peisaje – Versuri.pro

Dyeslow - Peisaje

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Peisaje, îndrăgostit de o copilă.
E din ce în ce greu și timpu’ trece,
Noaptea e din ce în ce mai lungă și groaznic de rece,
Dar aștept să adorm să mă pot vedea cu ea,
Aceea ființă minunată precum fulgii de nea,
Cu ochii ei închiși ce îmi deschide drumul,
Spre un paradis cum numai e nici unu,
Spre colinele cu flori, cu râuri albastre,
Spre cerul senin și păsări măiastre,
Spre iazul liniștit unde pot să mă gândesc,
Pe stânca cea înaltă de unde pot să o privesc,
Să o veghez, să o admir ca pe o floare,
Să îi scriu, să o desenez, să-i dau culoare,
Să o fac să zâmbească, să fie fericită,
Să o țin în brațe, să știe că-i iubită,
Să o fac mai importantă decât orice zei,
Să îi spun că acest paradis este ascuns în sufletul ei.

Cesare Pavese - Peisaj [IV]

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

(Tinei)
Cei doi bărbați fumează pe mal. Femeia care înoată
fără a tăia apa, nu vede decât verdele
din orizontul ei îngust. Între cer și plante
se întinde apa prin care lunecă femeia
fără corp. Pe cer se așază norii
ca încremeniți. Fumul se oprește în aer.
Sub răcoarea apei e iarbă. Femeia
trece suspendată prin ea; noi însă iarba verde
o strivim cu trupul. Nu mai e de-a lungul apei
altă greutate. Noi singuri simțim țărâna.
Poate trupul ei lungit, cufundat,
simte cum nesățiosul frig îi soarbe căldura
membrelor scăldate în soare și o topește de vie
în verdele nemișcat. Capul ei nu se mișcă.
Era întinsă și ea, unde iarba e plecată.
Chipul ei pe jumătate ascuns se odihnea pe braț
și privea în iarbă. Nimeni nu sufla.
Mai stăruie în aer acel prim clipocit
cu care a întâmpinat-o apa. Deasupra noastră stăruie fumul.
Acum a ajuns la mal și ne vorbește, corpul ei înnegrit
ce picură răsare dintre trunchiuri.
Glasul ei este unicul sunet ce se aude deasupra apei
– răgușit și limpede, este glasul dintâi.
Ne gândim, lungiți
pe mal, la acel verde mai întunecat și mai răcoros
în care i s-a cufundat trupul. Apoi, unul dintre noi
se aruncă sfredelind apa și traversează, descoperindu-și umerii
când își întinde brațele înspumate, verdele nemișcat.
[1934]

Carlos Drummond De Andrade - Peisajul: Cum Se Alcătuiește

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Acest peisaj? Nu există. Există spațiul
vacant, de semănat
cu un peisaj retrospectiv.
Prezența munților, a arborilor imbatibas,
a izvoarelor, ce prezență?
Totul e mai târziu.
După douăzeci de ani, ca în drame.
Pentru moment, văzul nu vede; văzul culege
firișoare de drum, de orizont,
și nici nu-și dă seama că le culege
pentru ca într-o zi să țeasă din ele tapiserii
care sunt fotografii
ale imperceptibilului ținut vizitat.
Peisajul urmează să fie. Acum e ceva alb
ce se vopsește în verde, maro, gri cenușiu,
dar culoarea nu prinde pe suprafețe,
nu modelează. Piatra e numai piatră
în târzia ei coacere.
Iar apa acestui izvor
nu udă trupul gol:
o să-l ude mai târziu.
Apa este un proiect de a trăi.
Deschid poarta. Scârțâie. Indiferentă.
E o vacă-tăcere. Nici măcar n-o privesc.
Cândva într-o zi această tăcere-vacă, acest scârțâit
vor pulsa în mine, perfect,
existând din față,
din spate, din profil,
absolut tangibile. Cineva întreabă alături:
ce-i cu tine?
N-am nimic,
decât zgomotul poartă, vaca silențioasă.
Peisaj, ținut
alcătuit din gânduri de peisaje,
în creativa distanță spațiutimp,
pe marginea gravurilor, a documentelor
atunci când lucrurile există cu violență
mai mult decât existăm noi: ele ne populează
și ne privesc, ne fixează. Contemplați,
upuși, noi suntem pășunea lor,
suntem peisajul peisajului.

René Char - O Enigmă Iluminată, Câteva Tușe ale Dragostei

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Îmi amintesc de Buisson, de Visan, cât și de Richerenches,
Unde mirosul supei se închidea în camerele
pline de liniște ca tălpile unui zidar îmbătrânit fără paradis.
Îmi amintesc orizonturile fără somn în jurul acestor sate; prima zăpadă le arăta drepte ca
pe niște acuzați, speriindu-le inocența.
Dar pierderea bruscă a forțelor reclamă marele larg;
Rapacele se alătură femelei sale în plin zbor;
Universurile vechi readuc altora, oarbe, sorii lor.
O tânără romană își dezvăluie prezența și se întoarce spre orașul a cărui centură
păstrează semnele dragostei.
Toulourenc! Toulourenc! Nu știam că ești așa de aproape,
Nici un fals bondar în rimele apelor tale,
Ci doar dorința expulzată a lui Ventoux, evitându-te pământurile puse pe ceartă.

Rafael Alberti - Întoarcerea Dragostei la Peisajele în Care-a Trăit

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Noi credem, dragostea mea, că peisajele-acelea
au stat pierdute în somn, ori au murit laolaltă cu noi,
la vârsta și-n ziua în care ne fura sălaș;
noi credem că arborii-și pierd memoria
și că nopțile trec, dând uitării
ceea ce le făcuse frumoase și veșnice, poate.
Dar e destul tremurul cel mai ușor al unei frunze,
al unei stele brumate care respiră,
pentru a ne afla la fel de voioși ca atunci când locurile,
pline de noi, ne stăpâneau laolaltă.
Și iată că te trezești, alături de mine, dragostea mea,
printre tufișuri de coacăze și fragii ascunși,
adăpostită de inima tare-a pădurii.
Iată și mângâierea umedă a picăturii de rouă,
crenguțele delicate ce-ți împrospătează culcușul,
și spiridușii fericiți să-ți pună podoabe în păr,
și misterioasele veverițe care fac să plouă de sus,
deasupra somnului tău, verdele mărunt al rămurișului.
O, frunză, fii fericită de-a pururi, să nu știi ce-i toamna,
frunză ce mi-ai adus,
cu tremurul tău ușor,
mireasma unei vârste luminoase, dar oarbe.
Și tu, stea mică, pierdută, care-mi deschizi
ferestrele tainice din cele mai tinere nopți ale mele,
învaluie-n razele tale
toate culcușurile care în zori ne-au adormit,
și biblioteca aceasta plină de lună,
și cărțile alunecate-ncet,
și munții care veghează afară și ne cântă pe noi.

Rafael Alberti - Întoarcerea Dragostei Prin Priveliștile Pe Unde Ai Trăit

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Noi credeam, iubito, că aceste priveliști
au rămas adormite, ori că au murit o dată cu noi
la vârsta și în ziua când ne aflam în mijlocul lor;
credeam că arborii se duc lăsând uitării
tot ceea ce le-a făcut frumoase și poate nemuritoare.
Dar, iată, e de ajuns cel mai ușor freamăt al unei frunze,
o stea palidă respirând,
ca să ne vadă la fel de fericiți ca atunci când umpleam
împreună aceste locuri.
Și astfel tu te trezești azi, dragoste, alături de mine,
printre tufele de agriș și fragii ascunși,
apărați de inima nestrămutată a pădurilor.
Iată roua cu mângâierea ei umedă,
și gingașele fire de iarbă ce-ți împrospătează culcușul,
silfii prea bucuroși să-ți împodobească părul,
și misterioasele veverițe ce fac să plouă de sus
pe somnul tău verdele mărunt al ramurilor.
O, frunză, fii fericită în veci:
niciodată să n-ai parte de toamnă,
frunză, ce mi-ai adus
cu foșnetul tău ușor,
aroma unei vârste luminoase, dar oarbe.
Și tu, mică stea pierdută, care-mi deschizi
ferestrele tainice ale celor mai tinere nopți,
să nu lipsești niciodată de lumina ta
iatacurile care spre ziuă ne-au adormit,
și această bibliotecă plină de lună,
și cărțile, dulce căzute din mâini somnoroase,
și munții ce veghează de-afară și cântă pentru noi.

Giuseppe Ungaretti - Peisaj

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Dimineață.
Are cunună de gânduri proaspete,
Lucește în apa înflorită.

Amiază.
Munții s-au făcut niște aburi firavi, deșertul invadent forfotește de neliniști, până și somnul e zbuciumat și statuile se tulbură.

Seară.
Când învolburându-se se vede goală, înflorirea cărnoasă a mării se face de sticlă verde, nu mai e doar sidefie.
Acel negoț rușinos de lucruri trezește într-o clipă, dând rost melancoliei umane, consumarea fără de sfârșit a toate.

Noapte.
Toate s-au întins, s-au calmat, s-au făcut de nedeslușit.
Șuierături de trenuri în plecare.
Iată apare, în lipsa martorilor, chipul meu adevărat, obosit și fără iluzii.

Leo Butnaru - Peisaj

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Purpuriu e tractorul
trecând peste câmp – enorm,
mac sunător
ce afânează solul din
jurul propriei sale tulpini.
Hei, hei!
Cum e
trac-to-ris-te
ziua întreagă să vezi ciocârlia
dar
să n-o auzi?!

Federico Garcia Lorca - Peisaj - Varianta

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

În apa neagră / arbori care zac, / maci / și margarete. / Merg trei ... →

Federico Garcia Lorca - Peisaj - A II-a Variantă

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Înserarea înșelată
se-mbracă în frig.
De după geamuri
tulburi, copiii
văd prefăcându-se-n păsări
un arbore galben.
Înserarea stă-ntinsă
de-a lungul fluviului.
Și o roșeață de măr
tremură pe-acoperișe.