pedeapsa – Versuri.pro

Dante Alighieri - Infernul Cantul XXI

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

INFERNUL.
CANTUL XXI.
Cercul al optulea: Bolgia a cincea. Cei care își însușesc bunul obștesc. Amenințările diavolilor. Umorul dantesc.
Astfel, din punte-n punte povestind de câte toate-i de prisos să spun, ajuns-am sus pe-un pod; și poposind,
am cercetat lăcașul de surghiun și zvonul surd de plâns și de durere; negru-l găsii ca fundul de ceaun.
Cum fierbe la Veneția pe șantiere în miezul iernii smoala pe cărbuni ca să lipească luntri ori galere
pe drumuri lungi crăpate de furtuni și care dreg și care-astup cu spargă șampania moștenită din străbuni,
care la pupă ori la proră-aleargă, cârpește pânze, vâsle noi își scoate ori funii răsucește la catargă,
așa și-aici prin har ceresc clocoate o smoală lipicioasă bulbucind, ce năclăie străfundurile toate.
Vedeam în ea bășicile dospind, dar altceva nimic decât catran ce se umfla și recădea pufnind.
Și-n timp ce-astfel nesățios priveam, Virgil strigând: „Ferește sub arcadă!” mă trase lângă el de unde stăm.
Cum cel ce vrea cu dinadins să vadă
un lucru nou, dar înfricat apoi
nu prea cutează într-un loc să șadă,
așa și eu, privind din mers-napoi, văzui un drac venind în fuga mare și hăulind pe punte după noi.
Cumplit era la chip și-nfățișare
cum se-apropia ca să ne poată-ajunge,
cu-ntinse-aripi și iute de picioare.
Culcat pe-un umăr ce părea că-mpunge, ducea un duh și mi-l strângea-n lăboi de-ai fi crezut că-i gata-gata a-l frânge.
„Hei, fraților, strigă de lângă noi, pe ăst fruntaș adus din sfânta Zită să-l dați la fund, că eu mă-ntorc-napoi
în urbea sfintei”, de pungași ticsită: numai Bonturo e cinstit, căci toți fac da din nun când vorba li-e plătită.
Zvârli degrabă-n smoală pe pohoț și-apoi fugi cum n-am văzut vreodată dulău să se repeadă după hoț.
Duhul pieri ca să se-ntoarcă-ndată cu spata-n sus, dar diavolii: „Să știi, răcneau, c-aici icoane nu se-arată
și nu ca-n Serchio va să-noți aci: de vrei să scapi de-mbârligata gheară, la fața apei nu-ncerca să vii.”
Cu zeci de căngi apoi îl sfârtecară, zicându-i: „Jocul, dacă poți, sub smoală și-ascunde-te de vrei să ieși afară!”
Aidoma și bucătarii-și scoală rândașii ca să-ndese cu țepușa slănina-n zeama care fierbe-n oală.
„Ca nu cumva să-ți dea de urmă-acușa, grăi Virgil, te-ascunde după-un stei, și-ascuns rămâi, cât timp ne strâng cu ușa.
Să nu te temi de s-or vădi mișei cu-a mea făptură; le cunosc eu soiul căci și-alteori m-am războit cu ei.”
Trecu pe punte-apoi și când șuvoiul ceilalte văi i se-arătă și răii, trebuință-i fu să-și întărească boiul.
Cum sar și latră ca turbați dulăii
la cerșetor când poarta stă s-o-mpingă,
la fel văzui țâșnind din fundul văii
mulțimi de draci și toți dădeau să-ntingă țepușele spre el, dar drept răspuns Virgil le spuse: „Nimeni să m-atingă!
Nu vă pripiți, ci vie-ntâi un uns să-i spun ce am de spus și-abia apoi să țineți sfat de-s vrednic de străpuns.”
Strigară dracii: „Meargă Codârloi!” și dintre ei se smulse-atunci năpastă un drac grăind: „Ce naiba vrei cu noi?”
Și-atunci Virgil: „Crezi oare, minte proastă, c-am coborât trecând de pragul porții, la adăpost de vrăjmășia voastră,
fără-ajutorul cerului și-al sorții?
Ne lasă drum, căci Cel-de-sus voiește
să duc un viu prin tainițele morții.”
Răzbită-i fu trufia-atunci firește și, lepădând țepușa jos, cu pică: „Lăsați-l!” auzii că poruncește.
Grăi maestru-atuncea: „Te ridică de unde stai a-una cu pământul ascuns pe jos și vino fără frică.”
Pornii grăbit când i-auzii cuvântul,
dar tartaroții alungiră pașii,
încât crezui că nu-și țin legământul.
La fel cu mine tresăriră-arcașii când dând să iasă din Caprona lor văzură-n jur puzderie vrăjmașii.
Tot trupul mi-l lipii de-nvățător,
dar nu puteam privirea să-mi desprind
de chipul lor de rău prevestitor.
Ținteau spre mine furcile rânjind și „Să-l ating?” strigă un drac turbat, iar ceilalți: „Dă-i!” urlau, privind cu jind.
Ci tartorul care ținuse sfat
cu domnul meu se răsuci grăbit
și „Stați domol!” le spuse înciudat.
Iar nouă-apoi: „Cărarea ce-ați pornit nu duce jos; degeaba-i dați târcoale, căci puntea șasea-n fund s-a năruit.
Dar dacă totuși vă-ndemnați Ia cale, pe malul râpei vă porniți oricum, căci altă punte vă va duce-n vale.
Chiar ieri, cinci ore mai târziu c-acum
o mie două sute șaizeci șase
de ani s-au strâns de când s-a frânt în drum.
Trimit cu voi vreo câțiva draci cu coase ca să-i atingă pe niște mișei nițel: dar n-o s-aveți a trage voi ponoase.
Hei, Zbate Aripi, ieși cu Farfarel, prinse-a răcni, și tu, Cățoi, te-arată, vă mâie Barbă-creață la măcel.
Hai, Libicoane, mișcă, Forforoată,
sai, Rât-de-porc, Drăcilă, Gheare-ntinde,
și tu Roșcate, hai, ieșiți din gloată.
Păziți cuprinsul văii clocotinde
și-i duceți teferi pe-ăștia doi prin schei,
pe puntea care-ntreg străfundu-l prinde.”
„Ce văd, maestre? S-o pornim, de vrei, mai bine singuri, zis-am drept răspuns, căci bucuros m-aș lepăda de ei.
Tu, care pururi toate le-ai pătruns, nu vezi că mă pândesc a bună seamă și că spre noi rânjesc cu gând ascuns?”
„Rânjească, de poftesc, nu-ți fie teamă, grăi Virgil, căci nu spre noi ei cată, ci către cei ce clocotesc în zeamă.”
Cotiră-atunci la stânga dracii roată și spre fruntaș văzui că toți se-ntoarnă și-un sfârc de limbă printre dinți i-arată,
drept care el făcu din * -i goarnă.

Dante Alighieri - Infernul - Cântul XXIX

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Cântul XXIX.
Cercul al optulea: Bolgia a zecea. Falsificatorii.
Simțeam de-atâtea răni cum mi se strâng tot mai mulți stropi în ochi’, pe sub arcade, și bucuros m-aș fi oprit să plâng.
„La ce te uiți, grăi Virgil, de-ți șade privirea-n loc și-aduni sub pleoape rouă privind în vale umbrele schiloade?
Purtarea ta mi se vădește nouă; să știi că brâul, de-l socoti în minte, măsoară-n leghe douăzeci și două.
Luna-i sub noi și va să iei aminte
că vremea-i scurtă și ne-mpinge ceasul,
căci multe-s încă de văzut ‘nainte.”
„De-ai fi-nțeles ce-mi zăbovește pasul și ochii mei i-împlântă în abise, de bună seamă îngăduiai popasul.”
Porni maestrul într-aceste zise și eu cu el, dar vorba neîmplinită sfârșii zicând: „În groapa ce-mi răpise
și-mi țintuia privirea buimăcită
o rudă-a mea, din neamul nostru scoasă,
își plânge vina-atât de scump plătită”.
Grăi Virgil: „Nevrednic gând te apasă; de-aci-nainte cată-aiurea-n hat și pe mișel în plata lui îl lasă,
căci l-am văzut sub punte înciudat cum te-arăta și celorlalți din gloată și Ger del Bello l-auzii strigat.
Ci mintea ta era cuprinsă toată
de cel cu capul spânzurând lămpaș,
și pân’ să-l vezi, el și plecă pe dată.”
„Maestre, -am zis, sfârșitul crunt, pizmaș ce nu-i fu încă răzbunat pe sus de cei ce-au fost rușinii lui părtași
îl mânie-astfel; drept care, de s-a dus fără-a-mi vorbi, de-a sale oase ciunte și mai vârtos de milă sunt răpus.”
Astfel vorbind ajuns-am sus pe punte de unde ochiu-adâncu-n fund smolit pe zi cu soare-ar fi putut să-nfrunte.
Și când ajuns-am cel din urmă schit al văii Malebolge și-ncepuseră călugării să se zărească-n sit,
atare chinuri îi văzui că-ndură, și-atare-urlând îi auzeam câinește, că mi-astupai urechile-n tortură.
De-ar fi s-aduni durerea ce scrâșnește la sarzi și-n Val din Chiana prin spitale sau în Maremma când arșița crește,
tot chinul strâns n-ar copleși în jale pe cel de-aici și strașnica duhoare de leș și hoit ce se-mprăștia din vale.
De-a stânga scoboram printre ponoare pe cel din urmă mal ce-mprejmuiește adâncul văii, și prindeam arare
să văd străfundul unde-amar căznește cerescul tată-ntr-al dreptății nume pe câți în lume calpuzani găsește.
Nu cred c-a fost mai mare jale-n lume nici când pieriră-n chinuri egineții, stârpiți de boarea veninoasei ciume
ce pân’ și-n viermi curma suflarea vieții, încât apoi cei mulți ce dispărură, pre câte spun învederat poeții,
din ouă de furnică renăscură, precum aici pe unde-n clăi spurcate stau morții strânși ca stogu-n bătătură.
Pe burtă unii, alții spate-n spate zăceau grămezi, iar alții, fără stare, de-a lungul căii se târau în coate.
Iar noi, tăcuți, treceam cu pas arare privind betegii rezemați în șale, căci n-aveau chip să șadă pe picioare
Și doi văzui proptiți ca două oale pe-aceeași plită, rezemați în brâncă, de râie plini pe trupurile goale;
nici n-am văzut rândaș la vreo poruncă
pe cal mai aprig mânuind țesala
sau dându-i zor când e sătul de muncă,
de cum aceia-și scărpinau zăbala cu unghiile care scurmau orbește, căci fără leac îi canonește boala.
Și-atare-i chinul ce-i strângea ca-n clește,
că piei și coji își jupuiau din spete,
cum razi cu brișcă solzii de pe-un pește.
„O, tu, ce trupul ți-l jupoi cu sete și-ți faci din deget clește și răjghine, grăi maestrul către-un duh și stete,
ajungă-ți unghia-n veci de veci s-aline spurcatu-ți chin, ci spune, printre voi nu-i vreun latin să rabde-aici rușine?”
„Latini suntem noi ăștia amândoi, răspunse-un duh și lăcrima de zor; dar cine tu cel care-ntrebi de noi?”
Grăi Virgil: „Sunt unul ce cobor c-un viu, ca să-i arăt spre izbăvire Gheena-n fund și-al umbrelor popor.”
Desprinși atunci din geamăna proptire, cei doi priviră tremurând spre mine, cu alții-n rând, stârniți de glăsuire.
Maestru-atunci mă trase lângă sine zicând: „Întreabă-i ce poftești anume” și vrerea lui urmând cum se cuvine,
am zis spre ei: „Dea Domnul sus pe lume memoria voastră să rămână-aleasă și ani de-a rândul să v-aud de nume,
ci-mi spuneți mie cine-ați fost, ce casă? și nu vă temeți a rosti cuvânt fiindcă răbdați osândă rușinoasă.”
„Eu din Arezzo, zise unul, sunt și-Albert da Siena poartă vina-ntreagă de-am ars pe rug; ci-n iad de mă frământ
nu-i vina lui. E drept c-odată-n șagă
i-am spus: ŤDe vreau eu pot zbura săgeatăť;
drept care el cu mintea-i slăbănoagă
vru să-l învăț și fiindcă eu pe dată nu izbutii să-l fac Dedal, la țeapă și rug mă-mpinse cel ce-i fuse tată.
Dar de-s aici în cea de-a zecea groapă,
de alchimie-s vinovat anume
și Minos, dreptul, mă vârî la apă.”
„Maestre, am zis, decât senezii-n lume să fie oare neamuri mai pătrunse de sine-încât și-al francilor renume
să-l bată ei?” Și cel’lalt duh răspunse: „O fi, de-l scoți pe Stricca din grămadă ce pururi banii la chimir îi strânse,
ori pe Niccolo care-a dat dovadă că știe-a prețui gastronomia când cuișoare semănă-n ogradă,
ori ceata-n care-și prăpădi moșia Caccia d’Ascian cu via dimpreună, iar zisul Orb își dovedi prostia.
Și ca să afli cine-ți cântă-n strună și pe senezi, ajungă-i-ar deochiul, îi ponegrește-astfel și se răzbună,
privește-mă și află că-s Capocchiu ce-n alchimie aflat-am lumii rost și-aminte adu-ți, de nu mă-nșală ochiu,
ce-ndemânatic soi de moimă-am fost.”

Dani Mocanu - Stai Cuminte Că Te Bat

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Stai cuminte că te bat / Și o să stai mult timp la pat / ... →

Dj Blackier feat Dj Static - Cine Iubește și Lasă

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Cine iubește și lasă
Cine iubește și lasă
Dumnezeu să-i dea pedeapsă
Dumnezeu să-i dea pedeapsă
Cine iubește și lasă
Dumnezeu să-i dea pedeapsă
Cine iubește și lasă
Cine iubește și lasă
Cine iubește și lasă
Cine iubește și lasă
Dumnezeu să-i dea pedeapsă

Miller Marcel - Găleata

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Găleata
Zis-a fiul către tată:
După ce-a sfărâmat găleata:
-Nu mă dojeni pe mine,
Ci mă ajută să fac bine,
Ca să fiu și eu ca tine,
Înțelept cum se cuvine.

Samurai feat Spectru - Podul Minciunilor

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Câte povești ne spunem
Cât de des ne amăgim
Dacă vorbim despre noi doi
Podul minciunilor îl construim.

Răspunde-mi la întrebare, cum poți să mergi cu capul sus
Cum poți să speri încă la soare după cât rău ai produs
Zici că-s doar vorbe și n-ai făcut decât să asculți
Nu vrei să mai aberezi, c-am auzit îndeajuns

Pune-te-n context, tu ești actorul principal
Chiar ți se pare atât de tare să minți ca un ordinar
Știu că-i familiar, poate te-a învățat familia
Că în ce-am văzut pe stradă și hoții știu să mai tragă linia

Ascultă bine, o să te-ntâlnești cu timpu’
Și-o să-ți ceară socoteală pentru zilele când te minți singur.
Tu ce-ți închipui, cine-ți dă fără să ia înapoi
Oferi nimicuri, o să te îngroape în noroi

Oamenii-s răi, am văzut mulți și mai parșivi ca tine
Când n-ai motive să zâmbești cred că n-ai nici rușine
Gândește-te, vezi ce îți lipsește-n viață
Poate găsești altă cale să obții fără să fii o zdreanță.

Câte povești ne spunem
Cât de des ne amăgim
Dacă vorbim despre noi doi
Podul minciunilor îl construim.

Îți dai atâta importanță și ăștia chiar te cred
Eu zic că poți să pleci, nu tre’ să semnăm vreun decret
E evident că n-ai cunoscut onoarea
Recunoștința, rușinea, nici ambiția, nici răbdarea

Asta nu-i calea spre succes, o să te-mpiedici des
N-ai înțeles, că-n viață, mereu tre’ să dai un test
Să te antrenezi la ceva până când excelezi
Să nu lași capul jos când te-ntreabă unde lucrezi

Tre’ să contezi, cu tine măcar să fii real
Când n-ai un leu, normal că te doare-n p*** de bani
Nu mai ai zece ani, de-acum tre’ să-ți asumi ce spui
Să evoluezi cum poți aici în țara nimănui

Tre’ să te ții tare că-n jur sunt numai fiare
Și nu-s metale, îs animale cu gheare și colți
Mai sunt și mulți roboți dar asta ar fi altă poveste
Dar sunt și mulți ca tine, ar trebui să te jeneze.

Câte povești ne spunem
Cât de des ne amăgim
Dacă vorbim despre noi doi
Podul minciunilor îl construim

Samuel Taylor Coleridge - Balada Bătrânului Marinar

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Partea I.
Era un Marinar bătrân
Şi-opri unul din trei.
„Pe barba ta, pe ochiu-ţi viu,
De ce mă ţii, ce vrei?.
La Mire uşa stă deschis,
Eu rudă-i sunt, firesc;
Sunt invitaţi, ospăţu-n toi:
Auzi cum chefuiesc”.
Cu mâna-i slabă-l ţine strâns,
Zicând, „A fost un vas.. ”.
„Dă-mi drumul, măi, bărbos nebun! ” –
El mâna şi-a retras.
Dar cu-al său ochi l-a ţintuit –
Şi-al Nunţii Invitat,
Pe Marinar, ca un copil
Atunci l-a ascultat.
Pe-o piatră-al Nunţii Invitat
A stat s-audă clar;
Şi-aşa i-a spus, cu ochiul viu,
Bătrânul Marinar.
„Ovaţii, vasul a plecat
Şi noi ne bucuram
Pe sub biserică şi deal,
Şi pe sub far treceam.
Soarele-n stânga urca lin
Când din ocean ieşea!
Apoi, spre dreapta strălucind,
Iar în ocean intra.
Tot mai înalt, că într-o zi
Stătea-n vârf de catarg” –
Simţea al Nunţii Invitat
Bătăi cum pieptu-i sparg.
Mireasa-n hol a apărut,
Şi rumenă-i niţel;
S-au înclinat, iar ea s-a dus
Spre-un vesel menestrel.
Şi Invitatul simţea-n piept
Bătăi, dar n-a plecat;
Deci Marinarul cu ochi viu
Aşa a continuat.
„Furtuna a venit, iar el
Era aprins şi crud:
Cu aripile-i ne-a lovit,
Ne-a hăituit spre sud.
Catargul strâmb, prora-n ocean,
Ca urmărită de-un duşman
Venind din urmă cu elan,
Cu capu-n jos, supus,
Nava fugea, vântul lovea,
Şi către sud ne-a dus.
Apoi a nins, şi ceaţă-a fost,
În loc să fie cald:
Şi-un bloc de gheaţă ne-a ajuns,
Verzui ca un smarald.
Şi-acel colos înzăpezit
Lucea posomorât:
Jivine, oameni, nu vedeam –
Doar gheaţă, şi atât.
Gheaţă şi colo, şi aici,
Ca un întins covor:
Trosnea, vuia, gemea, urla,
Părea că răni îl dor!.
Şi-un Albatros în zboru-i lin
Din ceaţă s-a ivit;
Alb ca un suflet de Creştin,
Iar noi l-am preamărit.
Mânca ce n-a mâncat vreodat’
Şi-n cercuri se rotea.
Gheaţa crăpa cu tunet surd;
Cârmaciul ne ducea!.
Şi dinspre sud vânt bun am prins;
Şi peste-acei gheţari,
Venea la joc cel Albatros,
Chemat de marinari!.
În nor, în ceaţă, pe catarg,
Seara târziu stătea;
Şi toată noaptea ca prin fum
O Lună strălucea”.
„Bătrâne-n paza Celui Sfânt
Eu sper că ai rămas! –
Dar ce-ai? ” – „Păi, cu-arbaleta mea
În Albatros am tras”.
Partea a II-a.
Soarele-n dreapta urca lin
Când din ocean ieşea!
În stânga-apoi, în ceaţă-ascuns,
Iar în ocean intra.
Ne împingea vântul din sud,
Dar pasărea pieri,
Când marinarii o chemau
La joacă, nu veni!.
Căci am făcut ceva prostesc
Şi lumea suferea:
Ştiau că pasărea-am ucis
Ce briza o stârnea.
– Nemernic! Pasărea-ai ucis
Ce briza o stârnea!.
Nici vag, nici roşu – ca un zeu,
Soarele-n nori părea:
Ştiau că pasărea-am ucis
Ce ceaţă aducea.
– E clar că pasărea-ai ucis
Ce ceaţă aducea.
Briza sufla, spuma zbura,
Apa tăiam plăcut,
Primii eram ce navigam
Pe-acel ocean tăcut.
Dar vântul stă, pânzele cad
Tristeţea o simţeam:
Să rupem liniştea din jur,
De-aceea mai vorbeam.
Pe ceru-ncins şi arămiu
Un soare roş era,
Iar la amiază, pe catarg,
Cât luna ne părea.
Zi după zi, zi după zi,
Deloc nu ne-am mişcat;
Ca o corabie-n tablou
Pe un ocean pictat.
Doar apă, apă peste tot,
Şi scândurile gem;
Doar apă, apă peste tot,
Dar niciun strop să bem.
Cristoase! Cine-a mai văzut
Adâncul putrezit!
Făpturi soioase se târau
Pe-oceanul murdărit.
Văpaia morţii-n noaptea grea
Dansa şi-umbla hai-hui;
Apa sclipea ca un ulei,
Albastru, alb, verzui.
Şi unii dintre noi visau
Un Duh ce ne căznea;
Ce pe la fund ne-a urmărit
Din ţara unde-i nea.
De uscăciune, limba-aveam
Făcută-aproape scrum;
Şi nu vorbeam, cum nu vorbeşti
Când te îneci cu fum.
Mă urmăreau cu ochii răi,
Bătrân, fecior frumos!
Căci nu pe cruce, pe-al meu gât
Zăcea cel Albatros.
Partea a III-a.
Şi cerul gurii era ars,
Iar ochiul nemişcat.
Ce osteniţi eram la trup!
Ce ochi epuizat,
Dar spre apus eu am zărit
Pe cer ceva ciudat.
Părea un punct, dar mai apoi,
O ceaţă-a devenit;
S-a tot mişcat, şi am văzut
C-o formă şi-a însuşit.
Un punct, o ceaţă, un contur!
Şi tot se-apropia:
Parcă fugind de-un spirit rău
Plonja, sălta, vira.
Cu gât nestins şi guri ce-ardeau,
Nici râs, nici plâns scoteam;
Stam muţi în arşiţa de sus!
Eu mâna mi-am muşcat, şi-am spus,
Un vas! Căci îl vedeam.
Cu gât nestins şi guri ce-ardeau,
Că strig au auzit:
O, cum s-au bucurat rânjind,
Şi au dat fuga, gâfâind,
Căci setea i-a sleit.
Vedeţi (urlam), ţin drumul drept!
Aicea vor veni;
Dar fără briză sau curenţi,
Nu se puteau urni!.
În flăcări valul sta-n apus.
Era pe înserat!
Şi pe-acel val părea că sus
Stă Soarele-nfocat;
Şi-acel contur s-a interpus
Şi Soarele-a voalat.
Părea că Soarele-i în dungi,
(Fecioară, fii cu noi!) ;
Ca printre gratii ne privea
Cu chip arzând vioi.
Şi nava (inima-mi bătea)
Fugea ca pe polei!
Părea că-n zare-s pânze-n vânt
Zburând ca funigei.
Iar astrul zilei privea lung
Prin bordul crăpat tot;
Şi-acolo ce e? mă frământ,
E o femeie?.. două sunt?
E Moartea-un matelot?.
Cu buze roşii, ochi destinşi
Şi bucle aurii:
Cu piele albă de lepros,
Ea e Coşmarul urâcios
Ce-aduce temeri mii.
Epava s-a apropiat,
Şi-atunci au dat la zar;
Am câştigat! a strigat brusc,
Şi-a fluierat bizar.
Soarele-i jos; stele răsar;
Şi noaptea lin venea;
Ca o fantomă pe ocean,
Corabia trecea.
Noi ascultam, vedeam neclar!
Din inimă, ca din pahar,
Îmi curgea sângele vâscos!
În beznă câte-o stea sclipea
Chipul cârmaciului pălea;
Roua curgea din pânze jos –
Spre răsărit, pe o vergea,
Urcase Luna, cu o stea
Ce strălucea frumos.
Şi sub acea Lună cu stea,
Pe rând, fără suspin,
Cei morţi din ochi m-afuriseau
Pentru-acel groaznic chin.
De patru ori cincizeci de vieţi
(Le-am auzit gemând)
Cu zgomot surd, căzând pe jos,
Pierit-au rând pe rând.
Şi suflete din trup zburau –
Spre jale sau extaz!
Ca arbaleta vâjâiau
Atuncea când am tras! ”.
Partea a IV-a.
„Mă tem, bătrâne Marinar
De braţul tău osos!
Şi eşti înalt, şi slab, şi brun
Ca un nisip grunjos.
Mă tem de ochiu-ţi sclipitor,
De braţul arămit” –
„Să nu te temi, drag Invitat!
C-acest trup n-a pierit.
Şi eram singur, singurel,
Pe-acel ocean ciudat!
Dar de-al meu suflet niciun sfânt
Atunci nu s-a îndurat.
Atâţia oameni minunaţi
Răpuşi ca-ntr-un măcel:
Dar mii de alte creaturi
Trăiau – şi eu la fel.
Priveam oceanul putrezind
Şi-apoi mă întorceam;
Priveam pe puntea ce crăpa
Şi numai morţi vedeam.
Priveam spre cer ca să mă rog;
Dar oricât m-am forţat,
Numai o şoaptă rea am scos
Din sufletul uscat.
Am închis ochii şi i-am strâns,
Pupilele-mi zvâcneau;
Căci cer şi apă, apă, cer,
În ochii mei păreau că pier,
Iar morţii jos zăceau.
Sudoarea rece le curgea,
Dar nu au putrezit:
Privirea lor de muribunzi
Mereu m-a însoţit.
Blestemul de orfan, în iad
Împinge-un duh de sus;
Dar mai teribil e-un blestem
Din ochii celui ce s-a dus!
Şi-acel blestem m-a urmărit,
Deşi nu m-a răpus.
Şi Luna se urca pe cer,
Deloc nu se zăbovea:
Trăgând o stea, sau două chiar,
În sus pe lângă ea –.
Cu raza-i arşiţa-nşela,
Părând brumă de-April;
Dar unde nava arunca
O umbră, apa tot ardea
C-un roşu crunt, viril.
Şi dincolo de umbra ei
Vedeam cum vin şerpi mulţi:
Şi erau albi ca nişte crini,
Şi când năşteau, cădeau lumini
Ca nişte fulgi cărunţi.
Şi-n umbra navei am privit
Veşmântul lor regal:
Albastru, negru, verde blând,
Şi-n apă colcăiau lăsând
În urmă un foc pal.
Că mândre sunteţi, creaturi,
Cine-ar putea rosti?
O dragoste-mi ieşea din piept
Şi le-am slăvit, fără a şti
De mă veghea vreun sfânt Preadrept,
Şi le-am slăvit, fără a şti.
Atuncea m-am putut ruga;
Şi de pe gât, spontan,
Cel Albatros căzu, pierind
Ca plumbul în ocean.
Partea a V-a.
Ah, somnul! De la pol la pol
E-un lucru minunat!
Fecioara o slăvesc în gând!
Din Cer Ea mi-a trimis somn blând
Ce-n suflet mi-a intrat.
Pe punte zac de-atâta timp
Găleţi ce s-au golit,
Visam că roua le-a umplut;
Ploua când m-am trezit.
Cu buze ude, gâtul stins
Veşmânt ce se-mbiba,
Credeam că am băut în vis
Şi trupul tot mai bea.
Mergeam, şi membrele-mi păreau
Că se mişcau vioi,
Credeam că am murit în somn
Şi c-am ajuns strigoi.
Un vânt vuia, îl auzeam:
Aproape nu venea;
Însă în pânzele-atârnând
Cu sunetul lovea.
Văzduhul învia din nou!
Şi fulgere sclipeau,
Pe cer se profilau frumos,
Încoace, încolo, în sus şi-n jos,
Iar stelele dansau.
Vântoasa a urlat cumplit,
Şi pânzele la fel,
Dintr-un nor negru rău ploua;
Cu Luna lângă el.
Şi-acel nor negru undeva
De Lună este rupt;
Cum de pe-o stâncă ape sar,
Cădea şi fulgerul sprinţar,
Ca râul lat şi-abrupt.
La navă vântul n-a ajuns,
Dar ea zvâcnea uşor!
Sub fulgere şi Lună-acum
Cei morţi gemeau în cor.
Cârmaciul, chiar şi fără vânt,
Ghida nava-n voiaj;
Parâme marinarii trag,
Cum ştiu ei, cu curaj,
Cu mâini ce viaţă nu mai au –
Un jalnic echipaj.
Şi fiul fratelui meu, mort,
Mă atingea un pic:
Trăgeam parâma amândoi,
Dar nu-mi spunea nimic”.
„Mă sperii, Marinar bătrân! ”
„Fii calm, drag Invitat!
Că sufletele ce s-au dus
N-au venit iar în trup de sus,
Ci îngeri au intrat:.
Că-n zori, cu braţele-n pământ,
S-au adunat grăbit;
Şi-apoi ca sunetele dulci
Prin gură au ieşit.
Au dat o tură şi-au zburat
Spre Soarele arzând;
De-acolo se-ntorceau din nou,
Ba toate, ba pe rând.
Din când în când venea din cer
Un cânt de ciocârlii;
Din când în când, cu mult elan,
Umpleau şi aer şi ocean
Cu triluri mii şi mii!.
Când c-o orchestră semănau
Când flaut îmi părea;
Ori cântec dulce, îngeresc,
Că cerul amuţea.
Şi, iată, până-n miez de zi
Foşneau pânzele-n cor,
Precum un şopot de pârâu,
Curgând în luna lui Cuptor,
Ce noaptea cântă prin păduri
Cu glasul lui sonor.
Pân’ la amiază ne-am mişcat,
Dar briza nu bătea:
Nava plutea, purtată lin
De-o forţă de sub ea.
Sub chilă, nouă stânjeni jos,
Din ţara cea de nea,
Un spirit luneca, şi el
Pe mare ne-mpingea.
Dar la amiază, dintr-odat’,
Corabia se-oprea.
Şi Soarele de pe catarg
Pe-ocean o ţine-n loc:
Dar într-o clipă iar zvâcnea,
Nu se lăsa deloc –
În spate, în faţă, câte-un pic,
Nu se lăsa deloc.
Apoi, s-a avântat grăbit,
Precum un cal scăpat:
Şi mi-a venit sângele-n cap
Şi, brusc, am leşinat.
Cât am rămas aşa căzut
Să spun acum nu vreau;
Dar până teafăr să fiu iar
Am auzit în suflet clar
Cum două voci vorbeau.
Şi una-a zis, «Acesta e?
Pe Domnul răstignit,
Cu arbaleta a ucis
Un Albatros iubit.
Căci spiritul ce stă mereu
În ţara lui de nea,
Iubea frumosul zburător
Ce săgetat murea».
Cealaltă voce, mai domol
Şi dulce a rostit:
«Deşi-acest om pedeapsă-a luat
Mai are de primit».
Partea a VI-a.
Prima Voce
«Dar spune-mi, spune-mi, nu mai sta,
Nu pierde timpu-n van –
Ce mişcă nava-aşa grăbit?
Ce face-acest ocean? ».
A doua Voce
«Ca un rob paşnic la stăpân
Oceanul n-a suflat;
Ochiul lui mare şi tăcut
Spre Lună-i îndreptat –.
Nu ştie încotro s-o ia;
Şi-l poartă ea cu zel.
Priveşte, frate, cât de blând
Se uită-n jos la el».
Prima Voce
«Dar de ce nava fuge-aşa
Când nu-i nici val, nici vânt? ».
A doua Voce
«Că-n faţă aeru-i tăiat
Şi-n spate prinde-avânt.
Hai, frate, zboară către cer!
Şi nu mai zăbovi;
Căci Marinarul cel bătrân
Curând se va trezi».
Când m-am sculat, nava plutea
Ca-n vremuri cu noroc:
În noaptea calmă Luna-i sus,
Iar morţii la un loc.
Pe puntea navei erau strânşi
Ca pentru-a fi înhumaţi
Şi mă priveau cu ochii ficşi
De Lună luminaţi.
Şi-acel blestem ce i-a ucis
Mă urmărea sever:
Priveam la ei şi nu puteam
Să-nalţ o rugă-n cer.
Dar vraja-ncet s-a risipit
Oceanu-i verde iar,
Mă uit în zare, dar nu văd,
Căci totul e neclar –.
Sunt ca un om pe-un drum pustiu
Ce calcă-nfricoşat,
Şi-odată dus, în urma sa
Nu a mai căutat;
Căci ştie că un demon rău
Pândeşte neîncetat.
Dar simt curând un vânticel
Ce pare ireal:
Căci el nu suflă pe ocean,
În umbră sau pe val.
Trecea prin păr şi peste-obraz,
Ca vântul pe-o vâlcea,
Cu frica mea s-a contopit,
Şi totuşi îmi plăcea.
Vasul mai iute s-a mişcat,
Şi apa tăia lin:
Briza sufla dulce de tot,
Şi mă lovea din plin.
Ah! e un vis, un vis frumos!
Un far oare-am văzut?
Şi o biserică? Un deal?
E propriul meu ţimut?.
Spre portul cel ferit pluteam
Rugând pe Dumnezeu:
O, Doamne, fă-mă să fiu treaz
Sau să dorm dus mereu!.
Ca sticla era apa-n golf,
Căci netedă părea,
Iar Luna lumina în jur
Şi umbre arunca.
Stânca sclipea necontenit
La fel şi locul sfânt:
În pace Luna scufunda
Un vechi cocoş de vânt.
Şi în lumina de argint
Cel golf stătea tăcut,
Dar multe umbre purpurii
Îndată au apărut.
La proră, foarte-aproape chiar,
Erau când le priveam:
Spre punte ochii mi-am întors –
Cristoase! Ce vedeam!.
Pe morţii-aceia întinşi pe jos,
O, Doamne, ce decor!
Oameni în flăcări, serafimi,
S-au aşezat uşor.
Toţi dintr-o mână semn făceau:
În cer păream să fiu!
Dădeau semnale spre uscat
Cu focul lor cel viu;.
Toţi dintr-o mână semn făceau,
Dar nu vorbeau, ce-i drept,
Iar liniştea îmi pătrundea
Ca muzica în piept.
Curând vâslaşi am auzit,
Cârmaciul ne chema;
Am întors capul vrând-nevrând
Şi-o barcă apărea.
Pilotul şi al lui băiat
Înaintau firesc:
O, erau vii, şi ne strigau,
Căci morţii nu vorbesc.
Şi un al treilea venea:
E bunul Eremit!
Cânta un imn religios
În codru izvodit.
Şi sângele de Albatros
Din suflet mi-a ieşit.
Partea a VII-a.
Şi Schimnicul în codru stă,
Ce-n mare-nclină lin,
Iar glasu-i dulce îmi dă ghes!
Cu marinari vorbeşte des,
Veniţi din port străin.
În zori, la prânz şi în amurg –
Pe-o pernă stă-n genunchi:
Căci muşchiul ţine bine-ascuns
Un ciot bătrân de trunchi.
Barca-i aici: se-aud vorbind,
«Ce straniu, sunt surprins!
Unde-s acele vii lumini,
Acel semnal aprins? ».
«E straniu, zău! Schimnicu-a spus,
Că nu ne-au auzit;
Puntea-i umflată, pe catarg
Sunt pânze ce-au plesnit!
Aşa ceva n-am mai văzut,
Şi oamenii-au murit.
Ca frunzele ce s-au uscat
Şi-n râu cad rând pe rând;
Ca iedera ce stă sub nea
Ca lupii pui, ce-i ucidea,
Chiar lupul cel flămând».
«O, Doamne! Vasul e drăcesc –
(Pilotul a răspuns)
Mă tem» – dar Schimnicul i-a zis,
«Vâsleşte! », şi a râs.
Şi barca se apropia,
Iar eu am amuţit,
Căci de sub vas se auzea
Un zgomot desluşit.
Din apă bubuia de zor,
Mai groaznic, mai profund:
Venea din golf şi-n vas lovea;
Şi îl trăgea la fund.
Şocat de zgomotul ciudat,
Stăpân pe-ocenul tot,
Ca unul ce s-a înecat
Pluteam pierdut, socot;
Dar m-am trezit apoi urcat
În barcă la Pilot.
Pe-acel vârtej ce nava-a supt,
Bărcuţa se rotea;
Tăcere-n jur, numai pe deal
Un sunet se-auzea.
Am zis ceva – c-un răcnet scurt
Pilotu-a leşinat;
Iar Eremitul m-a privit
Şi-ndată s-a rugat.
Văzând apoi acel copil
Că vâslele le-am prins,
Râdea rotindu-şi ochii-n cap,
De nebunie-atins.
«Ha! Ha! Şi diavolii vâslesc,
Acuma m-am convins».
Şi-n ţara mea cu toţii-ajunşi,
M-am dat jos pe uscat!
Din barcă Schimnicu-a sărit,
Şi-n mers s-a clătinat.
«O, izbăveşte-mă om sfânt! »
Dar el se încrunta.
«Hai spune iute», mi-a grăit,
«Eşti om sau altceva? ».
Îndată trupul meu a fost
De jale chinuit,
Am fost silit să povestesc,
Apoi m-am liniştit.
De-atunci, simt jalea tot mereu,
Când nici nu mă aştept:
Şi până când povestea-mi spun,
Mă arde-un foc în piept.
Ca noaptea merg din loc în loc;
La vorbă sunt plăcut;
Când văd un om, ştiu imediat,
Că să m-asculte-i obligat:
Şi-i spun prin ce-am trecut”.
Ce zarvă-i dincolo de uşi!
Toţi oaspeţii petrec:
Mireasa şi al ei alai
În cântec se întrec:
Şi când un clopot bate lin,
Eu să mă rog m-aplec!.
„Drag Invitat! Sufletul meu
Pe-ocean pierdut a stat:
Şi-atât de singur, că părea
De Dumnezeu uitat.
Iar decât nunta mai plăcut
Îmi este uneori,
Ca la biserică să merg
Cu buni însoţitori!.
Să ne rugăm cu toţi curat
Şi-n suflet cu văpăi,
Că doar un Tată-avem aici,
Bătrâni, copii, şi dragi amici,
Fecioare şi flăcăi!.
Rămâi cu bine, Invitat!
Dar să nu uiţi deloc,
Te rogi mai bine când iubeşti
Şi om şi dobitoc.
Te rogi mai bine când iubeşti
Şi lucruri mari şi mici;
Cum ne iubeşte Dumnezeu,
Căci El ne-a pus aici”.
Şi Marinarul cu ochi viu
Şi barbă ca de nea,
S-a dus: şi-al Nunţii Invitat
De la ospăţ pleca.
Şi-a mers ca omul cel buimac
Simţind în trup fiori:
Dar mult mai bun, mai înţelept,
S-a deşteptat în zori.

Sufletul E Un Artist - Nu Voi A Face Rău

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

În anii de-au să vină, tu să mă uiți…
Să nu-ți aduci aminte că și noaptea suspină,
Căci nu ai tu vreo vină căci nimeni nu a fost
Părtaș la acea lume în care am fost doar doi.
Eu stau și cuget, încerc să te găsesc,
Ești tu cea care noaptea în vis eu te zăresc?
Ești oare o nălucă, ești oare doar un vis
Și-atunci privirea oare de unde-o recunosc?.
Oare să fie mintea, sau poate sufletul
Să-mi joace oare feste, să-mi pună la ‘ncercare?
Al meu gând, al meu fior
Nu, nu cred astfel.
Căci buzele-mi mai poartă, și-acum al tău sărut
Căci mâinile-mi arată, pe lut, al tău trup
Căci ochii de-i închid, te văd și te descriu
Un singur lucru e tot ce eu nu pot să știu.
Cuvinetele și gândul în taină să le ascult
Al tău parfum din nou să îl mai simt
Să-mi spui cu ‘adevărat
De-ai fost tu oare, doar pedeapsa mea?

Gavril Rotica - Și Azi Ca Totdeauna

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Și azi ca totdeauna ai fost cea vinovată,
Iar eu ne-nduplecatul osânditor nebun,
Care-am venit cu toată durerea-mi adunată,
Pecetea osândirii pe chipul tău să-ți pun.
Și azi ca totdeauna în chipul tău tăcut
Eu știu că judecat-am o vinovată mare;
Și azi ca totdeauna nu știu cum s-a făcut
Că m-am trezit la urmă tot eu cerând iertare.

Maria Tănase - Cine Iubește și Lasă

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Păi cine iubește și lasă,
cine iubește și lasă,
Dumnezeu să-i dea pedeapsă,
Dumnezeu să-i dea pedeapsă.
Târâșu’ șarpelui
și pasu’ gândacului,
vâjâitu’ vântului,
pulberea pământului,
pulberea pământului.
Că furnica de-i furnică,
la trup mare, la cap mică,
și la mijloc subțirică
de umblă pe sub pământ,
tot se ține de cuvânt,
tot se ține de cuvânt.
Hai, dar noi oameni botezați,
dar noi oameni botezați,
de cuvânt suntem lăsați,
de cuvânt suntem lăsați.
Că cine iubește și lasă
Dumnezeu să-i dea pedeapsă
târâșu’ șarpelui
și pasu’ gândacului,
vâjâitu’ vântului,
pulberea pământului