Tu nici nu crezi
Că cei pe care mergi să-i vezi
Etern într-înșii n-au avut
Decât al corpurilor lut.
În ei pe tine te iubești:
Cu toată fața ta cea tristă
Și-nduioșările din glas,
Din al lor suflet n-a rămas
Decât durerea-ți egoistă:
Tu nici nu crezi
Că cei pe care mergi să-i vezi,
Chiar de-i iubești,
De-i plângi, pe tine te jelești.

Dar ei sunt morți — ca trupul lor
De care ochii jalnici fug,
Iar din smintitul tău amor
Și-atâtea vise mincinoase
Azi ce mai e? un pumn de oase, —
Un pumn de oase-ntr-un coșciug..

— Dar soarele ce moare, încă
Mai râde-n pomii înfrunziți,
Și-n seara clară și adâncă
Mai cântă râul: auziți!
O, voi ce mai trăiți o clipă
În ritmul vieții și-al iubirii
Lăsați pe morți în groapa lor
Să-ndeplinească legea firii.
Și voi, în pripă,
Sorbind mirosul primăverii,
Din vântul care mișcă merii
Înfloriți,
Veți bănui într-o aripă
De pasăre ce trece
Ca un fior,
În umbra unui nor,
În picul rar de ploaie rece,
În vânt când mișcă trandafirii,
Că morții voștri din mormânt
Sunt: apă, umbră, floare, vânt!

Vom coborî spre calda, impudica Cybela,
Pe care flori de fildeș ori umed putregai
Își înfrățesc de-a valma teluricul lor trai,
Și-i vom cuprinde coapsa fecundă, de femelă.

Smulgându-ne din cercul puterilor latente,
Vieții universale, adânci, ne vom reda;
Iar nervii noștri, hidră cu mii de guri, vor bea
Interioara-i mare de flăcări violente.

Și peste tot, în trupuri, în roci fierbinți – orgie
De ritmuri vii, de lavă, de freamăt infinit,
Cutremurând vertebre de silex ori granit,
Va hohoti, imensă, Vitala Histerie…