legături și poduri să pot merge-n față,Și tot n-a fost de ajuns fiindcă nu s-a schimbat nimic.Caut o conștiință împăcată s-o pun să-mi arate drumul,Prea mult întuneric și vederea a dispărut.Destinele-s ciudate, nici măcar nu-s definite,Te bagi unde … Citește mai mult
Zvârle-ți povara-n adâncuri!Dă, omule, uitării totul!Divină-i arta de-a uita!De vrei să zbori,De vrei să viețuiești în slăvi:Azvârle-ți greutatea-n mare!Iat-o: aruncă-te pe tine-n mare!Divină-i arta de-a uita!
Malul acesta foarte abruptdin care cerul luna şi-a rupteste hamacul în care m-aşezca să-mi mai iasă floarea din miez,astfel aicea stau şi aşteptclopotul lumii să-mi treacă în pieptsă nu-l mai simt cum îmi fierbe în nervi.Clopotul mare-mi fierbe în os,tidva e tot ce-am putut şi am scosdin acest clopot rău şi diformpe-a cărui limbă astăzi … Citește mai mult
Eu nu mai suport ce mă-ncarcă,Eu mie îmi sunt prea potrivnic,Memoria-mi biciuie parcăOdaia-nghețată de schivnic.Și-mi vin amintirile-n casă,Și adrenalina în sânge,Și-n creier tot cerul m-apasă,Și-n ochi toată marea îmi plânge.Nu vreau să rămân decât formă,Goliți-mă până sub piele,De-această povară enormăA tuturor stărilor mele.Mă vreau ca o iederă pură,Doar ochii în cap să-mi rămânăȘi aer atâta … Citește mai mult
(7)Buzele talenegre de nesărutărim-au făcut să mă ridicdin mormântul meu –loc de veșnică retragere,m-au făcut să mă întorcdin omul bătrân,să mai privesc o datăstrăzile lumii,în care mi te-ai aruncat tu..pentru a te găsi –a doua jumătate –însoțitor spre sfârșituri..la drum necunoscute mai ușor în doi..eu, ca răsplatăți-am pus pe umeridin povara caremă adâncea înapoi..în pământ..1997
O greutate pe spate,o lumină în uterul meu.Stai mai mult în mine,prinde rădăcini.Când sunteți pe partea de sus a mea,Mă simt triumfător și mândru,ca și cum te-aș purtadintr-un oraș aflat sub asediu.