potcoava – Versuri.pro

Grigore Vieru - Potcoava

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Lui Aristide Buhoiu
Tot aurul românesc
Era în potcoava calului.
Fierbinte şi alergătoare
Şi victorioasă,
În văzduh scânteia.
A pâine şi lapte, şi trandafir
Mirosea pielea ei aurie
De femeie îndrăgostită.
Nimeni nu ştia
Să muşte-n iubire
Pământul ca ea.
Unde-a căzut?! În care
iarbă uitată?!
În care război?!
În care-amintiri?!
Îngheaţă pe mâini apa
Şi roua pe iarbă.
Focul potcoavei s-a stins.
S-a stins viaţa ei, potcoava
Cabrată-n
Văzduhul străfulgerat,
Pe zvârcolirea ţărânei,
Pe ţipătul
Pietrei carpatice.
Potcoava
În care se adunase
Tot aurul românesc.
* * *
Zoei Dumitrescu-Buşulenga
Murise omul de zăpadă.
Şi răsărise omul de lacrimi.
Veniseră încă o dată străinii.
Şi-i puseră foc. În pocnete
Asurzitoare săreau în sus
Lacrimile noastre
Ca nişte cartuşe
Aruncate în jar de copii.
Veniseră oamenii de fier
Învingători în războiul nedrept
Îndreptat împotriva lacrimii noastre.
Şi n-am mai cântat.
* * *
Lui Ion Buga
La gura unui izvor
O cană atârnă de lanţ.
E ca şi cum
Am bea apă
Din gura unui spânzurat.
Doamne,
N-a mai scăpat românul
De lanţuri!

Radu Gyr - Potcoava

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

La poarta de mărgean a curții mele,
lung sforăia un armăsar sălbatic;
înfuleca fărașul cu jăratic
și-l călăream pe aripi până-n stele.
Acum i-ascult nechezul leșiatic
și-abia mai simt că-i tremură sub piele
cenușa stearpă-a aripilor grele
din flăcările zborului zănatic.
Dar dacă-n grajd stă gloaba poticnită
și aripile stinse se destramă,
îi arde încă fiece copită,
frânturi de stele-i pâlpâie în coamă.
Și, când și când, în sânge îmi palpită
potcoava ei de aur și aramă.

Leo Butnaru - Potcoava

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

De vezi în praful
sau pe asfaltul drumului
o potcoavă,
las-o în pace,
iar de ai la îndemână o floare
sau un fir de iarbă,
pune-o peste ea ca
peste mormântul norocului…
Poate al tău…
poate al altuia…

Leo Butnaru - Antract

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

În această lume, unde cam totul se duce
pe apele celor șapte zile-a săptămânii (sâmbăta
având curgerea cea mai repede, cu adânci bulboane)
în care e atât de ușor să se piardă un regat
sau o simplă țară
pe care cineva le-ar da pentru-o țigară
mite să se piardă o potcoavă, două, trei sau chiar patru
odată ce Ecleziastul spune răspicat, inclusiv pentru cai
că oricând și oriunde nimic nu ne aparține
și nu există, nu, potcoava fericirii; în această lume
în care nefericitul poet Mandelștam își amintea cum
cel ce găsise o potcoavă sufla praful de pe ea
ștergând-o cu flanea, până la strălucire;
în această lume în care ne e dat să auzim cum
în grajduri, la praguri, pe la porți
potcoavele prind a scânci jalnic către căruțași,
călărași, jochei, când le apucă
dorul de-a fi mânate spre căile ferate
să salute sau chiar să sărute roțile locomotivelor
ce le sunt verișoare prin aliaj metalic
și alianța dorului de ducă, pe unde – spune proverbul –
lumea caută potcoave de cai morți…
– cam pe aici
se încheie spectacolul de verbe și purici de potcovit
chiar dacă mai e mult de jucat în lumea ca teatru
și ici, în adâncul ecranului alb, deja se face întuneric dens
ca într-un antract
din minele de antracit.

Nichita Stănescu - Potcoava

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Nu mai emiți nimic, nu mai primesc semnale
ori poate nu mă mai gândești,
ori poate tu l-ai șters dintre vocale
i-ha, i-ha, la vechi calești
pe calul dumitale.
Nu te mai culci peste timpanul meu,
nici goana nu-mi mai atinge
ceru-ncărcat de nouri, greu,
i-ha, i-ha, peste meninge
mereu mi-aleargă-un cal, mereu.
Și mă deșir de dor, și mă deșir de lene,
de lenea de-a privi-n afară,
de dorul de-a mai prevesti o vreme,
i-ha, i-ha-n această țară
a cailor ce-mi calcă pe antene.