moșie – Versuri.pro

Duiliu Zamfirescu - Boul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

De-a pururi trist, în mijlocul câmpiei,
Voinicul bou privește înainte,
Cu ochii mari, cu sufletul cuminte,
Ca un simbol antic al poeziei.
Și parcă-ar vrea să spuie prin cuvinte
Că a rămas el paznicul moșiei,
Căci toți s-au dus în lumea veciniciei,
Iar Lațiul e țară de morminte.
Trec norii, trec, spre asfințit de soare,
Înveșmântând senina lui tăcere
Într-un mister de umbre călătoare.
El pleacă trist să cate mângâiere
Urmând pe jos un lung șir de cucoare
Ce cântă-n zbor o notă de durere.
1890.

Jorge Luis Borges - Acevedo

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Tot Acevedo astăzi te numești
Moșie a bunicilor, câmpie
Nedefinită, țarină și glie.
Doar în închipuire știu cum ești.
Trec anii-n goană. Am îmbătrânit
Și n-am văzut pierzându-se în zare
Hotarele pe care ei, călare,
Le cercetau din zori la asfințit.
Pământ e peste tot. L-am cunoscut
În Iowa, -n țara sfântă ori pe munte,
Printre grădini, în Galilea, unde
Atâtea drumuri Hrist a străbătut.
N-am rătăcit cărarea. Astă cale
E și a mea, -n dorință și uitare.

Gheorghe Tomozei - Gloria Ierbii

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Mi se iconește palma
când culc pe ea un fir de iarbă
al moșiilor mele. L-a semănat
străbunica, străluminata
și l-a cosit și treierat cu caii
străbunicul, întunecatul.
Adică
nu se mai coace pâine, din iarbă?
Dacă-i așa, morarule de spice mecanice
închină-te cu degetele toate
în fața degetelor celor cinci,
ale mâinii ce-a zidit întâiul
fir de iarbă,
l-a dulgherit, l-a dat cu var,
l-a zugrăvit și târnosit
și-apoi sub pragul lui cel firav
s-a pus să doarmă!
Cu dinții
îți citesc, biserica de iarbă, sfinții.
Și că și ține iarba lucindă ca râul
răsar
și mă corcesc cu grâul
de parcă ființa mi s-ar împărechea
cu, țara mea,
dumneata.

Octavian Goga - De Demult

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

De demult…
Tot mai rar s-aud în noapte clopotele de la strungă…
Patru inși la popa-n casă țin azi sfat de vreme lungă.
Într-un sfeșnic ard pe masă două lumânări de ceară,
Plin de grije, peană nouă moaie popa-n călimară:
„Patru juzi din patru sate, de la Mureș mai la vale,
Cu supunere se-nchină astăzi înălțimii-tale,
Luminate împărate! Scriem carte cu-ntristare,
Ne-au luat pășunea domnii, fără lege și-ntrebare.
Semne-avem, și-n miezuinele le-au fost puse de mult bătrânii,
De pe când în țara asta numai noi eram stăpânii.
Nu mai sunt acum pe câmpuri, toate le-a sfărmat dușmanul,
Și pe Ionuț al Floarii ni l-au prăpădit, sărmanul.
Ne mor vitele-n ogradă și ne e jale nouă foarte
Și, -nălțate împărate, noi n-am vrea să facem moarte!.
Dar ne vrem moșia noastră, vrem și pentru mort dreptate!
Ale înălțimii-tale slugi supuse și plecate,
Am trimis această carte și, precum ca să se știe,
Scris-am eu, popa Istrate, în ziua de Sfânt-Ilie.
Iar noi patru juzi cu toții nu știm slova și scrisoarea,
Punem degetul pe cruce și-ntărim și noi plânsoarea.”
…………..
La fereastră-s zori de ziuă și pătrund încet în casă,
Juzii, treji de gânduri grele, stau cu coatele pe masă.
O nădejde luminează fețele nemângâiete;
A-ntărit scrisoarea popa: la tot colțul o pecete.
Moș Istrate se ridică și, cu mâna tremurată,
Pune cartea în năframă, de trei ori împăturată..
Înțolit de drum, jitarul Radu Roată se ivește,
Vechi căprar din cătănie, știe carte pe nemțește.
El așază-n sân răvașul și sărută mâna popii,
Juzii strâng o dată mâna, le mijesc în gene stropii.
Stau cu popa-n pragul porții, ochii lor spre drum se-ndreaptă
Când, cu traista subsuoară și toiagu-n mâna dreaptă,
În sclipirea dimineții, care rumenește satul,
Radu Roată pleacă-n lume, cu scrisoare la-mpăratul.

Tudor Arghezi - Temeiul Ne-i Frăția

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Frăția ni-i temeiul,
V-o spunem mai cu seamă cu condeiul,
Că scrisul și hârtia țin locul, pe curat,
Și-al omului de-alt’dată, de-acum numerotat.
Cât ne-am trudit cu glasul, socot că bănuiți,
Să vă-nălțăm în rândul de oameni fericiți.
Fiindcă-ncepeți viața din nou cu noi în frunte,
Să ținem socoteala și-a treburilor mărunte.
Ce faceți voi cu-atâta întindere de țară?
V-ajunge câtă sapă și plugul cât ară.
Bucata de țarină pe care-ați semăna
N-ar fi nici trebuință să zici e-a mea, e-a ta,
De fapt, întreg pământului e-al nostru, -al tuturor,
De vreme ce frățește trăim pentru popor.
Îl împărțim cu vorba de-a latul pe hotare.
Cu cât mai mare-i rangul, și-ntindere mai mare.
De pildă, pentru Vodă și seminției sale
Le-am pregătit mai multe moșii de deal și vale
Și șesuri, munți și codri, cărbune și țiței,
Făr-a uita la daruri nici lista de căței;
Un țărm și-un cot de mare,
Ca să clădim pe piatră castele cu pridvoare,
Conace și palate, grădini pentru stăpâne,
Cu mori, cirezi și turme și herghelii și stâne.
Familia-nmulțită cu prinți și pricepese,
Că nașterile-s multe, în șiruri lungi și dese,
La unchi, mătuși, cumnate, surori, nepoți și veri,
Și alte rubedenii de mâine, de-azi, de ieri,
Se cade fiecare, în vârstă și sugaci,
Să aibă câte-o țară cu vii și-un câmp cu vaci,
O fabrică de zestre și pivnițele sale;
Să iasă, din ce curge și pică mult, parale.
Să facem, cuvenite la gineri și nepoate,
Din optzeci de județe, optzeci de principate.
O dinastie nouă se-ncheagă pe-ndelete,
Băieți câteva rânduri și câteva de fete,
Și nu e trebuință, născuți de-aceeași mamă,
Să semene cu tatăl, dac-ai băgat de seamă.
Ba nu e nici nevoie să știe să vorbească,
Așa-zicând, vreo limbă, de pildă, plugărească.
Pentru coșar și vite, cu două-trei streine,
Ajung să se-nțeleagă cu voi destul de bine.
Că tălmăcirea-n aur a limbii și venitul
Ei le pricep îndată, măcar cu pipăitul.
Dealminteri, cârmuirea și bunii ei cârmaci
Se îngrijesc să aibă cât mai cuminți tâlmaci.
La urma urmei, domnii pot face o ispravă
De prinți, chiar dacă limba li-i groasă și gângavă.
În parcuri ocolite cu ghimpi, de vânătoare,
Vom strânge-ntre zăplaze fazani și căprioare;
Să le avem de-a gata, închise ca-ntr-o cușcă.
Te-apucă dorul nobil și patimă de pușcă
Și ai la îndemână vânaturile grase,
Fără să-ți bage frica și tremurul în oase,
Sălbătăciunea-n codru prin că te miroase.
Primejdia-i ferită, să-ți iasă-n drum un țap
Și să te-arunce-n râpă, de-a dura, peste cap.
Ne place ciuta blândă, copilă și zglobie,
Să o vedem întinsă, cu ochii-n agonie.
Vânatul, ca și omul, împrejmuit cu legi,
Îl ai când vrei și sigur și poți să ți-l alegi.

Tudor Arghezi - Pe Răzătoare

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

S-a tot întins din luncă-n sat
Și-a mai lățit fâșia cu o brazdă, la arat.
Moșia îi ajunge până la noi în casă.
Aproape n-are omul pe unde să mai iasă,
Și se făcu moșia de două ori mai mare,
Din suta de pogoane o sută de hectare.
Nu ne mai țin de-ogradă nici cloștile cu pui,
Și ele pasc cu mieii azi pe moșia lui,
A hoțului bătrân.
Ia oile, ne-nchide, făcându-se stăpân.
Pentru cârlani și vite plătim atâta gloabă,
C-am cumpăra cu banii moșia, mai degrabă.
Moșneni, din vechi, pe țarini, pădure și imaș,
Ajunserăm și-n casă străbună chiriași.
Ne-am plâns la stăpânire-n deșert că cel mai tare
E cel umflat mai bine de pungi la buzunare.
Nu căuta dreptatea domnească, frățioare,
Ia pe ciocoi ca hreanul și dă-l pe răzătoare.

Ioan S Nenitescu - Plugar Român

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Plugar român, mi te ridică,
Tu, stâlp voinic de țară,
Căci, iată, lifta cea păgână
Crunt se revarsă iară,
Pe strămoșeasca ta moșie,
Cu sânge mult scăldată
Și prin războaie uriașe,
Cu chin și greu, păstrată.
E sfânta dragoste de casă,
De fii și de soție,
Dar mult mai sfântă e iubirea
De neam și de moșie.
Plugar român, mi te ridică,
Leu aprig în războaie,
Tu, oțelitul la nevoie,
Stejar ce nu se-ndoaie!.
Ridică-te, și-ți făurește
Din plug cumplite arme,
Ce semeția păgânească
Să frângă și să sfarme.