poezie spaniola – Versuri.pro

Federico Garcia Lorca - Poetul Îi Cere Dragostei Să-i Scrie

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Iubirea mea lăuntrică – o, moarte vie –
eu în zadar aștept cuvântul tău gravat
și mă gândesc, ca floarea care s-a uscat,
că fără mine de trăiesc îmi ești pustie.
E aerul nemuritor. Și piatra arsă
nu știe umbra și nici nu o evită.
Nu am nevoie în inima-mi rănită
de mierea grea pe care luna o revarsă.
Dar eu te-am chinuit. Îmi sfâșiai și vene,
un tigru și-un hulub, chiar peste șoldul tău
într-un duel de crini și mușcături viclene.
Așa că umple-mi rătăcirile mereu
cu un cuvânt sau lasă-mă trăind alene
prin nopți întunecate sufletului meu.

El poeta pide a su amor que le escriba
Federico García Lorca.
Amor de mis entrañas, viva muerte,
en vano espero tu palabra escrita
y pienso, con la flor que se marchita,
que si vivo sin mí quiero perderte.
El aire es inmortal. La piedra inerte
ni conoce la sombra ni la evita.
Corazón interior no necesita
la miel helada que la luna vierte.
Pero yo te sufrí. Rasgué mis venas,
tigre y paloma, sobre tu cintura
en duelo de mordiscos y azucenas.
Llena pues de palabras mi locura
o déjame vivir en mi serena
noche del alma para siempre oscura.

Federico Garcia Lorca - Cântecul Călărețului

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Córdoba.
Singură și-ndepărtată.
Calul negru, lună plină
și măsline în desagă.
Chiar de voi afla cărarea,
n-am să văd Córdoba-n veci.
Pentru vânt, pentru câmpie,
negrul cal și roșul lunii.
Moartea mă tot urmărește
de pe turlele Córdobei.
Ah, ce nesfârșit e drumul!
Ah, ce curajos mi-e calul!
Ah, cum moartea mă așteaptă,
înainte de Córdoba!
de Córdoba.
Singură și-ndepărtată.

Canción del jinete
de Federico Garcia Lorca.

Córdoba.
Lejana y sola.
Jaca negra, luna grande
y aceitunas en mi alforja.
Aunque sepa los caminos
yo nunca llegaré a Córdoba.
Por el llano, por el viento,
jaca negra, luna roja.
La muerte me está mirando
desde las torres de Córdoba.
¡Ay qué camino tan largo!
¡Ay mi jaca valerosa!
¡Ay que la muerte me espera,
antes de llegar a Córdoba!
Córdoba.
Lejana y sola.

Federico Garcia Lorca - Sfântul Rafael

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

I.
Se opreau mașini închise
pe un țărm cu stuf ciulit,
valuri netezeau prin vise
tors roman și dezgolit.
Le absorbea Guadalquivirul
în cristalul său matur,
printre flori stratificate,
printre nori reverberând.
Copilașii țes și cântă
ale lumii întristări
lângă vechile capote
cufundate în obscur.
Dar Córdoba nu tresare
sub misteru-ncețoșat,
chiar dacă ridică umbra
aburi din arhitecturi,
turnul marmurei și-afirmă
subțirimi de străluciri.
Florile de staniu, fine,
își revendică surâsul
din a brizei șerpuire
pe arcada triumfală.
Și în timp ce podu-adie
zece șoapte-a lui Neptun
– traficanții de tutun –
fug prin zidurile sparte.

II.
E un singur pește-n apă,
ce unește două inimi:
Blânda Córdobă de stuf.
Córdob-arhitecturală.
Năzdrăvani cu chip de înger
lângă apă se dezbracă
– ucenici de-ai lui Tobias,
talii c-ale lui Merlin –
peștele să-l necăjească
cu ironice-ntrebări
dacă vrea licori de vin
sau plonjoane-n semilună.
Însă, jucătorul pește
cât și marmura-ngropată,
îi învață echilibrul
solitarelor columne.
Rafael islamizat
de paiete-ntunecate,
în ciocnirile de valuri,
căuta șoapte de leagăn.
*
Este-un singur pește-n apă.
Două Cordobe splendide.
Córdoba ruptă de fluxuri.
Córdoba celestă, slabă.

Federico Garcia Lorca - Corpul Prezent

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Lacrimi pentru Ignacio Sánchez Mejías* (1935).
Piatra-i o frunte în care visele se unesc
fără ape unduinde sau chiparoși înghețați;
Piatra-i o spinare pentru curgerea timpului
cu arbori de lacrimi, cu irizații și planete.
Am privit ploile cenușii dinspre valuri
ridicându-și plăpânde brațe zdrențuite,
pentru a nu fi vânate de piatra zăcândă
ce i le desface fără să se ude de sânge.
Pentru că piatra îi ia semințele și înnorările,
scheletele ciocârliilor și lupii penumbrelor;
fără sunete, voci de cristale sau de flăcări,
dar murmure, murmure și murmure fără ziduri.
Așa stă sub piatră Ignacio, binenăscutul.
Totul s-a sfârșit; ce a pățit? Priviți-i silueta:
moartea l-acoperă cu verdea ei paloare,
punându-i capul pe-ntunecimi de minotaur.
S-a terminat. Aversele îi penetrează gura.
Și aerul ca un nebun îi ține pieptul prăbușit,
și dragostea, udată cu lacrimi de zăpadă,
se încălzește pe culmea turmelor de bivoli.
Ce ziceți? O liniște învăluită în duhoare.
Stăm cu un corp prezent ce se destramă,
c-o formă limpede ce tăinuia privighetori,
și o vedem umplându-se de găuri fără fund.
Cine-ncrețește giulgiul? Nu-i adevăr în ce se zice!
Aici nu cântă nimeni și nici nu plânge pe la colț,
nici pintenii nu-nțeapă, nici șerpii nu se tem:
Aici nu e nevoie de mai mult, decât de ochi
ca să privească trupul ce nu-și află odihna.
Aș vrea să văd aici bărbați cu glasuri aspre.
Cei care știu a îmblânzi și armăsari și râuri:
bărbați cu osaturi sunânde și care cântă
cu gura saturată de soare și granituri.
Aici aș vrea să-i văd. În fața lespezii.
În faț-acestui trup cu hățurile frânte.
Și vreau să-mi arătați unde-i ieșirea
pentru oșteanul ăsta înlănțuit de moarte.
Eu vreau s-aud un plânset ca de fluviu
ce are neguri dulci și țărmuri abisale,
să-i poarte lui Ignacio murirea, s-o piardă,
să nu ascult îngemănatul fornăit de tauri,.
Care se pierde-n piața circular-a lunii,
ce-ascunde după fiica-ndoliată o carne rece;
care se pierde-n noapte fără cântat de pești
și-n buruiana albă a fumului de gheață.
Nu vreau să-ți pun pe chip albul lințoliu,
să nu te-obișnuiești cu moartea permanentă
Te du, Ignacio: nu vei simți încinsul muget.
Dormi, zboară și plutește: Și marea-i pe moarte!.