Martiriu – Versuri.pro

René Char - 228

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Pentru cine pătimesc martirii? Măreția constă în plecarea care obligă. Făpturile exemplare sunt de abur ... →

George Coșbuc - Minciuna Creștinilor

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Proconsulul îi judecă
În largul tribunal din piață.
Avea doi popi creștini în față.
Un scriitor din ceața sa
S-a ridicat ca să citească
Dovezi și vorbe ce s-au spus
De cei ce cred într-un Isus
Și despre legea creștinească.
-,,Ei sunt o seamă de iudei.
Răutăcioși din cale-afară.
Cu ceilalți iudei din țară
Se gâlcevesc ca de-obicei.
Ei au un zeu, dar fără nume:
Ei râd când noi jurăm pe zei:
Iar a muri, așa zic ei,
E cel mai mare bun din lume!”
A râs proconsulul: -,„De-l vor,
Să fie-al lor de-acuma bunul!
Dar știu că n-o să vrea nici unul,
Căci e minciuna spusă lor:
Hristos muri-n grozava silă,
Dar nu de bunăvoia lui:
Ei de-ndărătnici spun ce nu-i
Și de-ndărătnici nu mi-e milă!”
Dar iată, până când în chin
Se zvârcolesc cei doi pe roată,
Alți doi se dezlipesc din gloată
Și-n fața judecății vin. -,„Omoară-ne!”
-,„Vă-nșeală gândul.
Că mă siliți la crezământ!
Dar nu vă cred, și gata sunt
Să vă omor pe toți de-a rândul.”
O-ntreagă ceată din popor
Spre tribunal acum pășește.
Mirat proconsulul privește:
Sunt ei nebuni, ori moartea lor
E-ntr-adevăr credință vie?
-,„Mințiți! și-aruncă pumnii-n sus.
A fost un mincinos Isus..
Câți vreau să moară deci, să vie!”
Dar când văzu că dânșii vin
Mulțime multă, să-i omoare,
De-abia se ține pe picioare
De multă furie-Antonin.
-,„Pornesc pe capul meu nebunii
Voi moartea de la mine-o vreți?
Ah, ticăloșilor, n-aveți
Destule răpi, destule funii?”
El dă un semn. Și-un grabnic stol
De călăreți izbesc poporul
-,„Ei știu că e păcat omorul,
De-aceea mor.. Să-mi faceți gol
În jurul meu! O simt eu bine,
Că moartea-i singurul lor țel,
Dar ei trăiesc c-un gând mișel;
Să facă toți călău din mine!”
Și-n lături se azvârl acum
Cu vuiet îngrozit păgânii
-,„A, iată-i! Mi s-adună câinii,
Stau blânzi și nemișcați în drum
Să-i calce caii.. mor grămadă..
Loviți-i dar și-i spânzurați..
Și câinilor mâncare-i dați
Și-i jupuiți de vii pe stradă!
Ei cred ce spun! Dar vreau să dau
De ei societății seama!
Tot rău-i stânjenit de teamă,
Și team-acești nemernici n-au!
Când n-are zei această gloată,
Ce crime poate face ea!
Și când pedeapsa cea mai grea
E pentru ei nimica toată!”

Eugeniu Măgirescu - Ruga

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Lui Costache Oprișan.
(fragment)
IV.
Gem butucii, gem de mult prin țară,
Lanțurile, plumbii culcă frunți,
Cad feciori în dansul cruntei nunți,
Ușile se-nchid pe dinafară.
Temnița, strigoaica ne-mpăcată,
Lâncezește-n bezne fără zori,
Cu priboaie-nfipte în ușori,
Și amurguri tinere-n lăcată.
„- Ce credeau arcașii lui Apollo?
C-or să frângă veacul de lumini?
Nici poveste, stupi de floare plini!!
Veți roi în viața de dincolo!”.
Suduie directorul de-ngheață:
„- De beton să fiți, tot vă răzbim.
Ce părere ai, măi Serafim??”
„- Eu am muncă silnică pe viață!”.
Astarat și-adună corifeii,
La cenaclul ereziei lor
Trismegistul nopții regizor
Joacă-n poartă dansul Salomeei.
V.
Zi de zi, într-un simbol ridicul,
Moartea împărțind cu polonicul,
Linciorește ciorbe prin hârdaie,
Străvezii cu oasele-n bătaie.
Racilă încornorată-n foale,
Foamea linge blidurile goale.
Hulpave reptile ies la pradă
Pe morbida oaselor grămadă.
Trece prânzul slab ca o epavă
Pe la ușa noastră cu otravă
Și din treacăt ne izbește-n nară
Altă deziluzie amară.
Și cum stăm lungiți pe dușumele,
Rumegând în minte minciunele,
Trece iluzorie și cina.
Ce mai sculă și-a ales jivina!!..
În măsuri gigante de nesații,
Spargem chinul limitelor rații,
Și de foamea zorilor de mâine
Roadem noaptea codri mari de pâine.
La ospățul visului ce-adastă,
Dincolo, cu miere și colastă
Toastăm, strângând fără putere,
Între dinți, paharul cu himere.
Stăm la beci, bătuți în lanțuri, goi,
Muscă gerul ucigaș din noi,
Paznicii ne-nseamnă pe ciolane
Cu gârbaciul, roșii găitane.
Pentru-o vorbă, pentru te miri ce,
Furiile cad năpraznice,
Strâmbe ca ponoasele acele
Scrise-n cartea legii lor mișele.
Cu minciuni, cu foame, cu belciuge,
Cu morminte fără de coșciuge,
Sufletul voind să ni-l câștige,
Spectrul morții umblă-n catalige.
Urlă directorul de cruzime:
„- N-ai murit de foame, Serafime?
N-ai să-mi scapi, chiar dacă-ai de fier,
Mâine treci la alt atelier.”.
VI.
Ce-i dacă-n obscure carcere de zid,
Orizonturi pure lacătele-nchid?
Ce-i dacă-n oțele sângeră un vis,
Când, pe creastă, cerul larg ți s-a deschis?!
Din nebănuitul nopții coviltir,
Suferința urcă aripi de safir.
Omul prins în ele trece porți de scrum.
Sprinten ca lumina, blând ca un parfum
Tainic printre gratii sumbre și zăvoare,
Ochiu-și trage melcii, doldora de soare
Și revarsă-n omul frământat, dulceață
Și-mpăcări cu iz de dincolo de viață.
Netezești cu mâna ori aduni sub haină,
Hrană pentru suflet, taină după taină,
În cămara strâmtă cât locașul cheii
Ochiul dă conture plastice ideii.
Ici o amintire fragedă te cheamă,
Colo un prieten, dincolo o mamă.
Năluciri albastre în aripi de ceară,
Candele uscate-n dragostea de țară,
Îngeri cu mireasmă caldă, la amvon.
Toate fac din bezna asta panteon.
Și-mpăcată-n sine, inima din mers,
Cântă-n preslăvire, cântec fără ghiers..
Suflete, zăbavă de heruv în om,
Face-m-aș pe creasta cerurilor dom,
Să te-ncap în mine, chivot de argint
Cu cântări de clopot, noaptea să te-alint.
Suflete, cămării mele musafir,
Buzei tale arse, face-m-aș potir,
Face-m-aș vibrare lină de lumină,
Să tresalt când dorul tău de cer suspină.
Mâine, când te-or bate zorii bucurie,
Cu lănci lungi de soare-n pragul veșniciei,
Să păstrăm amintea noastră dimpreună,
Tu să-mi fii statuia, eu să-ți fiu cunună..
Cântă prin celulă inima-mpăcată,
Când din broaște ușa sare dintr-o dată.
Crudă ca păcatul, temnița-și zburlește
Poate cea din urmă racilă, hoțește.
VII.
Care mai de care mai sălbatic,
Mai aprins de ură, mai hain,
Aduceau dintr-un adânc Sarmatic
Tare vechi la Pontul Euxin.
Se plimbau prin țară, cum se plimbă,
În zig-zag, nojița prin opinci,
Și scandau, împleticiți în limbă,
Guturale, proaște de lozinci.
Și cum nimeni n-avea ochi să-i vază,
Au dat buzna-n veac cu scule tari,
Uite-i colea-n ușă cum holbează
De plăcere, rânjetele-n pari.
Era chiar în noaptea Învierii,
Și bătea un clopot tras de vânt,
Era ceasul greu când temnicerii
Mai aprinși ca strechiile sunt.
Năvăliră peste el ca lupii,
Ațâțați de unul dintre ei,
Cum se-asmut pe câte-un flutur, stupii,
C-a picat din zbor lângă știubei.
Năvăliră peste el cu bâte,
Cu odgoane și cu răngi de fier,
Dracu-și mustră-n uitături urâte
Ucenicii prin atelier.
„- Cât credeai că o să-ți meargă festa,
Cârtiță spurcată de haiduc??
De pe ringul veacului acesta
De-alde tine, dracului se duc.
N-ai venit la noi de voie, iată,
Am venit la tine noi – Ce zici?
Treci în legea noastră, ori te-mbată,
Mai departe, idolii tăi mici??”.
Spune tot. Zi cântecele noastre,
Vrei, nu vrei, te facem noi să cânți.”
Firavi, ca arcadele-n dezastre
Umerii loviți căzură frânți.
L-au legat de mâini și de picioare,
I-au băgat în gură un ciorap
Și i-au pus pe trupul gol amare
Vânătăi, din tălpi și până-n cap.
L-au bătut până făcură scurtă
Și s-au rânduit ca la arman,
Mii de pumni în cap, în piept, în burtă,
Fluiera ciomagul pe ciolan.
Spumegau de ură ca nebunii;
„- Spune tot. Înjură-l pe Christos!
Și demască-ți bunii și străbunii,
Dumnezeul tău de ofticos!”.
Unul mai aprins, de gât îl strânge.
Altul îl strivește sub călcâi.
Gâlgâie din piept șuvoi de sânge
Și-a căzut în leșinul dintâi.
***
Dintr-o dată se făcu lumină
Și cântau copii cuminți în cer.
Se făcea că stă într-o grădină,
Era Paști și luna lui Prier.
Și-i punea, cu flori de măr, zefirul,
Sărutări pe umăr, pe obraz.
Era cald, era sublim delirul
Și ningea din slavă cu topaz.
Pe aici bătute-n smalț de soare
Oamenii treceau cuminți și buni,
Potolind în suflet fiecare
Stolurile sale de lăstuni.
***
Delira în brațele durerii,
Când același glas de temnicer,
Răsuna în golul încăperii:
„- Treceți-l la alt „atelier”.”.
L-au udat cu apă, i-au dat palme,
L-au dereticat ca pe-un chilim,
Și-ntr-o nouă ploaie de sudalme,
S-a trezit din leșin Serafim.
Capul greu, picioarele umflate,
Spânzurau bucăți de carne-n jos,
Parcă trage-o mie de păcate,
Parcă-i cel mai mare ticălos.
Și-au urmat de-a rândul alte probe,
Alte răfuieli de saltimbanci,
Intonate-n ritmul altor tobe,
Alte sarabande, cu alți draci.
Dar n-a plâns, n-a pângărit altare,
N-a cântat cu ei, n-a spus nimic,
Prăbușit din nou în leșin, pare,
C-a prins chip de sfânt și mucenic.
Câte răni avea, câte cucuie,
Câtă sfărmătură de ciolan!
Răspândind mireasmă de cățuie
Toate fumegau nepământean.
L-au cercat în coada unei mături,
I-au mai tras o cizmă, două-n cap,
L-au scuipat și s-au mutat alături,
Să strivească altă viață-n trap.
Parcă iadul tot, în noaptea-aceea,
Răzvrătit de jos și până sus,
În ocări mai mari decât ideea
Profana-Învierea lui Iisus.
VIII.
În noaptea-aceea cerul sta sub ceață,
Și n-avea ochi să vază cum se-mplânt
Tăișurile morții în pământ,
Parcă plângea cu mâinile la față.
Tăceau copacii despuiați de freamăt,
Și greierii tăceau pe strune moi,
Doar cucuveaua-nfiora, priboi,
Cuprinsul greu al beznelor, cu geamăt.
În noaptea-aceea țopăiau strigoii
Un straniu dans în șfichiuri de vâlvori,
Și cerul trist se-ntunecă de nori
Și plânse mult, în lacrimile ploii.
Apoi un demon străveziu, prin spațiu,
Trecând spre nord, în hohote, căzu;
„Tabu!” strigau mulțimile, „Tabu!”
Topindu-se-n gâtleju-i de nesațiu.
În noaptea-aceea au murit de groază,
În bietul om soliile cerești,
Iar îngerii cădeau pe sub fereștri,
Cu fața la pământ să nu mai vază.
De undeva un clopot iluzoriu
Cânta-ntr-o dungă, trist, a mort cânta,
Și cântul lui prin noapte, împlânta
La fiecare poartă câte-un doliu.
***
Departe, într-un sat, o mamă slabă,
De așteptare lungă și de dor,
Icoanele întreabă de fecior
Și numele i-l strigă prin cocioabă.
De-atâta timp, că nu mai ține seamă,
Plângea așa, când candela s-a stins,
Și din icoana veche s-a desprins
Un înger alb, în glas cu vorba „mamă”.
Trecu ușor prin vis, cu fața tristă
Parcă purtase lanțuri pân-aci,
La revărsatul zorilor găsi
Un strop de sânge, mama, pe batistă.
În noaptea-aceea, slujba Învierii
Se săvârșise-n mii de răstigniri,
Cu preoții nebuni de travestiri,
Ai neputinței noastre și-ai durerii.
Martirizat, cu rănile deschise,
Pe lespezile goale, trupul drept
Ilumina cu mâinile pe piept.
În noaptea-aceea Serafim murise.
Și chezășind viața, primul suflet
Din beciul închisorii se-nalță,
Întâiul fulger ceru-l lumină,
Și primul pas spre stele prinse umblet.
Excelsior! Excelsior, străluce,
În aripile sale de mister,
Și-n taină crește mare pân-la cer,
Pe temnița Piteștiului, o cruce.
Și rând pe rând, pe urma lor urcară,
Îngloriate-n nimburi, cete noi,
De mucenici, de sfinți și de eroi,
Răscumpărând dreptate pentru țară.
Din noaptea grea, un roi de constelații
Împrăștia lumină pe pământ,
Iar temnița nu mai părea mormânt,
Ci templu nou, cuminecat în grații.
Târziu, când zorii iarăși revărsară
Umbla un zvon că Serafim cu-ai lui
S-adună-aici în noaptea Paștelui,
Și țin, cântând, ședință legionară.

Federico Garcia Lorca - Martiriul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Scări de apă neștiută
suie Flora dezbrăcată.
Consulul întinde mâna
după tavă, pentru sânii
Eulaliei, tăiată.
Un șuvoi de verzi artere
țâșnește din gura-i stinsă,
sexul ei tot se mai zbate,
pasăre-n mărăcini prinsă.
Iar pe jos, fără de trup,
mai putând să se-mpreune,
mâinile parcă încearcă
să rostească-o rugăciune.
Prin urmele-nsângerate
de la sânii ei se văd
ceruri mici și pârâiașe
de lapte, cutremurate.
Mii de arbori înfloriră
roșii, pe piept și pe spate,
oprind cu umede trunchiuri
focul cu limbi blestemate.
Galbene, centurioane
din carnea ca de cărbune
suie către cer, armura
de argint făcând să sune.
Și în timp ce se-nfierbântă
larma de cai și de spade,
consulul arată sânii
Eulaliei cea sfântă.

Ionel Zeană - Golgota Românească

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Memoriei lui Nicolae Chisălicescu,
mort la Zarca din Aiud.
Ni-i trupul răstignit, bătut în cuie,
Sus, pe Golgota pătimirii noastre.
Cucernic ca un schivnic, gândul suie
Spre cerul limpezimilor albastre.
Pe crucea jertfei cutremurătoare,
Pe care mor şi visele şi anii,
Oftăm prelung în deznădejdi amare:
O, Eli, Eli, lama sabactani!
Credinţa însă biruie năpasta,
Cădelniţându-şi ruga în tăcere.
Călăii ne străpung cu suliţi coasta
Şi ne adapă cu oţet şi fiere.
În urletele crâncenei gheene,
Din zvârcolirea cărnii sfâşiate,
Sclipeşte-n diamantul de pe gene
Lumina jertfei noastre ne-ntinate.
Pe creasta de văpaie a credinţei,
Noi ştim, în greaua zbatere-a durerii,
Că încolţeşte-n miezul suferinţei,
Grăuntele de foc al Învierii.
Ni-i ruga, Doamne, pură ca zambila
Şi chinul înfloreşte-n bucurie.
Revarsă-ţi harul roditor şi mila
Pe fruntea stinsă de mucenicie!
În bunătatea Ta dumnezeiască,
Tămăduieşte-ne cu sfinte leacuri
Şi fă ca jertfa noastră să rodească,
Rotundă şi bogată peste veacuri!

Ion Dodu Balan - Martiriul Crăișorului

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Când l-au tras grofii pe roată,
L-a plâns românimea toată,
L-au plâns apele sub ghețuri,
Cerul tot l-a plâns în cețuri,
Când un os i se zdrobea,
Plângea codrul și gemea
Și pământul clocotea,
De revoltă și indignare
S-a-ntunecat mândrul soare,
Luna-ncinsă cu-ntristare
Lăcrima a bocitoare,
Oricât ei l-au tras pe roată,
Horea n-a murit vreodată!…

Adoptat Cazac Maria - Colindul Martirilor

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Sus la ‘naltul cerului
Suie robii Domnului
Vin convoi din muntele Macinului
Nori de lacrimi din cer cad
Plânge cetina de brad
Munții suri bătrână și-au plecat.
Stele ard sub pașii lor
Vântul zvântă codrii lor
Trece-n lanțuri ceata osândiților.
N-au avut aur curat
Nici tămâie n-au aflat
Deținuți pentru pruncul de-mpărat
Dar adusă drept prinos
Suflet alb și luminos
Smuls din trupuri frânte nemilos
La Hristos dacă au ajuns
La picioare blând i-au pus
Viața lor urzită-n rugăciuni și-n plâns
Sus la -naltul cerului (bis)
Mucenici Domnului
Cer în rugă mântuirea neamului.
Adaptat Cazac Maria

Vasile Alecsandri - Constantin Brâncoveanu

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Brâncoveanu Constantin,
Boier vechi și domn creștin,
De averi ce tot strângea
Sultanul se îngrijea
Și de moarte-l hotăra,
Căci vizirul îl pâra.
Într-o joi de dimineață,
Zi scurtării lui de viață,
Brâncoveanu se sculă,
Fața blândă el spală,
Barba albă-și pieptănă,
La icoane se-nchină,
Pe fereastră-apoi câtă
Și amar se spăimântă!
„Dragii mei, cuconi iubiți!
Lăsați somnul, vă treziți,
Armele vi le gătiți,
Că pe noi ne-a-nconjurat
Pașa cel neîmpăcat
Cu ieniceri, cu tunuri mari
Ce sparg ziduri cât de tari!”
Bine vorba nu sfârșea,
Turcii-n casă iurusea,
Pe țuspatru mi-i prindeau
Și-i duceau de-i închideau
La Stambul, în turnul mare
Ce se-naltă lângă mare,
Unde zac fete domnești
Și soli mari împărătești.
Mult acolo nu zăcea,
Că sultanul îi aducea
Lângă foișorul lui
Pe malul Bosforului.
„Brâncovene Constantin,
Boier vechi, ghiaur hain!
Adevăr e c-ai chitit
Pân-a nu fi mazilit,
Să desparți a ta domnie
De a noastră-mpărăție?
Că de mult ce ești avut,
Bani de aur ai bătut
Făr-a-ți fi de mine teamă,
Făr-a vrea ca să-mi dai seama!”
„De-am fost bun, rău la domnie,
Dumnezeu singur o știe;
De-am fost mare pe pământ,
Câtă-acum de vezi ce șanț!”
„Constantine Brâncovene!
Nu-mi grăi vorbe viclene.
De ți-e milă de copii
Și de vrei ca să mai fii,
Lasă legea creștinească
Și te dă-n legea turcească.”
„Facă Dumnezeu ce-a vrea!
Chiar pe toți de ne-ți tăia,
Nu mă las de legea mea!”
Sultanul din foișor
Dete semn lui imbrohor.
Doi gelați veneau curând,
Săbiile fluturând,
Și spre robi dacă mergeau,
Din cuconi își alegeau
Pe cel mare și frumos,
Și-l puneau pe scaun jos,
Și cât pălă repezea,
Capul iute-i reteza!
Brâncoveanu greu oftă
Și din gură cuvântă:
„Doamne! Fie-n voia ta!”
Cei gelați iarăși mergeau
Și din doi își alegeau
Pe cel gingaș mijlociu,
Cu păr neted și gălbiu,
Și pe scaun îl puneau
Și capul îi răpuneau!
Brâncoveanu greu oftă
Și din suflet cuvântă:
„Doamne! Fie-n voia ta!”
Sultanul se minuna:
Și cu milă se-ngâna:
„Brâncovene Constantin,
Boier vechi și domn creștin!
Trei cuconi tu ai avut,
Din trei doi ți i-ai pierdut,
Numai unul ți-a rămas.
Cu zile de vrei să-l las,
Lasă legea creștinească
Și te dă-n legea turcească!”
„Mare-i Domnul-Dumnezeu!
Creștin bun m-am născut eu,
Creștin bun a muri vreu…
Taci, drăguță, nu mai plânge
Că-n piept inima-mi se frânge,
Taci și mori în legea ta
Că tu ceru-i capătă!”
Imbrohorul se-ncruntă,
Gelatii se năintă
Și pe blândul copilaș,
Dragul tatei fecioraș,
La pământ îl aruncau
Și zilele-i ridicau.
Brâncoveanu greu oftă
Și cu lacrimi cuvântă:
„Doamne! Fie-n voia ta!”
Apoi el se-ntunecă,
Inima-i se despică,
Pe copii se aruncă,
Îi bocea, îi sărută,
Și turbând apoi strigă:
„Alelei! Tâlhari păgâni!
Alei! Voi feciori de câini!
Trei cuconi ce am avut,
Pe tustrei mi i-ați pierdut,
Dare-ar Domnul-Dumnezeu
Să fie pe gândul meu
Să vă ștergeți pe pământ
Cum se șterg norii la vânt,
Să n-aveți loc de-ngropat,
Nici copii de sărutat!”
Turcii crunt se oțereau
Și pe dânsul tăbărău,
Haine mândre-i le rupeau,
Trupu-i de piele jupeau,
Pielea cu paie-o umpleau,
Prin noroi o tăvăleau,
Și de-un paltin o legau
Și râzând așa strigau:
„Brâncovene Constantin,
Ghiaur vechi, ghiaur hain!
Casca ochi-a te uita
De-ți cunoști tu pielea ta?”
„Câini turbați, turci, lifta rea!
De-ți mânca și carnea mea,
Să știți c-a murit creștin
Brâncoveanu Constantin!”

Balada Lui Brancoveanu - Elvis Asan

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Într-o joi de dimineață,
Ziua scurtării lui din viață,
Brâncoveanul se scula,
Fața blândă el spăla.
Barbă albă-și pieptăna,
La icoane se închina,
Pe fereastră el căta
Și amar se spăimânta:
Dragii mei, coconi iubiți,
Lăsați somnul, vă treziți;
Armele vi le gătiți,
Că pe noi ne-a-nconjurat
Pașa cel neîmpăcat,
Ieniceri cu tunuri mari
Ce sparg ziduri cât de tari.

Bine vorba nu sfârșea,
Turcii-n casă năvălea,
Pe toți patru mi-i prindea
Și-i ducea de-i închidea;
La ‘Stambul, în turnul mare
Ce se-nalță lângă mare,
Unde zac fete domnești
Și soli mari împărătești.
Mult acolo nu zăceau,
Că sultanu-i aducea
Lângă foișorul lui
Pe malul Bosforului.

Brâncovene Constantine,
Boier vechi și domn creștin,
Adevăr e c-ai gândit
Pân’ a nu fi mazilit,
Să desparți a ta domnie
De a noastră-mpărăție,
Că de mult ce ești avut
Bani de aur ai bătut,
Far’ a-ți fi de mine teamă,
Far’ a vrea ca să dai seamă.

De-am fost bun, rău la domnie,
Dumnezeu singur o știe,
De-am fost mare pe pământ
Cată-acu de vezi ce sunt.

Constantine Brâncovene,
Nu-mi grăi vorbe viclene.
De ți-e milă de copii,
Și de vrei ca să mai fii,
Lasă legea creștinească
Și te dă-n legea turcească.

Facă Dumnezeu ce-o vrea,
Chiar pe toți de ne-ați tăia,
Nu mă las de legea mea.

Sultanul din foișor
Dete semn lui îmbrohor
Doi gealați veneau curând
Sabiile fluturând
Și spre loc dacă mergeau
Din coconi își alegeau
Pe cel mare și frumos
Și-l puneau pe scaun jos;
Și când spada repezea,
Capul iute-i reteza,

Balafa - Elvis Asan

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Bine vorba nu sfârșea,
Turcii-n casă năvălea,
Pe toți patru mi-i prindea
Și-i ducea de-i închidea;
La ‘Stambul în turnul mare
Ce se-nalță lângă mare,
Unde zac fete domnești
Și soli mari împărătești.
Mult acolo nu zăceau,
Că sultanu-i aducea
lângă foișorul lui
Pe malul Bosforului.

Brâncovene Constantine,
Boier vechi și domn creștin,
Adevar e c-ai gândit
Pân’ a nu fi mazilit,
Să desparți a ta domnie
De a noastră-mpărăție,
Că de mult ce ești avut
Bani de aur ai bătut,
Far’ a-ți fi de mine teamă,
Far’ a vrea ca să dai seamă.

De-am fost bun, rău la domnie,
Dumnezeu singur o știe,
De-am fost mare pe pământ
Cată-acu de vezi ce sunt.

Constantine Brâncovene,
Nu-mi grăi vorbe viclene.
De ți-e milă de copii,
Și de vrei ca să mai fii,
Lasă legea creștinească
Și te dă-n legea turcească.

Facă Dumnezeu ce-o vrea,
Chiar pe toți de ne-ați tăia,
Nu mă las de legea mea.

Sultanul din foișor
Dete semn lui imbrohor
Doi gealați veneau curând
Sabiile fluturând
Și spre loc dacă mergeau
Din coconi își alegeau
Pe cel mare și frumos
Și-l puneau pe scaun jos;
Și când spada repezea,
Capul iute-i reteza.