Moralizator – Versuri.pro

Saadi - Despre Binefacere

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Un om văzu o vulpe cu piciorul frânt.
Părea lipsită de-ajutorul Celui Sfânt.
„Cum oare viețuiește sărmana lighioană?
„Cum poate fără labe s-agonisească hrană?”.
Așa gândea dervișul, plin de tulburare,
când apăru un leu cu un șacal în gheare,
din care înghiți mai mult de-o jumătate.
Din rest și vulpea se-nfruptă pe săturate.
Și-n altă zi, la fel pe vulpe o hrăni
Cel ce trimite hrană-n fiecare zi.
Având drept martori ochii, se vru și călătorul
hrănit mereu în taină de-a toate Creatorul.
Și-atunci se-ascunse ca furnica prin unghere.
Nici fiara nu se bizuie doar pe putere.
Dar nimeni pic de hrană nu voi să-i lase,
de-ajunse ca lăuta: piele, zgârci și oase.
Pierdu de slăbiciune și minte și tărie,
când auzi o voce venind în coșmelie:
„Te du, fățarnice! Fii leul plin de vlagă,
„și nu zăcea pierdut ca vulpea cea beteagă!.
„Precum un leu puternic tu să-ți faci rost de pâine.
„Decât s-ajungi ca vulpea, mai bine să fii câine!.
„Pe alții să-i hrăneşti din fapte îndrăznețe
„și nu să umbli după resturi la ospețe!”.
Avea Hatem cel darnic’ în marea-i herghelie
un armăsar ca vântul cu coama fumurie.
Și faima lui că-i darnic, trecând de-al său tărâm,
Ajunse la urechea-mpăratului din Râm.
„Alt om să-l poată-ntrece în dărnicie — nu-i!
„Și-alt bidiviu mai strașnic în bătaie — nu-i!”.
Dar împăratu-acela nu prea voi să creadă:
„Nevrednică scornire, dar n-am nicio dovadă!.
„Aș vrea pe armăsarul sireap de spiță-arabă,
„Hatem, de este darnic, să mi-l trimită-n grabă!”.
Un sol isteț de-ndată plecă spre tribul Tai.
Îl însoțeau și zece curteni în chip de-alai.
Solia-ajunse unde Hatem și-avea palatul.
Râvneau puţină tihnă cum apă însetatul.
Hatem întinse masa, un cal tăie în grabă
Și împărți zaharuri și câte o podoabă.
Străinii se culcară. Și-abia a doua zi
Hatem află de rostul înaltei lor solii.
Cuprins a fost de-dată de zbuciumul căinții.
Părea că-i beat și-n palme el își înfipse dinții.
„Să dăinuie-a ta faimă-ndelung, cât veșnicia!
„De ce din prima clipă tu nu ți-ai spus solia?.
Căci pe-armăsaru-acela fără de-asemănare,
„ca să-mplinesc ospățul, îl pusei la frigare.
„Temându-mă de ploaie sau de vreo vijelie,
„eu nu-l lâsam să pască cu-ntreaga herghelie.
„Și cum n-aveam în preajmă nici urmă de vânat,
„l-am scos pe loc afară din grajd și l-am tăiat”.

Jean De La Fontaine - Vulpea și Veverița

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Ori peste cine vezi c-a dat năpasta,
De nimeni să nu râzi pe lumea asta.
Chiar dacă n-ai păcate sau cusururi,
Au crezi că fericirea ta-i de-a pururi?
Esop ne dă și el la fel povata,
Dar astăzi iau o pildă chiar din viață.
Făcea cumătra Vulpe, odată, mare haz
De-o Veveriță mică, ajunsă la necaz,
Ce se juca-ntr-un paltin, cu toată voioșia,
Când din senin o prinse, în ramuri, vijelia.
– Cu coada ta stufoasă în van ți-acoperi mutra
(Strigă la ea de jos, din ierburi, cutra),
Că vântul te snopește cu cât te sui mai sus!
Nu-ți mai aduci aminte, surato, ce ți-am spus?
Umblai după înălțuri cu trăsnetul vecine.
Vezi ce pățiși, neghioabo? Mai bine e de mine:
Dau fuga, la nevoie, -n vizuină.
Dar mai aștept puțin acum, vecina,
Ca să te văd zdrobită la tulpină!
Și, dând târcoale-ncoace și-ncolo după pui,
Mai gâtui destui.
Avea îndată vântul mânia sa și-o curme
Și iar trona în slavi seninul soare.
Un Vânător din preajma, pornind la vânătoare,
Zări lângă bârlogul Cumetrei niște urme.
„Aci erai? (își zise-n gândul lui).
Stai că te satur eu de pui:
Am să-ți atârn, Cumătra, blana-n cui!”
Și puse-ndată câinii bârlogul să i-l scurme.
Văzând-o pe Cumătra-nșfăcată de grumaz,
Și Veverița noastră putea să facă haz,
Dar se-nvățase minte din propriul ei necaz.

Jean De La Fontaine - Șarpele și Pila

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Un șarpe rău și plin tot de venin,
Cu un ceasornicar era vecin.
Iar într-o zi, intrând reptila
În casa lui, tot căutând o pradă,
Și negăsind alt lucru decât pila,
Se apucă, flămând, s-o roadă.
Biet ignorant, dar te-ai gândit tu bine?
Te pui c-un lucru mai tare decât tine.
Ce faci tu-aici, nu-i treabă serioasă,
Eu doar de dinții Timpului sunt roasă;
Iar de persiști cu-a tale stăruinți,
Șarpe nătâng, complet ieșit din minți,
Ai să rămâi flămând și fără dinți!.
Aceasta-i pentru voi, nemernici îngâmfați,
Ce de nimic, în lume aici, nu sunteți buni,
Dar vreți, cu-ncrâncenare, din toate să mușcați!
Vă frământați zadarnic, sărmani și bieți nebuni,
Căci toată truda voastră-i cuprinsă de neant,
Iar operele-n care doriți să-nfigeți dinții,
Cu toată-nverșunarea și ura stăruinții,
Sunt, pentru voi, aramă, oțel și diamant!

Traian Dorz - A-L Mustra Pe Un Prieten

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

A-l mustra pe un prieten când e el de față-i bine, / A-l vorbi de ... →

Ion Creanga feat Nicu Tutunica - Cinci Pâini

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Tocmai când scoaseră pâinile din traiste, iaca un al treilea drumeț, necunoscut, îi ajunge din urmă și se oprește lângă dânșii, dându-le ziua bună. Apoi se roagă să-i deie și lui ceva de mâncare, căci e tare flămând și n-are nimica merinde la dânsul, nici de unde cumpăra.
— Poftim, om bun, de-i ospăta împreună cu noi, ziseră cei doi drumeți călătorului străin; căci mila Domnului! unde mănâncă doi mai poate mânca și al treilea.
Călătorul străin, flămând cum era, nemaiașteptând multă poftire, se așază jos lângă cei doi, și încep a mânca cu toții pâine goală și a be apă rece din fântână, căci altă udătură nu aveau. Și mănâncă ei la un loc tustrei, și mănâncă, până ce gătesc de mâncat toate cele cinci pâini, de parcă n-au mai fost.
După ce-au mântuit de mâncat, călătorul străin scoate cinci lei din pungă și-i dă, din întâmplare, celui ce avusese trei pâini, zicând:.
— Primiți, vă rog, oameni buni, această mică mulțămită de la mine, pentru că mi-ați dat de mâncare la nevoie; veți cinsti mai încolo câte un pahar de vin, sau veți face cu banii ce veți pofti. Nu sunt vrednic să vă mulțămesc de binele ce mi-ați făcut, căci nu vedeam lumea înaintea ochilor de flămând ce eram.
Cei doi nu prea voiau să primească, dar, după multă stăruință din partea celui al treilea, au primit. De la o vreme, călătorul străin și-a luat ziua bună de la cei doi și apoi și-a căutat de drum. Ceilalți mai rămân oleacă sub răchită, la umbră, să odihnească bucatele. Și, din vorbă în vorbă, cel ce avuse trei pâni dă doi lei celui cu două pâni, zicând:.
— Ține, frate, partea dumitale, și fă ce vrei cu dânsa. Ai avut două pâni întregi, doi lei ți se cuvin. Și mie îmi opresc trei lei, fiindc-am avut trei pâni întregi, și tot ca ale tale de mari, după cum știi.
— Cum așa?! zise celălalt cu dispreț! pentru ce numai doi lei, și nu doi și jumătate, partea dreaptă ce ni se cuvine fiecăruia? Omul putea să nu ne deie nimic, și atunci cum rămânea?.
— Cum să rămâie? zise cel cu trei pâni; atunci aș fi avut eu pomană pentru partea ce mi se cuvine de la trei pâni, iar tu, de la două, și pace bună. Acum, însă, noi am mâncat degeaba, și banii pentru pâne îi avem în pungă cu prisos: eu trei lei și tu doi lei, fiecare după numărul pânilor ce am avut. Mai dreaptă împărțeală decât aceasta nu cred că se mai poate nici la Dumnezeu sfântul..
— Ba nu, prietene, zice cel cu două pâni. Eu nu mă țin că mi-ai făcut parte dreaptă. Haide să ne judecăm, și cum a zice judecata, așa să rămâie.
— Haide și la judecată, zise celălalt, dacă nu te mulțămești. Cred că și judecata are să-mi găsească dreptate, deși nu m-am târât prin judecăți de când sunt.
Și așa, pornesc ei la drum, cu hotărârea să se judece. Și cum ajung într-un loc unde era judecătorie, se înfățișează înaintea judecătorului și încep a spune împrejurarea din capăt, pe rând fiecare; cum a venit întâmplarea de au călătorit împreună, de au stat la masă împreună, câte pâni a avut fiecare, cum a mâncat drumețul cel străin la masa lor, deopotrivă cu dânșii, cum le-a dat cinci lei drept mulțămită și cum cel cu trei pâni a găsit cu cale să-i împartă.
Judecătorul, după ce-i ascultă pe amândoi cu luare aminte, zise celui cu două pâni:.
— Și nu ești mulțămit cu împărțeala ce s-a făcut, omule?.
— Nu, domnule judecător, zise nemulțămitul; noi n-am avut de gând să luăm plată de la drumețul străin pentru mâncarea ce i-am dat; dar, dac-a venit întâmplarea de-așa, apoi trebuie să împărțim drept în două ceea ce ne-a dăruit oaspetele nostru. Așa cred eu că ar fi cu cale, când e vorba de dreptate.
— Dacă e vorba de dreptate, zise judecătorul, apoi fă bine de înapoiește un leu istuialalt, care spui c-a avut trei pâni.
— De asta chiar mă cuprinde mirare, domnule judecător, zise nemulțămitul cu îndrăzneală. Eu am venit înaintea judecăței să capăt dreptate, și văd că dumneata, care știi legile, mai rău mă acufunzi. De-a fi să fie tot așa și judecata dinaintea lui Dumnezeu, apoi vai de lume!.
— Așa ți se pare dumitale, zise judecătorul liniștit, dar ia să vezi că nu-i așa. Ai avut dumneata două pâni?.
— Da, domnule judecător, două am avut.
— Tovarășul dumitale, avut-a trei pâni?.
— Da, domnule judecător, trei a avut.
— Udătură ceva avut-ați vreunul?.
— Nimic, domnule judecător, numai pâne goală și apă răce din fântână, fie de sufletul cui a făcut-o acolo, în calea trecătorilor.
— Dinioarea, parcă singur mi-ai spus, zise judecătorul, că ați mâncat toți tot ca unul de mult; așa este?.
— Așa este domnule judecător.
— Acum, ia să statornicim rânduiala următoare, ca să se poată ști hotărât care câtă pâne a mâncat. Să zicem că s-a tăiat fiecare pâne în câte trei bucăți deopotrivă de mari; câte bucăți ai fi avut dumneata, care spui că avuși două pâni?.
— Șese bucăți aș fi avut, domnule judecător.
— Dar tovarășul dumitale, care spui că avu trei pâni?.
— Nouă bucăți ar fi avut, domnule judecător.
— Acum, câte fac la un loc șese bucăți și cu nouă bucăți?.
— Cincisprezece bucăți, domnule judecător.
— Câți oameni ați mâncat aceste cincisprezece bucăți de pâne?.
— Trei oameni, domnule judecător.
— Bun! Câte câte bucăți vin de fiecare om?.
— Câte cinci bucăți, domnule judecător.
— Acum, ții minte câte bucăți ai fi avut dumneta?.
— Șese bucăți, domnule judecător.
— Dar de mâncat, câte ai mâncat dumneta?.
— Cinci bucăți, domnule judecător.
— Și câte ți-au mai rămas de întrecut?.
— Numai o bucată, domnule judecător.
— Acum să stăm aici, în ceea ce te privește pe dumneta, și să luăm pe istalalt la rând. Ții minte câte bucăți de pâne ar fi avut tovarășul d-tale?.
— Nouă bucăți, domnule judecător.
— Și câte a mâncat el de toate?.
— Cinci bucăți, ca și mine, domnule judecător.
— Dar de întrecut, câte i-au mai rămas?.
— Patru bucăți, domnule judecător.
— Bun! Ia, acuş avem să ne înțelegem cât se poate de bine! Vra să zică, dumneta ai avut numai o bucată de întrecut, iar tovarășul dumitale, patru bucăți. Acum, o bucată de pâne rămasă de la dumneta și cu patru bucăți de la istalalt fac la un loc cinci bucăți?.
— Taman cinci, domnule judecător.
— Este adevărat că aceste bucăți de pâne le-a mâncat oaspetele dumneavoastră, care spui că v-a dat cinci lei drept mulțămită?.
— Adevărat este, domnule judecător.
— Așadar, dumitale ți se cuvine numai un leu, fiindcă numai o bucată de pâne ai avut de întrecut, și aceasta ca și cum ai fi avut-o de vânzare, deoarece ați primit bani de la oaspetele dumneavoastră. Iar tovarășul dumitale i se cuvin patru lei, fiindcă patru bucăți de pâne a avut de întrecut. Acum, dară, fă bine de înapoiește un leu tovarășului dumitale. Și dacă te crezi nedreptățit, du-te și la Dumnezeu, și las’ dacă ți-a face și el judecată mai dreaptă decât aceasta!.
Cel cu două pâni, văzând că nu mai are încotro șovăi, înapoiește un leu tovarășului său, cam cu părere de rău, și pleacă rușinat.
Cel cu trei pâni însă, uimit de așa judecată, mulțămește judecătorului și apoi iese, zicând cu mirare:.
— Dac-ar fi pretutindene tot asemenea judecători, ce nu iubesc a li cânta cucul din față, cei ce n-au dreptate n-ar mai năzui în veci și-n pururea la judecată.
Corciogarii, porecliți și apărători, nemaiavând chip de traiu numai din minciuni, sau s-ar apuca de muncă, sau ar trebui, în toată viața lor, să tragă pe dracul de coadă..
Iar societatea bună ar rămâne nebântuită.

Ion Heliade-Rădulescu - Corbul și Vulpea

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

(La Fontaine)
Jupân corbul câştigase
Din negoţul ce-apucase
Un bun chilipir de caş,
Şi cu dânsu-n cioc se duse
P-un copac, unde se puse
Ca un om l-al său sălaş.
Vulpea, ca o jupâneasă,
O cam şterge de p-acasă,
Şi ieşise la primblare;
Iar bunul miros ce are
D-ici, de colo o-ndreptă
Sub copac, şi-n sus cătă:
“Jupâne corb, plecăciune!
O, Doamne, ce frumuseţe!
Ce pasăre, ce minune,
Ce drag de pene măreţe!..
Dar n-are glas; ce păcat! ”
Corbul, îngâmfat în sine,
Nicidecum nu-i veni bine
Ca vulpea să-l socotească
De mut sau să mi-l vorbească
Că e prost l-al său cântat.
Lungi gâtul, căscă ciocul
Şi-ncepu a croncăi.
Caşul căzând, vulpea-aci,
Cântăreţul păţi jocul.
“Jupân corb, precum se vede,
Minte numai îţi lipseşte;
Şi fă bine de mă crede
Şi-nvaţă, te foloseşte:
Că de mult, foarte de mult,
Din punga celor ce-ascult
Linguşitorii trăiesc. ”

Irina Loghin - Nu Te Lăuda, Bogate!

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Nu te lăuda, bogate,
C-ai avere și-ai de toate,
Că vine moartea-ntr-o noapte,
Te duci și le lași pe toate.
Și nu știi cui va rămâne
Munca ta de ani de zile.
Și cât ai fost de bogat
N-ai gândit la cel sărac,
Cum lucrează cu sudoare
Și cu lipsă de mâncare,
Ai fost lacom și-ai fost rău,
N-ai gândit la Dumnezeu.
Dacă-n Dumnezeu credeai
Zile frumoase aveai,
Ajungeai la bătrânețe
Ocrotit, fără tristețe,
Cu oameni pe lângă tine
Care ți-ar fi vrut doar bine,
Arz-o focul de avere
Dacă n-ai o mângâiere
Și nu știi cui va rămâne
Munca ta de ani de zile.

Tudor Arghezi - Tâlharul Pedepsit

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Într-o zi, prin asfințit,
Șoaricele a-ndrăznit
Să se creadă în putere
A prăda stupul de miere.
El intrase pe furiș,
Strecurat pe urdiniș,
Se gândea că o albină-i
Slabă, mică și puțină,
Pe când el, hoț și borfaș,
Lângă ea-i un uriaș.
Nu știuse ca nerodul
Va da ochii cu norodul
Și-și pusese-n cap minciuna
Că dă-n stup de câte una.
Roiul, cum de l-a zărit
C-a intrat, l-a copleșit.
Socoteală să-i mai ceară
Nu! L-au îmbrăcat cu ceară,
De la bot până la coadă
Tăbărate mii, grămadă,
Și l-au strâns cu meșteșug,
Încuiat ca-ntr-un coșciug.
Nu ajunge, vream să zic,
Să fii mare cu cel mic,
Că puterea se adună
Din toți micii împreună.

Alecu Donici - Două Poloboace

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Un poloboc cu vin
Mergea în car pe drum, încet şi foarte lin;
Iar altul cu deşert, las’ că venea mai tare,
Dar şi hodorogea,
Făcând un vuiet mare,
Încât cei trecători în laturi toţi fugea:
Atunci când el folos nimica n-aducea.
Asemene în lume,
Acel ce tuturor se laudă şi spune
În trebi puţin sporeşte.
Iar cel ce tace,
Şi treabă face:
Acela purure mai sigur isprăveşte.

Alecu Donici - Râmătorul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Un râmător din fire născut nesățios
Aflând destulă ghindă sub un stejar stufos
A ros cât a putut
Și-apoi la rădăcină să râme-a început.
Tu surpi copacul, zise o pasăre zburând.
Ce-mi pasă, râmătorul răspunse grohăind,
El fie ori nu fie, nici vreau să mai gândesc:
Eu caut numai ghindă, la care lăcomesc,
Fiindcă ea mă-ngrașă. – Urâte râmător
Și nemulțumitor!
I-a zis atunci stejarul, ridică-ți surla-n sus
Și vezi: că-această ghindă eu, eu o am produs.
Nerozii în orbire științele urăsc,
Când ei din a lor roduri încă se folosesc.