poezie existentiala – Versuri.pro

Sesto Pals - În Ceasul Greu

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

În ceasul greu, doar lampa stă cu mine,
Îmi spune locul, gândul dus de vânt
Și cum răsar ca sute de suspine
Mici floricele-n iarbă, din pământ.
Și cum dispar, o mătură le paște
Și visul curge sângele în trup
Și moare iar, și iar renaște,
Și toate-n el se înnoadă și se rup.
Și firul meu îl văd în răsucire,
Sunt marionetă, văd că este tras
Și simt că merg, așa, în rătăcire,
Sau spânzurat de mine am rămas.
Mai trage-un pic și iar sunt în mișcare,
Mai râzi puțin, văd sfoara cum s-a tras,
O coborâre, încă o urcare,
Sunt scos din joc, e ultimul meu pas.

Jorge Luis Borges - Acela

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

O, zile închinate inutilei
dorințe de-a uita biografia
unui poet mărunt din emisfera
din Miazăzi căruia ursita
i-a dat un trup ce n-a lăsat urmași
și-orbirea, ce-i penumbra închisorii,
și bătrânețea, vestitoarea morții,
și faima, de nevrednici dobândită,
și vechiul obicei de a urzi
dulci endecasilabi, nepedepsita
iubire pentru enciclopedii
și fine hărți trasate caligrafic,
și fildeș neted și-un nevindecat
dor de latină și-amintiri fugare
din Edinburgh și din Geneva și
uitate acuma numere și date
și-un alt cult pentru Orient, ne-mpărtășit
de-nvălmășite neamuri ce trăiesc
în locu-acela, și înfiorate
de vagi nădejdi amurguri violete,
ispititoare etimologii,
silabele de fier ale saxonei,
necontenit surprinzătoarea lună,
și Buenos Aires, vechea slăbiciune,
și gustul strugurilor, apa de izvor,
ceșcuța de cacao mexicană,
monedele și ceasul de nisip,
și care, -acum, cu soarta împăcat,
așterne pe hârtie aceste versuri.

Gellu Dorian - Firul de Iarbă

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Poezia n-a spus niciodată mai mult decât moartea
înviind într-un fir de iarbă ieșind de sub o placă de beton
turnată acolo să uite tot ce-a fost până la ea
și să nu mai lase nimic să se nască acolo.
și asta ar fi fost mult prea mult
într-o lume prin care se închid toate ferestrele
în spatele cărora se tranșează cuvintele ca pe niște păsări
care până atunci n-au știut cât de rece este lama cuțitului,
ba mult mult mai mult
decât ghiorăitul mațelor sub o piele de femeie frumoasă
care se lasă despuiată de mâinile unui ins
care n-a aflat că frumusețea va salva lumea
în timp ce el o făcea terci sub trupul lui greu
ca o lespede de sub care nu se va ivi niciodată viața
nici măcar într-un fir de iarbă.
dar și așa fiind
niciodată moartea nu s-a atins de poezie
lăsând poeții să vină spre ea ca niște semințe din care
vor ieși fire de iarbă pe care le va asculta crescând,
surori gemene dintr-un trup la masa căruia
se bea, se mănâncă,
se vorbește,
se trăiește mai mult decât moartea ar putea gândi vreodată
că ar putea lua cu ea.
dar nici atunci,
nici vreodată, la masa mea nu s-au certat
cele două
ca acum când simt cum în mine stă să încolțească
de la o clipă la alta
firul de iarbă.

Gheorghe Tomozei - Felurite Petreceri

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Am fost arbor,
n-am mai fost,
unei marmori
i-am fost rost;
am fost marea
și apoi nemișcarea
ștersei ploi.
Fost-am tineri
și bătrâni
cu, doar vineri
săptămâni.
Am fost el
și-am fost și tu,
un inel
ce se pierdu,
am fost ceară,
lighioană
și-apoi iară
lut de cană
Vei luci,
blând Viflaim
când va fi
să nu mai fim?

Osip Mandelstam - Versuri Despre Soldatul Necunoscut

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Această respirație fie-ne martor,
Inima-i cu bătaie lungă, în serie,
Și în blindaje, activ-otrăvitor,
Ocean fără ocean – materie..
Ce delatoare sunt aceste stele!
Vor toate să știe – pentru ce au ochean?
În condamnarea judelui și a martorului ele –
Sunt materie în ocean fără ocean?
Ține minte ploaia, neprietenos semănător, –
Necunoscuta mană râvnită de noi, –
Cum cruci păduroase marcau răspânditor
Oceanul sau formația de război.
Oamenii reci, pricăjiți – ființe crunte
Vor ucide, vor trage frig, foame, păcat,
Și în renumitul mormânt, oriunde,
Vor îngropa necunoscutul soldat.
Învață-mă tu, firavă rândunea,
Ce te-ai dezvățat să mai zbori,
Acest mormânt aerian cum l-aș acapara
Fără-a avea timonă, aripi sau flori.
Și pentru Lermontov Mihail* cuvântul
Mi-l voi spune-n severă dare de seamă,
Cum pe cocoșat îl îndreaptă mormântul
Și cum ademenește aeriana groapă.
Cu mișcătoare bobițe din ruginie vie
Aceste lumi ne tot amenință
Și atârnă ca niște orașe furate,
Cu bâlbâieli de aur, calomnie,
Cu ale gerului toxic fructe moarte –
Întinsele corturi de constelații,
Grăsimile-astralelor zodii ciudate..
Prin eterul decimal înmulțit, marcat,
Lumina vitezelor măcinate din raza aurie
Începe șirul de cifre, limpezit, decantat,
De-o boală luminoasă și de zeroul-molie.
Și după câmpia câmpiilor alt câmp apare,
Zburând a triunghi de cocoare-n amiază
Vestea fâlfâie-n prăfoasă lumină-nnoitoare
Și de la bătălia din ajun se luminează.
Zboară-ntreg prăfos-luminos a primenire:
– Eu nu-s Leipzig, nici Waterloo nu sunt,
Nu sunt Bătălia Popoarelor-Omenire,
De la mine va fi luminos pe pământ.
Măcelul arabic, groaznică tocătură,
Lumina vitezelor în care raza s-ar măcina,
Și cu pingelele strâmbe pe curmătură
Raza stă îndelung pe retina mea.
Milioane de uciși pe nimicul din lume
Bătătorit-au potecă în pustiu, prin nămeți, –
Noapte bună! Lor – toate cele bune
Din partea pământenelor cetăți.
Incoruptibilul cer al tranșeelor –
Cerul marilor morți angro, –
După tine, dinspre tine, duh integrator,
În beznă dau din buze – contra sau pro? –
După gropi, delușoare, ridicături,
Peste care el amurgea-ncet, pe nevăzute:
Bolnav, posomorât, în zbârcituri
Umilitul geniu al mormintelor răvășite.
Ce superb moare infanteria, te-ai gândit,
Și admirabil cântă corul nopții de eben
Peste al lui Șveik surâs cam turtit,
Peste păsăreasca suliță-a lui Quijote,
Peste cavalerescul păsărilor pinten.
În prietenie cu omul e calicul –
Pentru ambii se găsește de muncă,
Și cu cârjele de lemn bocănesc
Pe la porțile acestui secol
Necăjite familii, pe ducă, –
Hei, tovărășie, glob pământesc!
De asta craniul trebuie să se dezvolte
Pe-ntreaga frunte – de la tâmplă la tâmplă, –
Pentru ca în fantele lui de orbite
Să poată intra armate? Idee tâmpă..
Craniul se dezvoltă de la viață
Pe-ntreaga frunte – de la tâmplă la tâmplă, –
Cu puritatea suturilor întărâtându-se pe față,
Celui ce-nalță boltă i se limpezește-al ideii fir,
Spumegă-a gândire, singur pe sine se visează, –
Cupa – cupelor, patria – patriei, credința,
Cu stelară cicatrice e cusută scufița,
Tichiuța fericirii – a tatălui lui Shakespeare..
Văz clar de stejar, văz acut de bob mut
Abia rumene intră-pușcă în casă,
De parcă de leșin sunt cuprinse durut
Ambele ceruri cu flacăra lor fumegoasă.
Înainte nu-i prăbușirea, ci sondarea,
Doar surplusul ne este întru unire,
Iar a lupta pentru aerul viețuirii, a suporta –
Această glorie altora nu li-i de pilduire.
Și conștiința ta asigurând-o cu marfa
Semileșinului existențial,
Fără-a alege, beau pentru a-mi găti ciorba,
Capul mi-l mănânc la foc demențial?
Oare a fascinației, în spațiul pustiu,
De aia pregătită-i țara voluminoasă,
Pentru ca albele stele să apară-turmă
Deja ușor roșii, gonind spre casă?
Auzi tu, mamă vitregă, a șatrei stelare,
Noapte ce va fi acum și pe urmă?
Aortele se umplu cu sânge; ca-n teatru,
Printre rânduri șoapte se aud:
– Eu sunt născut în nouăzeci și patru,
Eu sunt în nouăzeci și doi, an rotund.. –
Și strângând în pumn anul spălăcit
Șoptesc cu livide buze în tremurare:
– Eu sunt născut în noaptea de doi spre trei
Ianuarie în nouăzeci și unu – pripor
De an precar – și veacuri aiuritoare
Mă înconjoară cu focul lor.

Nichita Stănescu - Cum Să Mă-nșurubez în Aer

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Cum să mă-nșurubez în aer, pământule?
Cum să m-arăt din unghiul, al privirii, gândule,
cu ce e mai puțin din mine dat pieirii?
Cum să m-arăt în trup pe care nu-l doresc,
neîntomnat și-n azvârlire,
plin de verdeață și regesc
și armăsar păscând câmpii asire?
Cum să-ți atârn de nară, logodit,
și sângelui tău să îi fiu nutreț?
Cum să mă spulber din dorul gândit?
Și cum să-ți fiu neprețios, de preț?
Poate fiind?
Sau, poate nefiind?

Ana Blandiana - Păstor de Fulgi

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Mi-ar place să mă fac păstor de fulgi,
Să am în grijă turme mari de-omăt
Pe care să le port prin ceruri lungi
Și să le-aduc mai albe-ndărăt.
În nopți clinchetitoare să stau și să contemplu
Singurătatea lumii și plânsul ei enorm
Reverberat în nouri ca-n murii unui templu
Pe când viața-mi trece și turmele-mi dorm.
S-aștept să vină vara să-mi răpună
Mieii sortiți spre setea dulcii hume
Și-n transhumanța sfântă să curgem împreună
Mulți, fără de prihană, dar anume.