mituri – Versuri.pro

Carlos Drummond De Andrade - Câmp cu Flori

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Dumnezeu mi-a dăruit o iubire la vârsta matură,
vârstă a fructelor fie neculese fie viermănoase.
Dumnezeu – sau poate a fost Diavolul – mi-a dăruit
această iubire matură,
Le mulțumesc și unuia și celuilalt, fiindcă am parte de
o iubire.
Și fiindcă am parte de o iubire, călătoresc în trecut spre
vechi mituri
spre cei cărora iubirea le-a fost deja creatoare.
Iată-mă devenind eu însumi un mit dintre cele mai
strălucite,
ascuns în penumbră exist și deopotrivă nu exist, dar
exist.
Și exist încetul cu-ncetul tot mai mult, eu care nu mă
cunoșteam
cum, obosit eu de mine însumi, credeam că lumea
este un vid aberant, un sistem de erori.
Își fac din nou apariția-n mine vechi dimineți
pe care nu le-am trăit nicicând fiindcă niciodată nu
mi-au surâs.
Dar îmi vor surâde mereu străbătând umbra ta
imensă și compactă asemeni unei inscripții pe zid
însă numai astăzi prezentă.
Dumnezeu m-a dăruit cu o iubire fiindcă am meritat-o.
Din toate cele avute sau care m-au locuit,
mustul s-a decantat ca să dea un vin
de nu cumva a fost, poate, sânge ce s-a întărit și coagulat.
Iar timpul care a îndemnat indecisa roză
să își extragă culoarea din aceste epuizate flăcări
era cel mai just. Era timpul pământului.
În care nu există grădini, iar florile se nasc dintr-o
secretă investiție-n formele cele mai improbabile.
Astăzi am parte de o iubire și devin vast
să pot găzdui în mine tot ceea ce rezultă din iubirea
numeroșilor amanți risipitori, în această lume,
sau triumfători,
și văzându-i în jurul meu îndrăgostiți dar și ezitanți
eu transform teroarea sacră în jubilație.
Grăuntele de angoasă iubirea deja mi-l oferă
cu mâna stângă. Iar între timp cealaltă mângâie
pletele, glasul și pasul și arhitectura
și misterul care, dincolo, face ființele să dobândească
un mare preț în viziunea extazului.
Însă, fiindcă m-a atins o iubire crepusculară,
trebuie să iubesc altfel. Cu o gravă răbdare
să-mi pardosesc palmele. Sau poate că ironia
va reuși să sfâșie ce am eu mai de preț.
Trebuie să iubești și să taci.
Îmi târăsc catafalcul spre dincolo de timp
și încă mai sunt viu în lumina ce scade și mă confundă.

Jorge Luis Borges - The Cloisters

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Tocmai din regatul Franței
au fost aduse sticlăria și piatra
ca să se ridice pe insula Manhattan
aceste galerii arcuite.
Nu sunt apocrife.
Sunt monumente fidele ale unei nostalgii.
Un glas american ne spune
să plătim cât ne lasă inima,
fiindcă toată această alcătuire e iluzorie,
iar banii puși în cutia milelor de mâna noastră
se vor preface în țechini sau în fum.
Această abație este mai uimitoare
decât piramida din Gizeh
sau decât labirintul din Knossos,
fiindcă e de asemenea un vis.
Auzim susurul fântânii,
dar această fântână e în Curtea Portocalilor
sau în cântarea Der Astra.
Auzim glasuri rostind limpede cuvinte latinești,
dar aceste glasuri au răsunat în Aquitania
când se apropia Islamul.
Vedem pe tapiserii
învierea și moartea
osânditei și albei licorne,
fiindcă timpul acestui loc
nu ascultă de vreo rânduială.
Laurii pe care-i îngrijesc vor înflori
când Leif Ericsson va zări coastele Americii.
Mă simt puțin amețit.
Nu sunt obișnuit cu veșnicia.

Daniel Vişan-Dimitriu - Doina Din Apus

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

E-un drum șerpuind pe sub poale de deal
Sub tălpi ce se-ncing în țărână
Și-un tânăr, ce merge cântând la caval
O doină-nvățată la stână.
Cu el, e doar umbra-i ce crește-n amurg,
Sub pasul întins voinicește,
Din ochi, picături de apus i se scurg,
Iar jalea din doină-l oprește.
Ridică privirea. Nu-i cânt de caval
Și, totuși, e-aceeași cântare,
Ecoul să fie-n cetatea din deal?
E-o voce sau, numai, îi pare?.
Îi cântă, îl cheamă, l-abate din drum,
Îl face să uite de frică,
Ființa de-acolo-i dictează acum,
Voința-i devine prea mică.
Îi știe legenda, o știe demult,
Dar merge, coboară o scară
Ce-l duce, pereche-n regatul ocult,
Domniței, de veacuri fecioară.
Daniel Vișan-Dimitriu
(27 apr. 2017, Vol. “Eterna căutare”)

Menelaos Ludemis - Mântuire

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Frumoase, foarte frumoase sunt
Și pădurile virgine, și fecioarele,
Și mai ales fecioara Maria,
Care a avut o naștere
Atât de grea!
Păi, e ușor lucru
Să miroși un crin
Și să naști un prunc?
Stau și mă gândesc, oare
Dacă mirosea un arici
Ce-ar fi făcut?
Nimeni nu ne înțelege, nimeni.
Nici Papa de la Roma
Cu bonetele lui de bebeluș
Și cu nefrita lui permanentă.
Nimeni!..
Ar fi putut, desigur, da, da…
Ar fi putut să ne salveze
Sfântul Gheorghe – făcătorul de minuni.
Dar, bietul de el, i-a amorțit mâna
Ținând înfiptă sulița,
Secole și secole în șir,
În trupul monstrului de hârtie!

Christian W Schenk - Închipuite Mituri

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

I
Cuvintele sunt rupte-n hălci de fraze
din care sunetele rup câte-o vocală
în vremurile când copitele bat în nimic
iar glia din adâncuri de prezent
Țâșnește după caii foii goale.

II
Liedurile care umplu vidul
nu-s iluzii-n amfore uitate
ci au rămas doar sentimente dure
plutind prin noi de când un Demiurg
a încetat să-ntrebe Efemerul
unde-i uitarea primei Veșnicii.

III
Marea-și bate-n stânci cuvântul
valurilor de onoare
fraze țes capcane pline de cuvinte dezertate
din fregatele-nghițite
de neantul plutitor de pe marea împietrită:
marea sângerează-n valuri
ritmul trecerilor toate.

Christian W Schenk - Mumiile Nu S-au Născut

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Mumiile nu s-au născut.
Orfeu și-a pierdut un picior laș-înșelat
aproape, foarte aproape de eroic.
Gânduri babilonice se clatină
în jurul ciotului rămas ciont de copită!
Mumiile nu s-au născut încă iar Orfeu
își desface pumnul a palmă să prindă glia
aruncată-n spatele piciorului rămas; Iluzii.
Alte copite de brazdă
smug picături de lut: triadă.
Orfeu rămâne dezvelit de sine lăsându-te pe tine
să-i visezi speranțele pe câmpul vieții tale.
Și tu voiai să mai fii și altfel
mai o brazdă
mai un lut
mai un copac
mai un spin de roză
ori mai o copită? Ai vrea…
Însă când pâinea
împodobită cu o roză
și-a împrăștiat păgână ție pe masă
mireasma
ai devenit pâine
ai devenit masă
ai devenit o roză
și ai visat din nou om să fii dar nici copită
și nici Orfeu laș-înșelat.

Colinde - În Grădina Raiului

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

În grădina Raiului,
Raiul, cu nesat privind
Și din gur’ așa grăind:
„Raiule, grădină dulce,
De la tin’, nu m-aș mai duce.”
De mirosul florilor,
Și ceara albinelor,
De para făcliilor
Și fumul tămâielor.
Dumnezeu îl judeca
Cu mânie și grăia:
„Știi, Adame, ce ți-am spus,
Când în Rai slobod te-am pus.
Nimica nu ți-am oprit;
Numai pomul Raiului.
Tu mărul-n gur’ ai luat,
Rău trupu’ ți-ai veninat.
Du-te, Adame, de la mine,
Tu te-ai lipsit de mult bine.
Du-te din Raiul frumos
În pământu’ întunecos,
Lasă Raiul cu dulceața,
Du-te pe pământ cu ceața”.
„O, Evo, poamă amară,
Să ieșim din Rai afară.
O, vai, șarpe din pustie,
Ce-mi făcusi acuma mie?
Fire-ai, șarpe, blestemat,
C-ai băgat lumea-n păcat,
Unde te-o găsi dormind,
Capul să-ți fie zdrobit”.

Heinrich Heine - Loreley la Sankt Goar (Varianta)

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Eu nu știu ce-i astăzi cu mine
De ce gânduri triste-mi răsfir!
Un basm din vremuri străbune
Îmi fulgeră iar amintiri.
E seară și-n aer plutește
Un ritmic tact de pe Rin,
O stâncă din mijloc sclipește
Sub soarele morții-n declin.
Acolo, pe vârf, minunată,
Stă zâna cu părul bălai,
Își piaptănă părul și cată
Spre maluri din dulcele-i rai.
Un pieptăn de aur o mângâie
Și cântă un cântec vrăjit,
Natura toată reînvie
Și valurile au amuțit.
Pescarul de jos o privește
Vrăjit în al nopții mister.
Totul în jur strălucește
Și el e cu ochii spre cer.
S-a dus pescarul în valuri
Murind într-o lună de mai
Și asta a făcut-o-ntre maluri
Cu cântecul ei Loreley.

Radu Gyr - Evoluție

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Străbunii-mi zac sub valve de moluscă,
de nu cumva sub solzii de reptilă.
Se iau de păr milenii, fără milă,
și evuri ca pădurile se uscă.
Iar eu, săltând pe coate din argilă,
mai sus de bălării și lăuruscă,
m-am mlădiat în amfora etruscă
și-am izbucnit din mituri, ca Setilă.
Mă-nghimpă crâncen pofta năzdrăvană,
o coastă plânge, altă coastă speră,
luceferi port pe fruntea ca o rană.
Aș sparge-n pumni plăpânda lumii sferă,
dar zăbovesc în roci, în buruiană
și-n fiara, printre flori, din altă eră.

Radu Gyr - Cavalerul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Contemplu, sub armură, cavalerul,
întors pe zare cu roșii răsărituri.
În veac obscur de patimi și de mituri,
sfințea în cer și spada și mânerul.
Îi sângerau pe platoșa cu nituri
și crinii și blazoanele și fierul.
Îi scânteia în deget juvaerul
și-n el doi ochi cu-albastre infinituri.
Superb și crud, patetic și fanatic,
cu baniera sus pe curcubeie,
înfumurat, bețiv și muieratic,
adesea renunța la epopee
și viața-și da pentr-un cocor sălbatic
sau pentru-un zâmbet galeș de femeie.