poezie – Versuri.pro

Daniel Vişan-Dimitriu - Sărutul Neștiut

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Iubita mea, cu buzele rănite
De lacomul sărut cu care eu
Am căutat, în clipele vrăjite,
Pierdut, să îţi arăt amorul meu.
Mă iartă, vin la tine cu tristețe
Și văd în roșul lor, o vină-a mea,
C-am vrut dulceața lor, nu cu blândețe,
Ci cu dorința de a te avea.
Îţi cer iertare-acum, cu umilință,
Căci te iubesc şi-aş vrea să te sărut
Pe ochi, pe gât, uşor, semn de căință,
Şi-apoi din nou pe buze, neştiut.
Daniel Vişan-Dimitriu
(Din vol.”Gândul pierdut”)

Daniel Vişan-Dimitriu - Sfârșitul Poveștii Fără Sfârșit

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

E-o zbatere-n spațiul lipsit de poeme
din vechiul capitol, e golul subit
ce vine și scrie-nainte de vreme
sfârșitul poveștii ce n-are sfârșit.
Își urlă durerea o ultimă notă
din tot ce-a rămas în pereții pustii
ai inimii care-i acum doar o grotă
ce-nchide-n uitare mai vechi simfonii.
Sfârșitul poveștii? Sfârșitul e-n moarte
– poveștile-apun și-au un alt răsărit –
iar zorii-mi anunță finalul departe,
c-un altfel capitol și-un altfel sfârșit.
Se simte o briză. Prin grotă adie
un aer mai dulce, un șuier de vânt
ce poartă noi ritmuri, culori, bucurie,
seninul în suflet, noi pași în cuvânt.
În spațiul lipsit de poeme, apare
un vers, și un altul, și altul apoi,
se-nlănțuie tandru-n capitolul care
începe și, totuși, e-același la noi.
Din vol.”Eterna căutare”

Daniel Vişan-Dimitriu - Dansul Roșu

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Trăiesc în terenuri uscate
Și lanuri cu spicele spini,
Sărmanele inimi uitate,
Alături de aspri ciulini.
Doar vântul le știe plăcerea
Când râd într-un roșu-carmin
Purtându-și prin lan mlădierea
În dansul cu pași de rubin.
Le-adie petalele-n runde
Pe ringul încins de sub cer,
Și-mi pare că inimi din unde
Îngână, spre zări, “Leru-i ler! ”.
Daniel Vișan-Dimitriu
(12 iul. 2017, Vol. “Călător prin gânduri”)

Daniel Vişan-Dimitriu - Dansul Frunzelor

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Părea că-n ziua ceea își serbau
Ivirea-n muguri înșirați pe ramuri
Din primăvara plină de balsamuri
Și de cântări ce tocmai se-ntorceau.
Își îmbrăcaseră culori mai vii
Și se mișcau ca-n dans pe-o melodie
Pe care vântul își dorea s-o știe,
Cu tot ce se-ntâmpla în drum a-i fi.
Erau cuprinse-n vraja dansului
Și fluturau culori seducătoare
Ca el, în zbor și ca din întâmplare,
Să le cuprindă-n aripile lui.
Și să le ducă-n zborul său tomnatic
Departe, peste marginea pădurii
În care și-au schimbat, din verde, nurii,
În ruginiu cu tentă de jăratic.

Dan Deşliu - Edelweiss

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

A fost odată un băiat
Și semăna cu mine..
Dar va fost, cu-adevărat,
Mai știe – cine?
Și doruri, câte le avea,
De vis, de poezie,
Pădurii le destăinuia,
Amurgului și ție.
Îi caut pașii pe poteci,
Îi caut chipu-n unde ;
Tăcerea, doar, cu buze reci,
Dacă-mi răspunde..
De vină – oare cine-o fi?
Și el, și eu, și tu,
Tu, care singură mai știi
Ce se pierdu.
O, dragă, adă-l înapoi,
Să-l mai revăd o oară,
Senin, sfios, așa – ca noi
Odinioară!

Daniel Aurelian Radulescu feat Goeteri - Luna

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

De-i noapte fără ea, nu-i vis
şi mintea, sufletul, sunt negre;
cum zile fără soare, nopţi nu sunt integre.
E-o bucăţică de culoare, de pe cerul negru, alb deschis.
De mic copil o atingeam cu mâna;
avea nenumărate semne ce le-nţelegeam.
Le-am dat uitării, nu mai sunt, căci pe atunci din timp îmi luam.
Acum doar o remarc accidental; că e-o prezență şi că-i „una”.
Mă-nebuneşte gândul când nu se arată
‘n tot ce se compune, în globul ei de sferă;
este femeia plină de mister ce se ascunde de pudoare şi ce speră
să fie veşnic tânără, să aibă o parte de necunoscut, să fie ne-ntinată.
Ne-ncântă de când lumea, are forme multe,
este sălaşul miilor de inspiraţii, este Muza;
se oglindeşte-n ape, este şi oglinda, e suavul din oceanul negru, e meduza.
O vezi frumoasă; dar e şi venin, te poate otrăvi sau să te-ncânte!
Fiţi mai fideli la tot ce vă-nconjoară şi aveţi într-„una”,
pierdeţi-vă din timpul -ce oricum n-aveţi-
nu fiţi tangenţiali la ce există! Este evidentul câştigat şi nu este ce credeţi;
lăsaţi-vă conduşi de vis pe căile luminii de cristal, plecaţi la braţ cu LUNA!
05. 06. 2010

Daniel Aurelian Radulescu feat Goeteri - Feminitate Pierdută

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Mi-am pierdut, oh, iubitele-nchipuite, în foc,
S-au mistuit de atâta, atâta frumusețe,
Desfigurate, de durerea ce nu știe blândețe,
În tragedia întâmplării, nedesmințită… joc.
Le aud țipetele disperării să nu piară,
Niște copile, multe, înnegrite în scrum.
Retina-mi… și ea neagră, mi se întreabă cum
De soarta își alege relele doar… fiară.
Îngerești chipuri văd, parcă premonitorii,
Zâmbind larg sticla de laptop, ce e deschisă
Și-o pângăresc cu-o lacrimă în colț, atât de-abisă,
Ce din profund ițește… mă răscolesc fiorii.
Le resimt frăgezimea de carne, visătoare
Și, mă îngrozește țipăt până la răget, urlet.
Este Pământ mai singur, mai părăsit de umblet
De pași suavi pe glezne subțiri… încântătoare.
N-am îndeajuns de brațe să fi putut salva
Fuioare fremătânde de-o sfântă armonie,
Topită pân’ la moarte, în cor, o elegie
Și sufletu-mi se plânge rănit… s-ar mutila.
Am și un dor nebun de femininul copt
Ce pân’ la ars și el și-a pus sfârșit la zile
Într-un lugubru alai, de femei, cu copile…
Fără de vrut, arcan, de sorți… al morții sort.
Am mintea de azi vasală la zâmbete de poze
Cu plete-n vânt, de gânduri, nedefinit menite
Cu nume dulci, de fete de acuma părăsite
De timp, ce el s-a scurs… se veștejind de roze.
Rămân de-acum stingher, perdant de-apoteoze…
Mi s-au pierdut femei, îs mai sărac… în mimoze.

Daniel Aurelian Radulescu feat Goeteri - Zi cu Lună

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

E Luna, în plină zi, pe cer;
Un sidefiu, în culori albastre…
Crâmpei dintr-un rotund stingher
Cum un copil după dezastre.
Stă cum o pleoapă ridicată
Cu iris alb, tot franjurat,
Mijind Planeta adulată
De-atâția „noi”, neștiind păcat!?..
E transparent de diafană
Și o privesc, că nu mă arde
Cum Soarele ce-mi face rană…
De vreau să-l văd și cald nu scade!.
Sunt stând, șezând pe-un glob de stâncă,
Pe-un scaun-insulă între ape;
Un gând infim în noapte-adâncă
Zburând nebun, negrul să sape..
.. Un firicel d-eternitate..
22. 07. 2011

Daniel Aurelian Radulescu feat Goeteri - Frumoasa Mea

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Iubito ce frumoasă eşti,
Nu pot să mi te scot din minte,
Nu mai am glas, că n-am cuvinte,
Ce numai tu ştii să rosteşti.
Iubito spune-mi unde eşti,
Să vin, de mână să te iau..
Nu-ţi cer nimic, numai să-ţi dau
Alei de flori, ca să păşeşti.
Iubito vino să-mi zâmbeşti,
Să-mi pierd vederea-n dinţi de perle,
S-aud divin.. triluri de mierle,
De glas, cu sunete cereşti.
Iubito dă-mi iar mângâiere,
Că nu mai am nimic să simt,
De când nu eşti, în chin mă mint
Că-mi vei fi iar o revedere.
Iubito dă-mi dorinţa vie,
Din ochi dă-mi roua dimineţii,
S-o sorb, să-mi fie apa vieţii..
S-o răspândesc, lumea s-o ştie.
Iubito te aştept în poartă,
Tot numărând mii trecătoare,
Adulmec izul tău de floare..
Schimbă-mi destin, fi a mea soartă.
Iubita mea, ţi-nchin în plic
Romanele lumii, poeme,
Dorinţele mele boeme
Şi inima.. să n-am nimic!.
Să mă deschizi, să mă citeşti,
Zilnic să-mi rupi câte o foaie;
Să-mi tai din inima greoaie..
Să-ţi pui la sânii-ţi îngereşti.
Să-ţi fiu zălog, să mă iubeşti,
Fă-mă oglinzii tale ramă,
Să ştii că chip timp nu-ţi destramă
Şi-s veşnic fan, când te priveşti.
Să vrei mereu să-ţi fiu pe-aproape,
Să îţi răspund doar când mă strigi;
Din spini să-ţi iei roze, ferigi..
Din carnea mea, vis să te-adape.
Să mă ţii minima rezervă,
Când nu mai ai pe nimeni altul,
Să-ţi fiu, de ai abis, eu saltul;
Ţine-mă-n suflet, mă conservă!.
Să mă ai suflu-n prigonire
Când întâmplarea-ţi este dramă..
Mă răsădesc să-ţi vindec rană,
Că-ţi sunt sămânţă de iubire.
Să mor, când numai tu vei vrea,
Când nu-ţi mai sunt fior de bine;
Nici flacăra să-ncing suspine,
Nici apa, să-ţi sting dragostea.
Să crezi în mine draga mea
Că-ţi voi fi astru, meteor,
Pe cer, topit de veşnic dor..
Iubita mea, frumoasa mea!

Dante Alighieri - Infernul: Cântul XXXI

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

INFERNUL.
CÂNTUL XXXI.
Puțul giganților.
Aceeași limbă ce-mi mușcă făptura
pe-obraji punând culoarea stacojie,
găsi și leac s-aline mușcătura,
ca lancea lui Ahil ce-n bătălie,
pre câte-aud, stârnea în dușmani jalea
și-apoi, era prilej de bucurie.
Urcarăm dar, lăsând în urmă valea,
pe râpele care-o încingeau deșarte
și n-am dat glas cât străbăturăm calea.
Nici zi deplină nu era, nici noapte
și-n zare-mi ochii nu găseau răsunet,
dar auzii sunând un corn departe
și bubuind mai gros decât un tunet,
încât potrivnic căii ei amare,
privirea mea se răsuci spre sunet.
De bună seamă n-a vuit mai tare
nici cornul lui Orland, când războind
pierdu-mpăratul a oștirii floare.
Puțină cale străbătui privind
și niște turle-ntrezării în șire,
încât rostii: „Oraș, ori ce-o fi fiind?”
Și-atunci maestrul: „Fiindcă-a ta privire
prin noapte-n zare a vedea se zbate,
greșești în gând, dând frâu la închipuire.
Ci-odată-ajuns, ai să pricepi cum poate
să-nșele depărtarea; urcă treapta
și vino deci, să nu rămâi la spate.”
Mă prinse-apoi cu dragoste de dreapta
și „Pân-om da, grăi, de-acel făgaș,
ca să nu-ți pară prea ciudată fapta,
să știi că-n zări nu-s turnuri de oraș,
ci până-n brâu, în puțul ce-ntărește
al râpei mal, stau cete de uriași”.
Așa precum când ceața se rărește
desprinzi pe-ncetul câte-ascunse stau
în pâcla deasă ce văzduhu-umbrește,
așa și-aici, treptat, cum se-apropiau
a râpei maluri și vedeam ce-ascund,
mă lămuream și spaimele-mi creșteau.
Căci tot așa precum în cerc rotund
Montereggion de turnuri se-ncunună,
la fel și-aici, pe maluri, din străfund,
se înalță falnic, făurind cunună,
uriași cumpliți pe care din tării
îi ceartă încă Jupiter când tună.
Și de-unde stăm prindeam a desluși
obraji și piept, din pântec o frântură
și-așijderi mâini și spete arămii.
Bine-ai făcut când ți-ai uitat, Natură,
să-i zămislești și l-ai lipsit pe Marte
de-atari voinici ce nu cunosc măsură.
Iar de-ai urmat să făurești aparte
balene-n mări și elefanți, haină
nu te-ai vădit, ci înțeleaptă foarte;
căci mâinii-n care vrerea rea se-mbină
cu judecata, ascuțindu-i spada,
nu-i om în stare-n luptă piept să-i țină.
Văzui un chip prelung și lat cât roata
de pin la Roma, în lăcașul sfânt,
și pe-o măsură oase, trup și noada,
încât din râpa ce-i urzea veșmânt
din brâu în jos, vădea atâta glia,
că trei frisoni puși cap în cap, la rând,
s-ar fi falit zicând că-i prind bărbia;
vreo zece coți din trupul lui zării
din jos de locu-n care-ți prinzi mantia.
„Raphel may arrech zabi almi”,
strigă furios cu glasul lui cel gang
ce-n psalmi mai dulci nicicând nu se rosti.
Și-atunci poetu-i zise: „Duh nătâng,
vezi-ți de corn și suflă-n el turbat,
când uri și patimi de gâtlej te strâng.
Privește-ți gâtu-n hățuri înhămat
de care cornul îți atârnă-anume
și vezi pe piept ce dâre ți-a lăsat.”
Și mie-apoi: „El singur își dă nume:
Nemrod e el și din născocirea lui
nu se vorbește-un singur grai pe lume.
Dar să-l lăsăm; e de prisos să-i spui;
căci neînțeleasă vorba ta-i pare
și-așijderea și graiul său oricui.”
Pornirăm dar, de-a stânga pe ponoare
și ne-am tot dus, drum de-o săgeată-n scut
când de-altu-am dat, mai trufaș, pe cărare.
N-aș ști să spun ce meșter neîntrecut
îi cetluise dreptul pe spinare
și brațul stâng în față petrecut
c-un lanț cumplit ce-l fereca atare,
că din grumaz pân’ la șezut, în lat
de cinci ori pieptu-i cuprindea-n strânsoare.
„Acesta-i cel ce-n luptă-a cutezat
pe însuși Zeus să-l înfrunte, frate!
grăi Virgil; de-aceea-i ferecat.
Fialte-a fost și-a arătat ce poate
când zeii fură încercați din greu:
ci-n veci de-acum i-s brațele legate.”
„De-i cu putință, -aș vrea, grăit-am eu,
cu ochii mei să cântăresc făptura
uriașului pe nume Briareu.”
„Pe-Anteu, răspunse, ‘l vei vedea și gura
ai să i-o-auzi; el nu-i legat la brațe
și-n fund ne-o duce, unde-i deasă zgura.
Departe-i cellalt, scufundat în ceață,
legat și-așijderi făurit de vremuri;
atâta doar că-i și mai crunt la față.”
N-a fost nicicând să zguduie cutremur
vreun turn cu-atare-nverșunat năduh,
de cum Fialte fu cuprins de tremur.
Simții deasupra-mi moartea prin văzduh
și spaima ei, socot, m-ar fi răpus
de n-ar fi fost să-l știu legat burduf.
Pornirăm dar la drum și ne-am tot dus
pân’ la Anteu ce se ițea-ntre răi,
chiar fără cap, vreo cinșpe coți în sus.
„O, tu, ce-n poala fericitei văi
în care Scipio-și preacinsti străbunii,
când Hanibal fugi cu toți ai săi,
adus-ai pradă mii de lei în funii
și care-n luptă, de-ai fi fost cu ei,
cu frații tăi, precum cred încă unii,
ai Terrei fii i-ar fi învins pe zei,
ne pune jos, te rog, nu-ți fie greu,
unde Cocito-ngheață pe mișei.
Nu ne-ndruma spre Tizi sau Tifeu;
acesta-aici a spune nu se teme;
te-nclină deci, nu te codi, Anteu!
El va să-ți poarte faima peste vreme,
căci va trăi ierni lungi și veri aprinse,
cu zile-n cer Cel sfânt de n-o să-l cheme.”
Astfel grăi maestrul, și-l cuprinse
Anteu cu brațul ce stârni fiori
în Hercule când șalele-i încinse.
Simțind Virgil că-l prinde de subsori:
„Hai, vino, zise, să te-apuc”. Și-atare
un trup fă*ăm aprigei strânsori.
Cum de la poale Garisenda-ți pare,
când norii cerul către ea-l brăzdează,
c-atârnă-asupra-ți strașnică și mare,
la fel Anteu când așteptam cu groază
să-și plece brațul, de-aș fi vrut (ci-n van)
altei cărări să-mi dărui trupu-n pază.
Dar blând ne puse-n fund, unde Satan
cu Iuda-n doi se scaldă în otravă,
și-n pripă-apoi, pe cerul de catran,
se înălță ca un catarg de navă.