paragină – Versuri.pro

Serghei Esenin - Vatra Mea-n Paragină

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Vatră-a mea-n paragină,
Meleag parasite.
Iarbă-n tânga coaselor.
Crâng pustiu și schit.
Cinci de toate, izbele
S-au proptit de gard.
Streașinile seara
Spumegă și ard.
Sub stiharul paielor,
Căpriori perechi.
Stropi de soare gâdilă
Mucegaiul vechi.
Bat cu-aripa-n geamuri
Ciorile pe rând
Și-un mălin își flutură
Mânecile-n vânt.
Dar nu-i tot acest cuprins
Doar un basm amar,
Spus de fâșcă seara
Tristului drumar?.

Sesto Pals - Unde Ne-Am Întâlnit

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Gardul acela putred care stătea să cadă
În paragină
În curtea unde nu plângea, nu râdea
nimeni
Spre stradă
Pe care nu trecea nimeni niciodată.
Nu auzeam amândoi prin același vid
La limita nimicului cu nimeni
Așa erau sufletele noastre
Unite prin același gard…

Matsuo Basho - Bolnav într-o Drumeție

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Bolnav într-o drumeție; / Visurile mele colindă / O paragină. →

Mircea Ciobanu - Cuvântul Spaimei

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Câte s-au zis au lăsat în paragină gura –
viscol albastru o bântuie, frigul o-nchide;
mâna întreabă, o umbră-i răspunde pe ziduri,
noima-i ajunge şi fără-de noima o-ncearcă.
Sarea, în stâlpii de sprijin, asudă alboare.
Bolţi se dezbină. Un foşnet al deselor ape
vine de sus cu miasma surpării – şi spaima
urlă dar n-are cum spune: cuvântul ei mare
lunecă-n piept – îl aud cum plămânii-l îneacă;
singur, acolo plutind, îşi rosteşte pieirea,
însuşi îngaimă cuvinte şi nu se aude,
geme se-mparte cu sine, se cheamă pe nume;
fiicele lui târâtoare-l ascultă flămânde,
fiicele lui îl înăbuşă, oarbe şi grele de sânge.

Elena Farago - Renunțare

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Tu, ce-ai venit zâmbind cum numai
Trimișii primăverii vin,
Tu, ce-ai venit zâmbind prin plânsul înnegurat ce-l cerne bruma,
Și te-ai oprit să bați în poarta
Paraginii itelor grădini,
Purtând în mâini panerul plin
Cu-atâtea fagide răsaduri de rare flori.
Aduse-n dar,
Să cheme harul vieții iar
În somnul sterpelor razoare,
Oprește-te în prag, și-agată-l de ruginite zăvoare
A porților înnegurate, în care vii să bați zâmbind,
Oprește-te în prag și-agată-l, panerul
încărcat de floare,
Pe care mâinile-ți străine
De toamnă cui le-aduci în dar,
Mi le întind fără să-ntrebe
De nu mi-i poate prea târzie,
În noaptea care stă să vie,
Lumina scumpului tău dar
Căci în paragina gradinei pe care iarna,
Prea de vreme,
Și-a-ntins solia ei de brumă
Peste razoare și poteci,
E mult de când o primăvară
N-a prins o floare-n lilieci, –
Nici vara-n trandafiri, –
Nici toamna în gălăgioasele crizanteme,
N-a-nmugurit îmbobocirea petalelor ce știu să dea
Atât duios surâs în jalea despodobitelor razoare
În care floare după floare
Și-au plâns ori și-au cântat pe rând
Și visul razelor de lună,
Și visul razelor de soare,
Și vraja picului de rouă,
Și tanga umbrelor de nori,
Și spaima vântului de toamnă,
Și tot ce bucură sau doare
În viața fiecărei flori.
Tu, ce-ai venit, zâmbind cum numai
Trimișii primăverii vin,
Să bați în poarta după care
Paragina-și așteaptă-acuma,
Sub giulgiul negurii și-al brumii,
Izbava nopții fără zori,.
Păstrează-ți fragedele flori
Păstrează-ți florile și du-le
Către grădini în care încă
Vor ști să-nvie dor de viață
Chiar brazdelor în care-au plâns
Și-au sângerat tulpini mușcate de vitregi-șerpi
Aici e stins și nu-i răsad să-l mai ațâțe,
Din neființa lui adâncă,
Uitatul dor al re-nvierii
În huma brazdelor pustii
Tu, ce-ai venit răzbind prin neguri
Ca primăvara,
Tu, ce vii
Nestiutor de ce-ngropat-am sub bruma sterpelor razoare, –
Nu-l trece peste pragul porții panerul încărcat de flori, –
Căci sub paragina gradinii
Spre care-ntinzi curatu-ți dar
Sunt îngropate flori pe care le-au pângărit
Șerpii minciunei
Tu, ce-ai venit zâmbind prin bruma
Ce-ai înfruntat-o în zadar,
Ferește-ți florile și-ntinde-mi
Doar caldul bun rămas al bunei,
Curatei mâini neștiutoare de tot ce poate
Mâna mea
Îți va fi dat
Nevrând s-atingă măcar
Ce-ar fi putut să-ți ia

Ady Endre - Pe Ogorul Ungar

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Bălăcesc prin paragină:
Peste tot bălărie, mohor.
Cunosc acest câmp sălbatic,
Ungurescul Ogor.
M-aplec până-n sfântul humus:
Virgin, dar ceva îl roade.
He, bălării până-n cer,
Unde e floare?.
În jur lujeri aprigi,
Pândesc sufletul mort de ogor,
De miros de flori trase
Mă îmbăt cu amor.
E calm. Beldia, mohorul
Mă atrag, ascund, devin murdar
Și răsuflă un vânt râzând
Prin Ogorul ungar.

Adrian Păunescu - Tribunalul Hipnotic

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Păianjenii lucrează la fiece fereastră,
s-au înnegrit pereții, tavanul a căzut,
paragina aceasta e însăși casa noastră
și lacrima aceasta e bietul meu trecut.
Ne întâlnim simbolic, o dată-n săptămână,
într-o bucătărie cu tot ce vrei în ea
și masa de adio, întruna, se amână
și trebuie să-ntârzii, că s-a-ntâmplat ceva.
Luasem împreună atâtea obiecte
și așteptam momentul să fie de folos,
eram în clasamentul iubirilor perfecte
și ne luau în seamă și ne bârfeau frumos.
Și-acum e-o casă goală, deși-i aproape plină,
pianul e-n odaia fetiței, în exil,
și numai o icoană, la alta, se închină
și o fotografie, gesticulând umil.
S-a instalat, în toate, paragina fatală,
mașinării la modă au și ieșit din uz,
sinceritatea pare o tragică greșeală,
gesticulăm artistic și conversăm confuz.
Păianjenii lucrează, la fiece fereastră,
și poate că, în felul de-a ne-ntâlni succinct,
prin tot puținu-acesta, ce este casa noastră,
străin fiind, să-mi treacă prin cap să mă prezint.
Încep să-mi fac reproșuri, gândindu-mă la tine,
și simt vinovăția că te-am iubit atât,
încât să nu-ți mai fie, în toată viața, bine
și orice-ncetinire să-ți pară vis urât.
E rece patul, care ne-așteaptă fără viață
și clanța este rece și pernele sunt reci,
în lucrurile noastre-i ascuns un sloi de gheață,
în pod vibrează țurțuri și-i chiciură în beci.
Cearceafuri neumblate și lacrimi calcinate
și ușile dau vaier de osuar zdrobit,
împleticită-n sine, pendula nu mai bate
și s-a depus rugina pe muchia de cuțit.
Un tribunal hipnotic unește felinare
și cărți justițiare și lanț de câine rău,
dar ce mă umilește, m-apasă și mă doare
e-n fiecare seară rechizitoriul tău.
De tine și de mine vorbesc prin casă toate,
distanța se mărește, în hol și-n odăi,
fetița ne întreabă, cu trista ei dreptate,
din ochii mei, pe tine, ca și din ochii tăi.
Prin aer zboară molii din haine fără tine,
din haine fără mine, ce-n șifonier s-au strâns,
și, Doamne, peste toată recolta de ruine
pendula altor timpuri a izbucnit în plâns.
18 august 1996,
Piatra Neamț.
(Infracțiunea de a fi, 1996)