Nativi americani – Versuri.pro

Joy Harjo - Prin Mystic

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Calea mea este o cruce de copaci în flăcări,
incendiați de corbi purtând jarul în cioc.
Le cer gardienilor acestor meleaguri permisiunea de-a intra.
Sunt un vizitator al acestei povești.
Nimeni nu-și mai aduce-aminte să-ntrebe, doar se răspunde.
Ce-aștept în acest oraș portuar din New England, aproape
de locul nașterii democrației,
unde sunt o fantomă?
Chiar și-un cazinou nu-l poate face pe indian autentic.
Sau ar trebui să spun „nativ”, „sălbatic” sau „demon”?
Și cu ce grai de împrumut?
Mi-arunc o privire-n trecutul plin de pericol.
Sunt de acord cu vechile hărți europene.
Există monștri dincolo de imaginație care cutreieră apele.
Temerarele corăbii ale pelerinului trebuiau să fi căzut în prăpastia lumii..
Mă bucur să adulmec mirosul mării,
să mă plimb pe străzile înguste și șerpuitoare ale prăvăliilor și restaurantelor, de-a savura compania prietenilor, copacilor și-a adierilor
de vânt.
Aș prefera să nu vorbesc cu istoria, dar istoria mi-a pătruns în suflet.
Înainte de zori era întuneric, atunci când s-a aprins focul.
Bărbații au plecat la vânătoare din așezarea Pequot, unde
locuiesc eu.
Femeile și copiii lor, rămași acasă, au fost incendiați.
N-aș fi vrut să știu asta, dar adâncul meu cunoaște limba
vărsării de sânge.
Au fost asasinați peste șase sute, apoi s-a zidit o casă pentru poporul
lui Dumnezeu – croncăneau liderii puritanilor în predicile lor duminicale.
Pe urmă, povestea a dispărut aidoma unei șerpuiri de fum.
Încă se mai simt arsurile, deși trăim într-o democrație înălțată
peste cimitire.
Acest lucru mi-a fost dat să spun.
Fiecare poem este o-ncercare de ceremonie.
Pentru care-am cerut câte-un permis de intrare.
În Mystic.

Henry Wadsworth Longfillow - Pipa Păcii

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Peste Munții Preeriei,
Peste culmea Stâncii Roșii,
Pogorî Stăpânul Vieții,
Ghitci Manitu, mărețul
Și din vârful acestei creste
A chemat la el să vină
Toate neamurile lumii.
De pe urma lui, la vale
Strălucind în raza zilei
Ca o stea cu coada-n flăcări,
Un pârâu porni năvalnic,
Fremătându-și unda rece.
Și cu degetu-i, Stăpânul
Însemnatu-i-a-n câmpie
Calea de urmat și spus-a:
„Iată matca ta de-acuma! ”
Și luând din stâncă-o piatră,
Plăsmuind în ea o pipă,
Cu figuri împodobind-o,
După-aceea, lângă apă,
Smulse-un fir de trestioară
Și îl potrivi la pipă.
Pipa o umplu cu coajă,
Coajă roșie de salce,
Și suflă înspre pădure.
Crengile, de-a lui suflare,
S-au mișcat învolburate
Și, ciocnindu-se, în flăcări
Luminoase izbucniră;
Stând pe vârful Stâncii Roșii,
A aprins Stăpânul Vieții
Pipa Păcii, ca s-adune
Neamurile toate-a lumii.
Lin curgea din pipă fumul
În văzduhul dimineții,
Mai întâi cordea închisă,
Abur albăstriu pe urmă,
Dup-aceea rotocoale
Albe ca zăpada iernii
Așezată peste arbori,
Tot mai sus, mai sus, în slavă,
Revărsându-se în valuri
Peste-ntreaga glie verde.
Din câmpia Tawasentha
Wyoming și Tuscaloosa,
Din a Lacurilor Țară,
Și din munții cei de stâncă,
Toate gințile zăriră
Depărtatul fum de veste
Din Pocvana-Pipa Păcii.
Înțelepții, pretutindeni,
Zis-au: -„Asta-i Pipa Păcii!
Fumu-acesta ce în slavă
Ca o ramură se-ndoaie
Și ne face semn asemeni
Unei mâini îmbietoare,
Este semnul de chemare
Al Stăpânului Vieții,
Ghitci Manitu, mărețul,
El e-acela ce ne cheamă
Pentru sfat între popoare”.
Pe câmpii, prin văi înguste,
Au pornit atunci, îndată,
Luptători aleși din triburi,
Delawarii și Dakoții,
Talpe-Negre și Comancii,
Pawneeșii și Omaha,
Ojibwayi și Huronii.
Se-ndreptau, de pretutindeni,
Toți spre culmea Stâncii Roșii,
La chemarea Pipei Păcii.
Înarmați, vopsiți de luptă,
Ca și pomii-n toamna rece,
Ca și ceru-n faptul zilei,
Se-adunară în câmpie
Toți, privindu-se sălbatic,
Cu adâncă ură-n inimi,
Plini de setea răzbunării,
Moștenită din vechime.
Ghitci Manitu, mărețul,
Cel ce-a zămislit pe oameni,
Îi privi pe toți cu milă,
Cu iubire de părinte.
Ura lor nepotolită
O privi ca o gâlceavă
Ce se naște-ntre nevârstnici,
Când se joacă fără minte!
El le-ntinse mâna dreaptă,
Firea lor s-o potolească
Și pornirea lor s-o-mpace.
Și cu voce lui măreață,
Sunătoare ca o apă
Ce-n prăpăstii se prăvale,
Le vorbi în felu-acesta,
Cu dojană de părinte:
– „Dragi copii, luați în seamă
Un cuvânt de-nțelepciune
De pe buzele acelui,
Ce la toți v-a dat viață!
V-am lăsat vânat în codrii,
V-am lăsat în ape pește,
V-am lăsat bizonii, urșii,
Biberi, reni și căprioare;
Am umplut cu pește apa
Și cu păsări multe balta;
Ce vă face, dar, cu ură
Unul să vânați pe altul?
Sânt sătul de-a voastre certuri,
De vărsările de sânge,
Și de-atâtea rugi haine –
Să v-ajut la răzbunare.
În unire e putere,
Dezbinarea-i slăbiciune.
Împăcați-vă odată,
Fi-ți ca frații dintr-o ceată!
Voi trimite-atunci prorocul
Să v-arate calea bună;
Și trăind cu voi, prin muncă,
Să v-aducă fericire.
De veți ști să țineți seama
De-nțeleptele-i povețe,
Veți cunoaște toți belșugul,
Veți trăi în voie bună,
Iar de nu-i veți da crezare,
Veți pieri în răzvrătire!
În această apă vie,
Să spălați a vostre fețe,
Date cu vopseaua luptei,
Să spălați pe totdeauna
De pe mâini frățescul sânge;
Plăsmuiți în piatră pipe,
Prindeți trestie de ele
Și le-mpodobiți cu pene,
Să aprindeți Pipa Păcii
Și să viețuiți ca frații! ”
La auzu-acestor vorbe
Luptătorii de îndată
Armele le-au pus grămadă,
Straiele și-au scos în grabă
Și în valurile apei
Au intrat tăcuți de-a valma,
De vopsea să-și spele fața.
Unda apei dinspre stâncă
Limpede era ca zarea,
Iar mai jos curgea la vale
Tulbure și întinată.
Curățindu-și de vopsele
Fața, toți pe mal ieșiră
Și-ngropară în țărână
Toporiștile de luptă.
Ghitci Manitu, mărețul,
Făcătorul lumii-ntinse
Le-a zâmbit cu mulțumire!
După-aceea, în tăcere,
Au cioplit în piatră pipe,
Trestie le-au pus la capăt,
Le-au împodobit cu pene
Și făcut-au cale-ntoarsă,
Chiar în clipa când în boltă
S-a deschis în nori o poartă,
Ce-a ascuns Stăpânul Vieții,
Confundat cu fumu-albastru
Din Pocvana, Pipa Păcii.

Walt Whitman - Din Drumul Meu Mă Opresc o Clipă

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Din drumul meu mă opresc, o clipă
Pentru tine! Pentru America!
Tot mai slăvesc prezentul – tot mai vestesc Statelor un viitor sublim
Și, privind spre trecut, spre indigenii cei roșii, rostesc vorbe de care văzduhul e plin.
Indigenii roșii!
Suflare vie, ropot de ploi și zăpezi, strigăt de păsări și animale în pădure – pentru noi, silabe și nume;
Okonee, Koosa, Ottava, Monongahela, Sauk, Natchez, Cattahoocee, Kaqueta, Orinoco
Wabesh, Miami, Siginaw, Chippewa, Oshkosh, Waiia Walla,
Ei se topesc, se pierd, lăsând Statelor asemenea amintiri, împânzind cu nume pământuri și ape.

Walt Whitman - Pornind Din Paumanok - 16

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

O clipă în drum mă opresc,
Pentru tine, Americă!
Și iar slăvesc prezentul, dar vestesc, fericit și
sublim, viitorul acestor State,
Cât despre trecut, eu rostesc ce-a rămas prin văzduh
de la Roșii de baștină.
Băștinașii piei roșii,
De la ei ne-au rămas adieri ale firii, vreun ropot
de ploaie și vânt, chemări ca de păsări
și fiare-n păduri, închise de noi în
silabe și nume,
Okonee, Koosa, Ottawa, Monongahela, Sauk,
Natchez, Chaitahoochee, Kaqueta,
Oronoco,
Wabash, Miami, Saginaw, Chippewa, Oshkosh
Waiia-Waiia,
Și după ce au lăsat amintirea aceasta prin State,
au pierit, s-au topit, împânzind cu-al lor
nume pământul și apele.