Plevna – Versuri.pro

Radu Gyr - Peneș Curcanul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Plecat-am nouă, cu sergentul zece.
Toți căciulari, toți zece din Vaslui.
Și fiecare-avea o țeavă rece
și-o bistriță de foc sub coasta lui.
Acum, urc singur drumul de costișe.
Mai lungă-i calea sub picior beteag.
Departe, Plevna gâfâie piezișe,
la poarta ei ciolanele stau prag.
Și Rahova-i în urmă și Smârdanul..
Trag greu în gleznă rănile cu plumbi.
În zări izbește vântul cu ciocanul,
și vremea sună oase-n pomii strâmbi.
Și cum, trudit, mă uit de la răspânte,
domol se duc privirile spre Prut
și merg, ca-n vis, adânc să se împlânte
în lungul răsărit nestrăbătut..
Și, ca-ntr-o ceață, ochiul meu, buimacul,
străvede cum, în zariști de apoi,
alt dorobanț ca mine sparge veacul
și zgâlțâie cu pasul plevne noi.

George Coșbuc - De Profundis

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Pe sub dealurile Plevnei
Doarme spaima și fiorul,
Soarele-și ascunde fața
Și-ngrozit se-ntoarce norul
Să se ducă-ntr-alte părți.
O, a fost acolo-n vale
Moarte și pierire-odată,
Iar amara ei cumplire
Scrisă vreme-ndelungată
Povesti-se va prin cărți.
Umblă mai încet cu plugul,
Tu țăranule, cu grapa,
Poartă-te să dai țărâna
Mai deoparte-ncet cu sapa
Pe colnice cu porumb –
Poate unde scurmi pământul
Tu să vezi că iese sânge,
Plugul tău să dezvelească
Vrun voinic ce-n groapă plânge
Zbuciumat de spăzi și plumb.
Au venit din munți cu soare
Și din văi întunecate,
Au lăsat pustii acasă
Stâne și câmpii și sate
Și-au trecut grozavul râu.
Moarte! Tu aveai cu tine
Tot alaiul spaimei tale:
Spune tu, putut-ai, moarte,
Să oprești voinicii-n cale,
Să le pui mâniei frâu?.
Pe sub dealuri pe la Plevna
Doarme spaima și fiorul –
Plin de grije și-n tăcere
Să strecoară călătorul
Prin pustiul loc de-omor.
Eu mă tem de-un semn, de-o șoaptă,
Căci din gropile tăcute
Vor ieși cei morți cu vuiet,
Sute-n luptă iar cu sute,
Repetând perirea lor!

George Coșbuc - Pe Drumul Plevnei

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Iar pe drumul care duce
de la Dunăre spre munte
Trec românii zi și noapte
către Plevna, merg și vin.
Vesele batalioane
cu maiorii lor în frunte,
Șir de care cu provizii
schilăviți în haine crunte
Scârțâit și chiu, și tropot
pe-acel drum de oameni plin.
Într-acest pestriț amestec,
scoborând pe dealuri, iată
Pe-un răzor s-oprise-n cale
o bătrână și gemea,
Cu desagii goi pe umeri,
semn de-o cale-ndelungată.
Iar din văi, urcând alene
se vedea venind o ceată
De drumeți din țara noastră
și s-opriră lângă ea.
Bună calea, zise unul,
Inima vă fie bună,
Oameni buni! Dar unde mergeți?
De ne-ajută Dumnezeu,
Noi, la Plevna, maică dragă.
Tot la Plevna! Cum ne-adună!
Eu de-acolo viu. Băiatul
mi-e-n război acu de-o lună,
Și m-am dus să-mi văd băiatul
că-i la Plevna și-i al meu.
Repede-mprejur se strânse
ca prin farmec toată ceata
Ca să-ntrebe cum e Plevna?
cum stau turcii-nchiși în ea?
Ce mai zice Carol-vodă,
când o fi războiul gata?
Și-mbătată de potopul
întrebărilor ea, biata,
Își ștergea cu palma ochii
și plângând le tot spunea.
Dar în urmă, ei de grija
nopții, ca să nu-i apuce:
Să rămâi în pace, maică,
să te vadă Domnul sfânt.
Și grăbiți se ridicară
toți de jos, făcându-și cruce.
Ea, cu ochii plini de plânset,
privea gloata cum se duce,
Și-un pustiu simți-mprejuru-i
și-ntuneric pe pământ.
Stete-așa, mereu privindu-i
și deodată-n fuga mare
Ea porni la deal, cu strigăt
să s-oprească ceata-n loc.
Când ajunse-abia trăgându-și
puțintica răsuflare:
Dragi creștini, voi unde mergeți?
aveți milă și-ndurare,
Eu mă-ntorc cu voi acolo
la băiatul meu, în foc!.
Dar ai fost! La Plevna, maică,
toate-acum îți sunt știute,
Ți-ai văzut și tu băiatul,
ce mai vrei să vezi acum?
Să te-ntorci, în sat acasă;
ia-ți toiagul tău și du-te.
Noi suntem cu toții tineri
zor avem și mergem iute,
Tu ești slabă și puțină
și e mult de mers pe drum.
Ea-și întinse-atunci cu gemet
mâinile, strigând cu jale:
Nu mă bateți cu nevrerea,
că vă bate Dumnezeu!
Voi fugi cu voi alături,
și de voi muri pe cale,
Tot atât! M-oi ști aproape
de băiat! În sat, acasă
E pustiu, că n-am pe nimeni!
Orice-o fi, mă duc și eu!

George Coșbuc - Trei, Doamne, Și Toți Trei!

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Avea și dânsul trei feciori,
Și i-au plecat toți trei deodată
La tabără, sărmanul tată!
Ce griji pe dânsul, ce fiori,
Când se gândea că-i greu războiul,
N-ai timp să simți că mori.
Și luni trecut-au după luni –
Și-a fost de veste lumea plină,
Că steagul turcului se-nchină;
Și mândrii codrului păuni,
Românii-au isprăvit războiul,
Că s-au bătut nebuni.
Scria-n gazetă că s-a dat
Poruncă să se-ntoarcă-n țară
Toți cei plecați de astă-vară –
Și rând pe rând veneau în sat
Și ieri și astăzi câte unul
Din cei care-au plecat.
Și-ai lui întârziau! Plângând
De drag că are să-i revadă,
Sta ziua-n prag, ieșea pe stradă
Cu ochii zarea măsurând,
Și nu veneau! Și dintr-o vreme
Gemea, bătut d-un gând.
Nădejdea caldă-n el slăbea,
Pe cât creștea de rece gândul.
El a-ntrebat pe toți d-a rândul,
Dar nimeni știre nu-i știa.
El pleacă-n urmă la cazarmă
Să afle ce dorea.
Căprarul vechi îi iese-n prag.
– „Ce-mi face Radu?” îl întreabă,
De Radu-i este mai cu grabă,
Că Radu-i este cel mai drag.
– „E mort! El a căzut la Plevna
În cel dintâi șirag!.”
O, bietul om! De mult simțea
Că Radu-i dus de pe-astă lume,
Dar astăzi, când știa anume,
El sta năuc și nu credea.
Să-i moară Radu! Acest lucru
El nu-l înțelegea.
Blăstem pe tine, braț dușman!
– „Dar George-al nostru cum o duce?”
– „Sub glie, taică, și sub cruce,
Lovit în piept d-un iatagan!”
– „Dar bietul Mircea?” îl – „Mort și Mircea
Prin văi pe la Smârdan.”
El n-a mai zis nici un cuvânt;
Cu fruntea-n piept, ca o statuie,
Ca un Cristos bătut în cuie,
Ținea privirile-n pământ,
Părea că vede dinainte-i
Trei morți într-un mormânt.
Cu pasul slab, cu ochii beți
El a plecat, gemând p-afară,
Și-mpleticindu-se pe scară,
Chema pe nume pe băieți,
Și se proptea de slab, sărmanul,
Cu mâna de păreți.
Nu se simțea de-i mort ori treaz,
N-avea puteri să se simțească;
El trebuia să s-odihnească –
Pe-o piatră-n drum sub un zăplaz
S-a pus, înmormântând în palme-i
Slăbitul său obraz.
Și-a stat așa, pierdut și dus.
Era-n amiazi și-n miez de vară
Și soarele-a scăzut spre seară,
Și-n urmă soarele-a apus,
Iar bietul om sta tot acolo
Ca mort, precum s-a pus.
Treceau bărbați, treceau femei,
Și uruiau trăsuri pe stradă,
Soldați treceau făcând paradă, –
Și-atunci, deștept, privi la ei
Și-și duse pumnii strâns pe tâmple:
„Trei, Doamne, și toți trei!

George Coșbuc - Pe Dealul Plevnei

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

E-n amurg. Pe deal bulgarul
Liniștit își mână carul.
Roțile nu știu că plânge
Dealul, pe-unde omul mână;
Nu știu boii, că-n țărână,
Pe-unde trec, e numai sânge.
Noaptea-ncet, încet coboară,
Lilieci prin aer zboară.
Pe-unde-a fost cumplire-odată
Doarme-acum întreaga fire,
Peste-un iad de zvârcolire
Cade-o pace-ntunecată.
Numai luna e pe lanuri
Dar mai sus, pe sub rădanuri,
Unde-a curs fierbinte plumbul,
Duhuri vin din vreme-n vreme,
Cât e noaptea-n dealuri geme
Și se zbuciumă porumbul.

Nichita Stănescu - N-Au Murit În Zadar

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

N-au murit în zadar.
N-au murit la Plevna în zadar
străbunii din legende și din povești,
o dovedesc prea clar
cuvintele: Sunt, Ești.
N-au murit în zadar
părinții părinților noștri la Mărășești,
o dovedește prea clar
vorba care-o zic azi: Sunt, Ești.
În Tatra n-au murit în zadar
părinții noștri cei tineri, cerești.
Iată-ne, rostim cu mândrie și clar:
Sunt, Ești.

Vasile Alecsandri - Peneș Curcanul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Plecat-am nouă din Vaslui,
Și cu sergentul, zece,
Și nu-i era, zău, nimănui
În piept inima rece.
Voioși ca șoimul cel ușor
Ce zboară de pe munte,
Aveam chiar pene la picior,
Ș-aveam și pene-n frunte.
Toți dorobanți, toți căciulari,
Români de viță veche,
Purtând opinci, suman, ițari
Și cușma pe-o ureche.
Ne dase nume de Curcani
Un hâtru bun de glume,
Noi am schimbat lângă Balcani
Porecla în renume!
Din câmp, de-acasă, de la plug
Plecat-am astă-vară
Ca să scăpăm de turci, de jug
Sărmana, scumpa țară.
Așa ne spuse-n graiul său
Sergentul Mătrăgună,
Și noi ne-am dus cu Dumnezeu,
Ne-am dus cu voie bună.
Oricine-n cale ne-ntâlnea
Cântând în gura mare,
Stătea pe loc, s-ademenea
Cuprins de admirare;
Apoi în treacăt ne-ntreba
De mergem la vreo nuntă?
Noi răspundeam în hohot: „Ba,
Zburăm la luptă cruntă!”
„Cu zile mergeți, dragii mei,
Și să veniți cu zile!”
Ziceau atunci bătrâni, femei,
Și preoți, și copile;
Dar cel sergent făr’ de musteți
Răcnea: „Să n-aveți teamă,
Românul are șapte vieți
În pieptu-i de aramă!”
Ah! cui ar fi trecut prin gând
Ș-ar fi crezut vreodată
Că mulți lipsi-vor în curând
Din mândra noastră ceață!
Priviți! Din nouă câți eram,
Și cu sergentul, zece,
Rămas-am singur eu.. și am
În piept inima rece!
Crud e când intră prin stejari
Năprasnica secure,
De-abate toți copacii mari
Din falnica pădure!
Dar vai de-a lumii neagră stea
Când moartea nemiloasă
Ca-n codru viu pătrunde-n ea
Și când securea-i coasă!
Copii! aduceți un ulcior
De apă de sub stâncă,
Să sting pojarul meu de dor
Și jalea mea adâncă.
Ah! ochii-mi sunt plini de scântei
Și mult cumplit mă doare
Când mă gândesc la frații mei,
Cu toți pieriți în floare.
Cobuz ciobanu-n Calafat
Cânta voios din fluier,
Iar noi jucam hora din sat,
Râzând de-a bombei șuier.
Deodat-o schijă de obuz
Trăsnind.. mânca-o-ar focul!
Retează capul lui Cobuz
Ș-astfel ne curmă jocul.
Trei zile-n urmă am răzbit
Prin Dunărea umflată,
Și nu departe-am tăbărât
De Plevna blestemată.
În fața noastră se-nălța
A Griviței redută,
Balaur crunt ce-amenința
Cu gheara-i nevăzută.
Dar și noi încă o pândeam
Cum se pândește-o fiară
Și tot chiteam și ne gândeam
Cum să ne cadă-n gheară?
Din zori în zori și turci și noi
Zvârleam în aer plumbii
Cum zvârli grăunți de păpușoi
Ca să hrănești porumbii.
Și tunuri sute bubuiau..
Se clătina pământul!
Și mii de bombe vâjâiau
Trecând în zbor ca vântul.
Ședea ascuns turcu-n ocol
Ca ursu-n vizunie.
Pe când trăgeam noi tot în gol,
El tot în carne vie..
Ținteș era dibaci tunar,
Căci toate-a lui ghiulele
Loveau turcescul furnicar,
Ducând moartea cu ele.
Dar într-o zi veni din fort
Un glonte, numai unul,
Și bietul Ținteș căzu mort,
Îmbrățișându-și tunul.
Pe-o noapte oarbă, Bran și Vlad
Erau în sentinele.
Fierbea văzduhul ca un iad
De bombe, de șrapnele.
În zori găsit-am pe-amândoi
Tăiați de iatagane,
Alăture c-un moviloi
De leșuri musulmane.
Sărmanii! bine s-au luptat
Cu litfa cea păgână
Și chiar murind ei n-au lăsat
Să cadă-arma din mână.
Dar ce folos, ceața scădea!
Ș-acuma rămăsese
Cinci numai, cinci flăcăi din ea,
Și cu sergentul, șese!..
Veni și ziua de asalt,
Cea zi de sânge udă!
Părea tot omul mai înalt
Față cu moartea crudă.
Sergentul nostru, pui de zmeu,
Ne zise-aste cuvinte:
„Cât n-om fi morți, voi cinci și eu,
Copii, tot înainte!”
Făcând trei cruci, noi am răspuns:
„Amin! și Doamne-ajută!”
Apoi la fugă am împuns
Spre-a turcilor redută.
Alelei! Doamne, cum zburau
Voinicii toți cu mine!
Și cum la șanțuri alergau
Cu scări și cu fașine!.
Iată-ne-ajunși!.. încă un pas.
„Ura! -nainte, ura!..”
Dar mulți rămân fără de glas.
Le-nchide moartea gura!
Reduta-n noi repede-un foc
Cât nu-1 încape gândul.
Un șir întreg s-abate-n loc,
Dar altul îi ia rândul.
Burcel în șanț moare zdrobind
O tidvă păgânească.
Șoimu-n redan cade răcnind:
„Moldova să trăiască!”
Doi frați Călini, ciuntiți de vii,
Se zvârcolesc în sânge;
Nici unul însă, dragi copii,
Nici unul nu se plânge.
Atunci viteazul căpitan,
Cu-o largă brazdă-n frunte,
Strigă voios: „Cine-i Curcan,
Să fie șoim de munte!”
Cu steagu-n mâini, el sprintenel
Viu suie-o scară-naltă.
Eu cu sergentul după el
Sărim delaolaltă.
Prin foc, prin spăgi, prin glonți, prin fum,
Prin mii de baionete,
Urcăm, luptăm.. iată-ne-acum
Sus, sus, la parapete.
„Allah! Allah!” turcii răcnesc,
Sărind pe noi o sută.
Noi punem steagul românesc
Pe crâncena redută.
Ura! măreț se-naltă-n vânt
Stindardul României!
Noi însă zacem la pământ,
Căzuți pradă urgiei!
Sergentul moare șuierând
Pe turci în risipire,
Iar căpitanul admirând
Stindardu-n fâlfâire!.
Și eu, când ochii am închis,
Când mi-am luat osânda:
„Ah! pot să mor de-acum, am zis
A noastră e izbânda!”
Apoi, când iarăși m-am trezit
Din noaptea cea amară,
Colea pe răni eu am găsit
„Virtutea militară”!..
Ah! da-o-ar pomnul să-mi îndrept
Această mână ruptă,
Să-mi vindec rănile din piept,
Iar să mă-ntorc la luptă,
Căci nu-i mai scump nimică azi
Pe lumea pământească
Decât un nume de viteaz
Și moartea vitejească!.
Mircești, august 1877

Vasile Alecsandri - Sergentul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Pe drumul de costișe ce duce la Vaslui
Venea un om, cu jale zicând în gândul lui:
„Mai lungă-mi pare calea acum la-ntors acasă..
Aș vrea să zbor, și rana din pulpă nu mă lasă!”
Și bietul om, slab, palid, având sumanul rupt
Și o cămașă ruptă bucăți pe dedesupt,
Pășea trăgând piciorul încet, dar pe-a lui față
Zbura ca o lumină de glorie mareață,
Și-n ochii lui de vultur adânci, vioi și mari
Treceau lucioase umbre de eroi legendari.
Opinca-i era spartă, căciula desfundată,
Dar fruntea lui de raze părea încoronată.
Calică-i era haina, dar străluceau pe ea
Și crucea „Sfântul Gheorghe” ș-a „României Stea”.
Românul venea singur pe drumul plin de soare,
Când iată că aude fanfare sunătoare
Și vede nu departe în fața lui venind
Un corp de oaste mândră în aur strălucind.
Erau trei batalioane de garda-mpărătească
Mergând voios la Plevna cu dor s-o cucerească.
În frunte-i colonelul semeț, pe calu-i pag,
La bravii săi tovarăși privea ades cu drag,
Și inima în pieptu-i bătea cu foc, deșteaptă,
Căci el visa, privindu-i, la lupta ce-i așteaptă.
Deodat’ el dă cu ochii de searbădul român
Ce stase-n loc la umbră, sub un stejar bătrân,
Și mult se minunează, și nici că-i vine-a crede
Când crucea „Sfântul Gheorghe” pe sânul lui o vede
Ș-oprește regimentul, iar bravul colonel
Se-nchină la drumețul, s-apropie de el
Și-i zice cu blândețe: „De unde vii, străine?”
„Vin tocmai de la Plevna.” „Cum e acolo?” „Bine.”
„Dar aste decorații cum, cine ți le-a dat?”
„Chiar domnitorul nostru ș-al vostru împărat.”
„Dar pentru care fapte?” „Știu eu?.. Cică drept plată
Că am luat eu steagul reduței.. și pe dată
Cu el, străpunși de glonțuri, ne-am prăbușit în șanț..”
„Dar ce rang ai, voinice?” „Am rang.. de dorobanț!”
Atunce colonelul, dând mâna cu sergentul,
Se-ntoarce, dă un ordin.. Pe loc, tot regimentul
Se-nșiră, poartă arma, salută cu onor
Românul care pleacă trăgând al lui picior.
Mircești, decembrie 1877

Vasile Alecsandri - Hora de la Plevna

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Colo-n Plevna și-n redute
Stau păgânii mii și sute
Stau la pândă tupilați
Ca zăvozi de cei turbați.
Las’ să șeadă mari și mici..
Trageți hora, măi voinici!.

Sus, în tabăra turcească
Dat-au tusa măgărească.
Răpciugoșii crunt tușesc,
Cu ghiulele-n noi stropesc.
Las’ să crape, mici și mari..
Trageți hora, măi tunari!.

Jos în vale, pe câmpie,
Basbuzuci de căsăpie
Și cercheji merei cumpliți
Rup cu dinții din raniți.
Las’ să rupă.. rupe-i-aș!
Trageți hora, călărași!.

Ziua, noaptea, glonții plouă,
Tot pământu-i ud de rouă.
Nu e roua din senin,
Ci e sânge de creștin.
Las’ să ploaie ca din nori.
Trageți hora, roșiori!.

Iacă, mă!.. din parapete
Vine-o scroafă ca să fete
Opt godaci ș-un godăcel,
Toși cu râtul de oțel.
Las’ să fete mii de mii..
Trageți hora, măi copii!.

Ne-a veni și nouă-odată
Zi de plată și răsplată
Să-l aducem la aman
Pe Gaziul de Osman.
Vie!.. ura!.. la Balcani!
Trageți hora, măi curcani!.

Cât e negru, cât e soare,
Moartea șede pânditoare
Și prin șanțuri și prin râpi,
Și tot bate din aripi.
Las’ să bată până mâni..
Trageți hora, măi români!