Versuri corectate și adnotate
Se naște din priviri, acolo sus,întruna chipul unei lumi, de preț.Doar uneori, pe-ascuns, un lucru-n plusvenind, se-așază lângă el, răzleț.Când el străbate chipu-acesta jos,dar altfel de cum în este, nu-i inclusși nu-i gonit, ca-n șovăieli supus,realitatea dându-și-o prinos.Acestui chip din care, în uitare,puțin păstrează, implorând aproape,și-aproape-nțelegând, lăsând să-i scapeadâncul înțeles: căci el dispare.
Economic slab,apocaliptic tare.Cuvântul își acordăun timp de liniște. Vroiasă repicteze zgomotul vacarmuluicare bloca fondul și forma,dar amenințările nu erau atâtde negre cât forma.Nu s-a putut găsi în concluzienici un răspuns tăcerii fără fond,nici un viitor actde vacarm fără formă.Declarația sa elipticădin această seară:n-a scos nici un cuvânt.
Stele ascunse-n telescopîntoarceți-vă-n cer.Douăzeci de ani astronomul miopo să vă caute ca pe mioare-un oier.Priviri, la matcă vă-nturnațica ploaia, ca izvoarele.Orbul care v-a pierdut, cere să-i redațiluna și soarele.Melci, reintrați în cocioabe,cenușa, revino în focuri și-n vetre,copaci, întoarceți-vă în muguri, în boabe,și voi, oameni, în pietre.
Să nu te bucuri, nu, prea multde viață, de acest tumultcare te face să-ți închipuică nu-i tot una cu nisipu-isă nu-ți închipui… Căci așa e:ea face dintr-o vâlvătaiecenușă; din cenușă – vântși din ce-i vânt face-o odaiefără pereți, fără cuvânt.
O mie de ulcioare, acasă la olar,Vorbeau în șoaptă. Unul strigatu-mi-a: ”Omar,Evocă pe olari și pe cumpărătoriCe-am fost de mult sub aștrii, de aur, rotitori. ”
Lacrimi de vânt,vărsate de ulcioarelezilelor fără adăpost,pe zidurile ce despartființa de neființă,pe zebrele binelui și răului,care le trecem alături de moarte,să ne împlinim destinul,iluziilor non-sensurilor existenței,care ne-au datdepresiile absurdului charismatic,să ne slujească,arta de statui vivantea deșertăciunilor,ale căror disperăritrebuie să le interpretăm la perfecțieîn mocirla acestei întrupări,care la final va rămânea nimănui.
Nord.Puterea soareluiRefuzând echilibrul cu noaptea,Lumină neliniștitoareAșa cum binele pur este amenințător,Dovadă că omenireaȘi-a condamnat la moarteNu atât criminalii,Cât sfinții.
Bătrânii spun că apa treceȘi spun că pietrele rămân,Dar lucrul altfel se petrecePe vechiul nostru glob bătrân.Că piatra, orişicât de tare,Se macină şi trece stând,Iar peste trista-i măcinareDoar apele rămân curgând.
Tu ești obiectul,ideea ce-l înfrumusețează,conceptul care-l ucide.Ești răspunzătoarede fularul acesta galben,ca de o crimă pe pragul unei grădini bătrâne.Când tu numeștiazurul, marea, ciclonul,le împiedici să fie libere.Cuvintele tale,arsuri de fier roșu pe umărul neantului.Tu denaturezi,înțelegând prea mult.
Știu un zvon pe de rost,clipa trece în zi:ce va fi, a mai fost,ce a fost, va mai fi.Efemera-și găsiîn secundă un rost.Ce a fost, va mai fi,ce va fi, a mai fost.Cine-și poate zidiîn uitare un rost?A mai fost ce va fi?Va mai fi ce a fost?.Și-acel foșnet sublimca un râs de copil:haveil havulim … Citește mai mult