pictura – Versuri.pro

James Weldon Johnson - În Fața Unui Tablou

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Habar n-aveam cine fusese-n stare
Să facă ce vedeam; artist din fire
Crease viață, inimă, iubire,
Pe pânză, cu desene și culoare.
Am stat tăcut, în lungă nemișcare;
Desprins de grup, cuprins de o sfiire;
În membre nu aveam nicio zvâcnire,
Ci mut priveam la fața răpitoare.
Și de frumos simțeam inima plină,
Ca un acord ce în urechi vibrează
Când ies din orgă imnuri magistrale.
Sau ca un credincios ce se închină,
Și slava prin ferestre se filtrează
Colo-n penumbra vechii catedrale.

Jacques Prevert - Ca Să Pictezi o Pasăre

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Pictează mai întâi o colivie
cu ușa deschisă
pictează apoi
ceva frumos
ceva simplu
ceva util
pentru pasăre

Pune apoi tabloul pe un copac
într-o grădină
într-o pădure
sau pădurice
Ascunde-te-n tufiș
fără nici o vorbă
fără să te miști..

Câteodată pasărea vine repede
dar e posibil să treacă ani
până se va decide
Nu te descuraja
așteaptă
așteaptă ani la rând de-i necesar
cât de încet sau cât de repede veni-va pasărea
n-are nici o legătură
cu reușita tabloului

Când pasărea sosește
dacă sosește
păstrează tăcere adâncă
așteaptă ca pasărea să intre în colivie
și când a intrat
închide-ncetișor ușița cu pensula
apoi
șterge una câte una gratiile
având grijă să nu atingi aripile păsării

Pictează apoi copacul
alegând cea mai frumoasă creangă
pentru pasăre
Pictează frunzișul verde și vântul proaspăt
pulberea solară
foșnetul animalelor de iarbă-n căldura verii
și-apoi așteaptă ca pasărea să vrea să cânte

dacă pasărea nu cântă
e un semn rău
semn că tabloul e rău
dar de cântă – e semn bun
semn că poți să-l semnezi
Atunci smulge-ncetișor
una din penele păsării
și scrie-ți numele-n colțul tabloului

Daniel Vişan-Dimitriu - Timpul Unei Picturi

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Au ruginit culorile-n pictură,
și-au fost atâția ce și-ar fi dorit-o
atunci când strălucea, dar au privit-o
cu ochi ce înclinau spre aventură.
Era seninul, aerul cuminte
cuprins în zâmbet simplu de copilă
ce cară în ulciorul din argilă
răcoarea serii dintr-o zi fierbinte.
Din florile de-acolo, numai două
au rezistat în timp, prin puritate,
și au rămas frumoase, nepătate
decât, din când în când, cu stropi de rouă.
Iar timpul lor, complice de o vreme,
a-nlocuit clepsidra c-un pahar
în care apa, limpede-cleștar,
a-mpiedicat plecarea mai devreme.
Au ruginit culorile-n pictură,
și s-a-mbibat de-acum cu-atâta apă
încât e greu paharul s-o încapă.
A fost, și pentru timp, o aventură!

Daniel Vişan-Dimitriu - Doar Un Pictor

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

E un tablou frumos, o reuşită,
Bijuterie-n portofoliul meu,
O pânză care pare potrivită
La locul cel de cinste-ntr-un muzeu.
Nici eu nu pot să înţeleg: cum, oare,
Am reuşit, c-o tuşă de maestru,
Figura ta candidă, visătoare,
S-o scot din minte, fără vreun sechestru,
Şi s-o aduc în lumea asta mare?
E-o luptă aprigă acum în mine,
Căci nu există-n lume o valoare
Ce trece de simţirea-mi pentru tine.
Eu ştiu că n-o duc bine şi-am nevoie
De-o sumă care poate-ar ajuta,
Dar mi-este imposibil, nu am voie
Să o câştig, când ştiu că te-aş trăda.
Vorbeşte şi ajută-mă, iubito,
Ajută-mă în grelele alegeri,
Mă iartă pentru fapta ce-am gândit-o
Şi trece-o printre multe ne’nţelegeri
Din viaţa grea pe care am trăit-o!
E greu pentru un pictor să-nţeleagă
Cum, în natura ce a zugrăvit-o,
Lui îi e greu din roade să culeagă.
Tu eşti mereu pe gânduri, visătoare,
Şi-aşa, în gândul meu, mereu vei sta,
Te vreau pe tine, nu vreau consacrare,
Rămân cu tine-aici şi-n mintea mea.

Mihai Eminescu - Cezara IV

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

IV
Pe când Ieronim ieșea cu Onufrei dintr-o veche zidire, îi văzu Francesco și intră în vorbă cu cel dintâi, ca să-i steie model pentru-un tablou al său. Acesta, văzând că n-avea ce găsi de împotrivit bătrânului maestro, se-nvoi și plecară tustrei spre locuința lui. În drum, părintele Onufrei, dând ca din întâmplare de mâna pictorului, care conținea vro câteva piese de aur, crezu că ce-i găsit îi bun găsit și, strângând cu multă amiciție și intenție luătoare mâna acestuia, gândi că are multă cauză de-a se depărta, mai ales că tablele de la crâșmă l-invitau cu dragoste — deci pretestă ce pretestă și se duse.
În vremea asta Cezara, curioasă și neastâmpărată, cotrobăia prin odaia pictorului. Ea s-apropie de tabloul acoperit c-o pânză, o ridică și se uită întrucât înaintase lucrarea „Căderei îngerilor”. Cu fața de o senină seriozitate întindea Arhangelul Mihail spada sa de foc în aer. Pletele lui blonde fluturau împrejurul capului său alb ca marmura și a frunții boltite și ochii lui albaștri străluceau pare că de putere și energie. Brațu-i se întindea spre haos.. aripile lungi și albe păreau a se ajunge într-o elipsă deasupra umerilor lui și deasupra frunții se-ncovoia un cerc de stele albastre. Fondalul era haos, în sus străbătut pe ici pe colea de câte-o stea murind, jos întunecos și rece. Dar în dreptul spadei îngerului era lăsată o dungă cenușie de loc gol pentru figura demonului urmărit.
Ea auzi pași în tindă. Un paravan ascundea patul artistului.. ea s-ascunse după el.. șezu pe pat.. și se uită. Intră Francesco cu tânărul călugăr. Inima-i bătea în pereții pieptului de credea că voiește să i se spargă. Artistul îi arătă lui Ieronim tabloul și locul ce are să-l ocupe chipul său pe acea pânză; apoi intrară amândoi într-un cabinet. Cezara nu se mișca din loc.. tăcea ca peștele.
Francesco reveni, își căută paleta, pensulele, lăsă peste fereastă o perdea de mătasă albastră, încât camera se umplu de un aer vioriu.. așeză la un loc potrivit un piedestal negru de lemn, ușa cabinetului se deschise.. și.. Cezara era să răcnească.. dar își astupă gura c-o mânuță și cu alta ochii. Să vorbim încet.. cel puțin lectorii mei închipuiască-și că le vorbesc la ureche.. ia să vedem, rămas-a mâna Cezarei tot la ochi? Sânii îi crescuse într-atâta de bătăile inimii încât sărise un bumb de la pieptărașul cam îngust de catifea neagră.. de ce-l și încheiase? Dar cine știa că inima ei o să aibă asemenea turburări? Ea-și dezbumbă pieptarul, sânii ei albi ca zăpada se eliberară din închisoarea lor de catifea și ea răsuflă adânc, deși încet. Apoi își puse iute mâna la ochi iar, până ce i se răcori sufletul.. Apoi ridică un degețel, .. cel mic, deasupra ochilor și se uită printre degete.. Văzu un cap frumos pe niște umeri largi și albi, pe un bust ce părea lucrat în marmură.. Acum era să-i plesnească colanul.. ea-l descheie din sponci și, răsuflând din ce în ce mai liniștit, începu să privească întregul acel model frumos, din a cărui mușchi și forme respira mândria și nobleța.. Mâinile ei îi căzură-n jos, căci era obosită de emoțiune, dar nu sătulă de-a privi. Tremura cu toate astea ca varga și i-ai fi auzit clănțănirea dinților dacă n-ar fi ținut gura strâns încleștată.
Penelul pictorului zbura pe spațiul gol ce și-l lăsase pe pânză și sub mână-i se născură formele lui Ieronim, din sus în jos, formă cu formă până la umeri, pe care pictorul schiță două lungi și strălucite aripi negre.. Ședința era lungă. În vremea aceea Ieronim stătea pe piedestal drept, nemișcat, mândru ca un antic Apollo în semiîntunericul vânăt al odăii, pe care pictorul îl făcuse anume pentru a nimeri tonul fundamental al figurii.
— Ieronim! întrerupse Francesco tăcerea ce domina în sală. Cezara se sperie la aceste sunete. Îi veni ideea ciudată că pictorul are de gând să deie paravanul într-o parte.. atunci ea era descoperită.. cu toaleta ei dezordonată, cu părul vâlvoi, cu ochii aprinși în cap și cu fața roșie ca sângele.. Dar nu era asta.
Pictorul zise: „Am ajuns la cap. Trebuie să te fi îndoit vreodată în viața ta de ceva. Reamintește-ți acea situație, ca să văd ce expresie va lua fața ta”.
Ieronim își rechemă în minte scrisoarea bătrânului Euthanasius și o zâmbire rece, sceptică, îi descleștă puțin buzele. O, de ar fi înmărmurit astfel! Era o durere mândră în fața lui, și bietei Cezare îi ieși o lacrimă în ochi.
— Da, da! asta-i expresia! zise Francesco inspirat. Ochii lui se entuziasmară și penelul său schiță în fugă acele trăsături de-o dureroasă amărăciune în fața întunecatului său geniu infernal.
— Ce nenorocit trebuie să fi fost când reamintirea îi schimbă fața — gândi Cezara și o duioșie dulce și liniștită îi umplu sufletul.. Ea nu mai era aceeași. Din tremurătoare deveni lină — acuma-l iubea. În acea frumoasă statuă de marmură albă, în acel Adonis încremenit ea presupunea un suflet.. Îi venea să plângă acum.. buzele ei se descleșară c-o dulce expresie de durere și de amor, ea-și înclină capul în perini și-și închise ochii. Simțea că plânge fără să vreie.
— Mi-ar trebui încă câteva ședințe, zise Francesco.
Cezara-și deschise ochii, dar.. Francesco trăsese perdeaua și ea-l văzu din nou pe Adonis al ei în lumina cea plină a soarelui. Își astupă iar ochii și auzi cum pictorul și Ieronim se depărtaseră în cabinetul alăturat. Ea sări repede, tiptil, încet, se repezi pe uș-afară în buduarul ei, s-aruncă pe pat, ș-ascunse fața în perini și boțea tot ce încăpea în mâini. Când Francesco intră în odaia ei, ea s-aruncă în gâtul lui, îl strânse spasmodic, îl dezmierdă, îl sărută..
— Ce-i, copila mea?.
— Nimic.
— Îți place?.
Ea șopti ceva neînțeles, cu ochii plini de lacrimi și dorință.
1876

Millenium - Culoarea Dragostei

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

I:
Alegi culori din gama florilor
Vrei să mă pictezi în sânul zorilor
Tu vei crea, eu am să te inspir
Când mă vei picta în liniștea din zi.

Refren:
Mă pictează în verde
Mă pictează în alb
Mă pictează în roșu senzual
Eu voi sta culcată, goală dacă vrei
Mă pictează în culoarea dragostei.

II:
Tabloul tău va fi un dar
Celei ce-i iubești ca pe-un mărgăritar
Nu te opri, pictează mâna ta
Când vei obosi eu te voi ajuta.

Refren:..

III:
Fața ta este mâhnită,
Mâna obosită
O aduci la tâmplă
Oare ce se-ntâmplă
Toți se luminează
Și o stâlcită frază
Îți bântuie în minte
Iar tu nu ai cuvinte
Pensula se îngroașă
Se răstoarnă…
Trebuie de mânie, nebunie
A mia încercare e pe cale să dispară
Te sufoci, nu ai putere
Și nu-i nevoie de tăcere.

Și tac..
Stau nemișcată așteptând să fiu pictată.

Refren:.

Jorge Luis Borges - The Unending Gift

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Un pictor ne-a făgăduit un tablou.
Acum, în New England, am aflat că a murit. Am simțit,
la fel ca alte dăți, tristețea pe care o încerci când înțelegi
că suntem precum un vis. M-am gândit la omul acela
și la tabloul pierdut.
(Numai zeii pot făgădui, fiindcă sunt nemuritori.)
M-am gândit la un loc dinainte stabilit unde pânza
nu va fi atârnată.
M-am gândit apoi: dacă ar fi aici, cu timpul ar ajunge un
lucru printre celelalte, un lucru și nimic mai mult,
înscriindu-se printre zădărniciile și obișnuințele casei;
acum e nelimitat, necontenit, în stare să ia orice formă
și orice culoare și fără a fi legat de nici una.
Într-un anumit fel există. Va trăi și va crește ca o muzică
și va fi cu mine până la sfârșit.
Îți mulțumesc, Jorge Larco.
(Și oamenii pot făgădui, fiindcă în făgăduință există ceva nemuritor.)

Jan Lulu Stern - Sinoptic

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

În lumea de culori și forme
S-au scris povești cu multe înțelesuri
Michelangelo împodobea biserici
Sau dăltuia pe Moise ce lumina eresuri,
Da Vinci-a dat Giocondei surâs misterios
Ce-i tremura pe buze ca plânsul la-nceput,
Privirea-i e pierdută aproape dureros
Spre viața viitoare, dar și-nspre trecut,
Cu Rafael, Madona a apărut pe lume
Purtând pe brațe albe Isus din Nazaret
E-n ea ceva curat, gingaș și fără nume
Ca aeru-n biserici, adânc și tămâiat.
Istoria culorilor și formelor multiple
Cunoaște multe nume înscrise-n fila ei.
Rodin crea în piatră Sărut și Catedrala
Iar mâna lui apare ca mâna unor zei,
Monet își moaie pana creând culoare nouă
Un fond care vibrează ca organismul viu,
Cu el trecutul moare, parcă-i un strop de rouă
Ce-a concentrat lumina de soare, în pustiu,
Udrillo ne duce pe străzi fără sfârșit,
Imagini cunoscute, create încă-odată,
Îți pare că din somn acum te-ai trezit
În lumea care-acum e cea adevărată,
Picasso sparge forme de mult ce-s cunoscute
Și din dărâmături apare o nouă lume
Când gingașă ca floarea, când aspră și ciudată,
Creațiile lui Pablo încă își caut-un nume,
Chagall privește lumea în timp ce se creează,
Figurile lui zboară, culcate sau pieziș,
Pozițiile-s schimbate, văzduhul tot vibrează
De-arcușul tras cu sete de pe acoperiș
Din grota-ntunecoasă până-la palatul mândru
Din piatra-abia cioplită și până la Rodin
Din vesela culoare și până-la negrul sumbru
E veșnic căutare pe veșnicul refren.

Rafael Alberti - Un Salut Pentru Chi Pai-Chi

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Te salut, pictore,
vraci bătrân,
erou al culorilor.
Și-ți sărut mâna de fildeș, care,
ea însăși floare,
a dăruit picturii noianul florilor.
Prin tine, tot albul de floare
se luminează. Prin tine totul răsună
de apele dulci care curg în chineza culoare
în limpezimi unde trestii și pești se adună.
Prin tine, doar, mai adânc se-nfioară
trandafirul, și aripi mai vii și mai dese
dobândește un fluture când zboară.
Și fructu-i mai gingaș când iese.
Nu-n van primăvara și-a repetat
de-o sută de ani în tine cântarea:
azi pensula ta-i ca un fin șuierat
de bambus ce-l leagănă boarea.
Să te-acopere aripi, petale, cununi
de crengi unduioase și fine,
și sori și zăpezi și rustice luni
și cele mai harnice-albine.
Și așa, în hotarul grădinii de pace
a picturii, dă viselor cale
lângă neamul tău liber ce pașnic se coace
ca un vrednic copac din grădinile tale.

George Meniuc - Gauguin

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

În Hiva Oa, pe țărmu-i lăsat în mirodenii,
Am o colibă-n care vopselile îmi țin.
Te zămislesc, femeie, dospită din vedenii,
La margine de mare, pe pânza mea de in.
O trudă grea: din purpur, din umbră și lumină
Să prind întreg fiorul ce îl strecori în mine.
Încinsă doar cu frunze și în găteli cerești,
De sub sprâncene negre, tânjesc să mă privești.
Nu-i rece armonia din linii drepte, pure?
Și toate chiar sunt drepte și pure-n infinit?
De ce bizari sunt munții și negurile sure?
A fost cândva în lume ceva desăvârșit?
Genunea și noianul întinderii de apă
Vor să culeagă stele, în undă să le-ncapă,
Ce-i cremenea banală?
O țandără-n scântei.
Și totuși are farmec asimetria ei.
Abia m-ating de pânză, de flacăra culorii,
Că mierlele îți cântă pe umeri și pe gură.
Mătasa pielii brune, mireasma și căldura:
Agavă înflorită în fuga unei ore.
Ce stea în zarea lumii, ce aprig vânt, iubito!
Centauri plini de taină răsar pe litoral:
Cel sprinten este Timpul, cel galeș e Urâtul,
Cel năzdrăvan e Gândul, cu aripi de coral.
Te duci. Și-n largul mării îți fulguie barizul.
Mă-ntorc ca și flamingo la cuibul părăsit.
De șevalet m-apropii înfiorat de briză
Și îmi ridic penelul în lacrimi tăvălit.