Mai are unul și-i departe satul.
De când s-a luminat, a căutat
prin toate câte-au fost. A colindat,
în balta lui, de-a lungul și de-a latul.

Ce-a fost, a fost demult și nu mai este,
iar ce mai este-acum nu-i de-ajuns,
dar poate-n locul lui cel vechi, ascuns,
o fi ceva și-n vremurile-aceste.

Îndreaptă lotca, ghionderul se-nfige
în mâlul gros și negru din afund,
iar amintiri prin gânduri îi pătrund
și caută voința să-i instige.

E mult de-atunci, la început de viață,
copil lipsit de griji ce hoinărea
prin apele din delta ce-i părea
o junglă deasă, plină de verdeață.

Era o curte-a lui, era și raiul
în care se născuse. Îl știa.
Era un loc de joacă ce-i dădea
atât cât trebuia să-și ducă traiul.

Iar peștele … Era atâta pește
încât își alegeau de prin vintir
doar ce voiau. Era un fel de bir
luat naturii simplu, bărbătește.

A fost demult. Acum e sărăcie.
Pe masa lui, un pește-acum e rar.
Încearcă, dar încearcă în zadar
să prindă, -n primăvară, o scrumbie.

“Ia să vedem! ”. Ridică, scurt, de plasă
și-l vede. “Vai, săracul cufundac!
Ce-ai căutat aici, la fund de lac?
Nu știi că soarta-i, uneori, câinoasă? ”.

L-a desfăcut și, chiar atunci, în mână,
o aripă, încet, a tremurat,
apoi, de-o palmă aspră mângâiat,
s-a scurs, ușor, spre delta cea română.

Refren:
Hai, lotcă, du-mă!…
Du roade bune!…
Că-n zări apune
Soarele pe val
Şi-n fapt de seară,
La ţărm de mare,
Mândră comoară,
Aduc la mal..

Din ape-albastre,
De pe-al mării şes,
Braţele noastre,
Argint au cules!…

Refren:
Hai, lotcă, du-mă!…
Du roade bune!…
Că-n zări apune
Soarele pe val
Şi-n fapt de seară,
La ţărm de mare,
Mândră comoară,
Aduc la mal..

Hai, lotcă, zboară!…
Seara s-a lăsat
M-aşteaptă iară,
Mândruliţa-n sat

Refren:
Hai lotcă, du-mă,
Sub cer cu lună,
Spre steaua mea,
Cu ochi de peruzea!..
Hai, lotcă, zboară!…
Dorul mă-nfioară
Hai, lotcă, du-mă!…
Sub stele, sub lună.