literatura romana – Versuri.pro

Daniel Aurelian Radulescu feat Goeteri - Dorință Eminesciană

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Aș vrea să-l văd pe Eminescu-n pantaloni scurți, dezinvolt
Zâmbind la soare fără gânduri, doar desfătându-se pe-un câmp
Mijind de flori printre prieteni veniți de pe la Iași, din Olt,
Să-și guste un’ la altul glume pe-un dialog.. de limbă strâmb.
.. Să-și uite datul de titan, să-și lase frâu liber de geniu
Eliberat în imoral, să-și pună suflet la bătaie,
Să-și vindece maladul trup, să salte alături-n nou mileniu
Cu plete-n vânt, să soarbă izul de fericire.. Un șpriț să-ndoaie..
Să-și lase timpul pentru hrana de zi cu zi, să-i fie dor
De tot ce și-ar fi vrut să aibă; s-asculte muza în cantate
Se depănând în vise limpezi, să-și umple suflet de amor
Fără suspin, fără trădare.. Știindu-se o eternitate.
Ce dor îmi este să-l ating, să-i pipăi fizic, gând, speranțe,
Să stau -cum paparazzi, nopți- să-i fiu străjer din altă lume,
Să pot să-i fac din munca mea buchet de sute de vacanțe..
Doar să respir același aer, s-ascult când e chemat pe nume..
Ce mult aș da să-i spun.. Mihaie, să suim dealul cu catrinți
Că vine și Ion lu’ Creangă, al lu’ Coșbuc.. și-i plin de fete
Se pogorând dintre Luceferi pe ulițe cu alai de prinți
Ne petrecând cu flori de tei, albastre, brune sau brunete..
Mi-e dor, repet, de-un Eminescu de trup și purtător de suflet,
De simțuri, zâmbet, poate râs.. de pielea dogorind dorinți;
L-aș vrea un pieton de rând, să-l văd pășind ca-n vis de umblet..
Oricum ades l-ating pe umeri și-i spun.. că-s duhul scos din minți!
07. 08. 2011

Dumitru Matcovschi - Aniversare

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Motto: Moldovean: persoană care
face parte din populația de bază a
Moldovei sau este originară de acolo; moldav.
(Dicționarul explicativ al limbii
române, București, 1996)
Avem de toate: pâine și la pâine,
doine mai vechi și doine mai bătrâne,
păduri adânci prin care umblă cerbii
și pasc în voie firul dulce-al ierbii,
izvoare ce răzbat din miez de hume,
să ne potoale setea grea anume,
maiestre păsări ce cobor din timpuri
fără aceste patru anotimpuri.
Avem de toate: strop de cer albastru,
de rouă strop și strop cinstit de astru,
vinuri alese, cele mai alese,
puse pe mese la împărătese;
mere domnești, ușor, ce pleacă ramul,
când fata mea, în zori, deschide geamul;
și cărți de poezie scrise bine,
cu sufletul și vremea care vine.
Avem de toate! Dar cu-aceste toate
săraci de-a pururi lumea ne-ar socoate,
de n-ar fi-al nostru marele, Poetul,
care și-a scris cu-n colț de stea caietul
și care, ca un moldovean, firește,
dacă a plâns, a plâns moldovenește,
și tot așa s-a bucurat, și iară
moldovenește doru-a fost să-l doară.
Poetul e al nostru pân-la sânge!
Ah, versul lui, cum știe a ne strânge
în prag de casă, neamul tot, cel care
o vatră are și-o nădejde are.
O, versul lui cum știe a ne face
graiul de pâine, sufletul de pace;
și-a ne-ntâlni cum știe într-o soarte
și dincoace, și dincolo de moarte.
Mărinimos, frumos Poetul suie
de la pământ la ceruri și descuie
înalte porți pentru un nu știu cine,
pentr-un aed din urmă care vine
El ne alege, el ne înțelege,
el este rege, vorba lui e lege,
el ne citește fiecare carte
și spini ne-mparte, lauri ne împarte.
Al nostru e Poetul azi și mâine,
precum al nostru aerul rămâne,
cel totdeauna-nmiresmat și încă
bradul semeț ce crește-n vârf de stâncă;
El e mândria noastră, omenia
străbunului pământ, destoinicia
plugarului culegător de stele.
El este Zeul rugăciunii mele.
Dușmanii lui au fost dușmani de țară:
l-au murdărit cu vorba de ocară,
l-au arătat cu degetul în stradă,
desculț când alergat-a prin zăpadă.
Ca niște câini de răi erau dușmanii:
nu i-au furat doar slavă, ci și banii!
Și, grav bolnav, Poetul s-a ales cu
un simplu nume-n piatră, Eminescu.
Opt litere, atât. Ca opt semințe
sub zăpadă, de pământ, ca opt sentințe,
sau poate ca opt raze de lumină
ce trec prin vreme și o însenină.
Opt litere. Și toate împreună
o carte, una singură adună,
o carte, cea mai bună, cea mai carte,
o viață mare, cea mai mare, fără moarte.
Și scrisă-i cartea nicidecum cu pana,
pentru Ion e scrisă și Ioana!
La ziua lui de naștere eu ies cu
pieptul deschis: Trăiască Eminescu!
Afară-i iarnă, ninge, se topește.
Răzbate glas din ceruri: El trăiește!
Încerc să număr anii. Care-i rostul?
Poetu-i foarte tânăr. Și-i al nostru!
Și iar mă-ntorc la cartea lui frumoasă:
cine eram de n-o aveam în casă?!

Ioan Flora - Reculegere În Fața Literei

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Nu pot fi sigur că acolo unde textul se acoperă pe sine,
apare un cocoș-de-munte.
Nu pot spune dacă omul ezită între tăcere și lumină.
Nu pot fi sigur că singurătate și câmpuri de hârtie
există,
că sunetul spintecă urechea.
Însetat, cocoșul-de-munte se oprește în fața literei.
Nu pot fi sigur că încetează să existe
la cea mai mică atingere a ei.
Nu sângerăm egal și mi se pare că timpul
e o plăcere trecătoare.

Tudor Arghezi - Mititeii

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Mititeii.
Iar deasupra tuturora
Va vorbi vreun mititel,
Nu slăvindu-te pe tine,
Lăudându-se pe el.
Dacă stai să-i mai asculți
Mititeii-s mult prea mulți,
Rostuiți adeseori
Ți-au ajuns și autori.
Tudor Arghezi – VERSURI – 1980

Palaghia Eduard Filip - Colegilor Cenacliști

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Autorul meu juridic, optzecist, se vede bine,
M-a-nvățat la vremuri fine
Și la mirul calm de nard.
Autoarea mea plăpândă,
Ca o floare din ierbar,
Mi-a dat zbucium de amnar,
Și privire gureș-blândă.
Autorii ce-s colegi,
Îmbrăcați în sârg de rimă,
Înfloresc versuri-pribegi,
Cu arome de cătină.
Fiecare dintre toți,
Copilit, dar nu cum via,
Cată către strănepoți,
Clipocind de-a poezia.

Emily Dickinson - În Cearcăne de Ochi Închiși

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

În cearcăne de ochi închiși
Citea ca-n foi de carte
Patetice povești – deși
El nu s-a plâns vreodată,
Biografii egale-aveau
Cei morți de-un chin tăcut,
Afară de chip italic,
Împietrit, sărman, neștiut.
1864

Mihai Eminescu - Autor și Editor (Pfeffel)

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

E. / De ce așa de trist, obscur? / A. / Ah! un nemernic mi-a ... →

Stefan Augustin Doinaş - Sonetul Maniei XI

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Răstoarnă-n brazde numai râme noi
cei care azi, captivi ai suferinței,
nu scurmă până-n măduva ființei
și nu se-ntreabă: Cine suntem noi?.
Suntem mistreți fanatici ai credinței
sau porci care râmează în gunoi?
Mânăm în goană care de eroi
sau ne proptim în cârja neputinței?.
Prea multor fiare-ngăduim să muște
din trupul țării și prea multor muște
să se repeadă-n ochiul nostru-amar..
Din lut, din vânt, din sferele divine
vai! pentru noi Istoria survine
mereu sub forma unui trist coșmar!.

Mateiu Caragiale - Craii de Curtea-Veche (Fragment) - Poem în Proză

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Astăzi, după atâția ani, îmi pare că-l mai aud. Vorbea măsurat și rar, împrumutând spuselor cât de neînsemnate farmecul glasului său grav și cald pe care știa să-l mlădieze și să-l învăluie, să-l urce sau să-l coboare cu o fericită măiestrie. L-am însoțit ascultându-l cu o plăcere crescândă în umbra acelei seri aproape mistice căreia el îi resfrângea în ochi albastrul adânc și în întreaga făptură sa liniștea nesfârșită, nu m-am săturat să-l ascult toată noaptea. Dar, pentru câte avea de povestit, o singură noapte nu era de ajuns așa că, despărțindu-ne, spre dimineață, am luat întâlnire pentru seara următoare când s-a petrecut la fel, și apoi iarăși și rar, fără întrerupere, în șir, aproape trei luni..
.. din rarele plăcute ale vieții mele. Cu cât scădea ziua, ne întâlneam mai devreme, ne despărțeam mai târziu. Să nu mai fi fost zi deloc ca să fi rămas mereu împreună, rău nu mi-ar fi părut; cu dânsul nu mi s-ar fi urât o veșnicie. Nimic mai monoton totuși ca felul de a ne petrece timpul. Masa o prelungeam până spre miezul nopții la vorbă pe care o urmam la aer liber, cutreierând, calmi peripateticieni, ulițe pustii prin mahalale necunoscute unde ne rătăceam adesea, uitam că ne aflăm în București. Uneori, la loc deschis, omul se oprea ca să privească îndelung cerul, din ce în ce mai frumos către toamnă și căruia-i cunoștea toate stelele. Când era vreme rea, mergeam la el acasă.
Locuia pe liniștita stradă a Modei, la catul al doilea al unei clădiri ce aparținea regelui Carol, la o franțuzoaică bătrână care-i închiriase două încăperi, bogat mobilate, în gustul greoi de acum cincizeci de ani, un salon în față și o odaie de dormit în fund, despărțite printr-un geamlâc înalt. La belșugul de abanos și de mahon, de mătăsării, de catifele și de oglinzi – acestea de toată frumusețea, fără ramă și cât peretele – iubirea de flori a chiriașului, împinsă la patimă, adăoga o nebunească risipă de trandafiri și de tiparoase ce, împreună cu lumânările pe cari le găseam aprinse, în cele două candelabre de argint cu câte cinci ramuri, oricând am fi venit, puneau locuinței pecetea unui lux ales, alcătuind oaspelui meu un cadru în așa armonie cu ființa sa că, în amintirea mea, dintr-însul nu-l pot desprinde.
Dar încântarea începuse: omul vorbea..
Povestirea unduia agale, împletind în bogata-i ghirlandă nobile flori culese din literatura tuturor popoarelor. Stăpân pe meșteșugul de a zugrăvi cu vorba, el găsea cu ușurință mijlocul de a însemna, și încă într-un grai a cărui deprindere o pierduse, până și cele mai alunecoase și mai nehotărâte înfățișări ale firii, ale vremii, ale depărtării, așa că amăgirea era întotdeauna deplină. Ca în puterea unei vrăji, cu dânsul am făcut în închipuire lungi călătorii, călătorii cum nu-mi fusese dat nici să visez.. omul vorbea. Înaintea ochilor mei, aievea, se desfășura fermecătoare trâmba de vedenii.
Străjuiau pe înălțimi ruine semețe în falduri de iederă, zăceau cotropite de veninoasă verdeață surpături de cetăți. Palate părăsite ațipeau în paragina grădinilor unde zeități de piatră, în veșmânt de mușchi, privesc zâmbind cum vântul toamnei spulberă troiene ruginii de frunze, grădinile cu fântâni unde apele nu mai joacă. Beteala lunii pline se revărsa peste vechi orășele adormite; pâlpâiau pe mlaștini văpăi zglobii. Puhoiul de lumini poleia noroiul metropolelor uriașe aprinzând deasupra-le ceața cu un pojar. De funinginea și de mucegaiul lor fugeam însă repede: la zare neaua piscurilor sângera în amurg. Și plecam să cunoaștem amețeala aprigă a culmilor, lăsam în urma noastră înflorite poiene, urcam prin brădet, adulmecați de șoapta pâraielor resfirate sub ferigi, urcam, beți de aerul tare, mai sus, tot mai sus. La picioarele noastre, între costișe pleșuve și dâmburi încomate de codri stufoși, văile se așterneau de-a lungul albiei șerpuite a râurilor ce se pierdeau departe, în aburul câmpiilor grase. Un lung freamăt se înălța ca o rugăciune. În pacea singurătății nemărginite priveam în slavă rotirea vulturilor deasupra negrelor prăpăstii, iar noaptea ne simțeam mai aproape de stele. Dar curând începea să viscolească și să geruie și coboram către miazăzi, în ținuturile cu dulci nume unde toamna lâncezește până în primăvară, unde totul, suferința, moartea chiar, înveșmântă chipul voluptății. Mireasma florilor de oleandru se așternea amară deasupra lacurilor triste ce oglindă albe turle între funebrii chiparoși. Peregrini cucernici mergeam să ne închinăm Frumosului în cetățile liniștii și ale uitării, le cutreieram ulițele în clină și piețele ierboase, veneram în vechi palate și biserici capodopere auguste, ne pătrundeam de suflul Trecutului contemplându-i vestigiile sublime. Corabia aluneca încet între țărmurile lăudate ale mărilor elene și latine; stâlpii capiștii în ruină răsăreau din crângul de dafini. O grecoaică ne zâmbea dintr-un pridvor perdeluit de iasomie, ne tocmeam cu neguțători armeni și jidovi prin bazare, beam cu marinarii vin dulce în tractire afumate unde jucau femei din buric. Ne amețea forfoteala pestriță din schelele scăldate în soare cu legănarea molcomă a catartelor, ne fermeca lina tăcere din cimitirele turcești, albul răsfăț al orașelor răsăritene tolănite ca niște cadâne la umbra cedrilor trufași, lăsam să ne fure vraja albastră a Mediteranei până când copleșiți de toropeala cerului său de smalț și înnăbușiți de vântul Libiei, ieșeam la ocean. Spre miazănoapte, din jocurile umezelii cu lumina, se isca pentru văzul uimit o nesfârșită desfătare. Razele piezișe dăureau viu burhaiul, destrămau tortul brumelor în toate fețele curcubeului și erau, la fel niciodată, împurpurări grele în asfințit, apoase străvezimi viorii și sure în serile lungi de vară, feerica strălucire a zorilor boreale deasupra nămeților de ghețari. Ne înturnam apoi spre tropice, trăiam cu săditorii visul galeș al Floridei și al ostroavelor Antile, pătrundeam, pe urma „vânătorilor de orchidee”, în verdea întunecime a selbelor amazonului scăpărând de zboruri de papagali. Nimic nu scăpa cercetării noastre lacome, descopeream guri de rai pierdute pe întinsul oceanului pașnic unde, sub constelații noi, încrucișam îndelung, ne îndrumam spre țările mirodeniilor, spre leagănul civilizațiilor străvechi, sărbătoream ivirea primăverii la Ise, ne scufundam în tainica pierzanie a nopților chinezești și indiene, ne înfiora aromeala serilor pe apă la Bangkok. Vântul fiebinte alinta lin clopoțeii argintii ai pagodelor, înclina foile late de plibani. Uitam de Europa, din ea tot ce admirasem ne părea acum atât de pipernicit și de șters. Și purcedeam mereu, în căutare de zări mai adânci, de păduri mai bătrâne, de grădini mai înflorite, de ruine mai mărețe; mulțumire nu mai aflam decât atunci când frumusețea sau ciudățenia făcea să ne credem pe tărâmul visului; oricare ar fi fost însă minunăția datorită jucăriei firei sau trudei omenești, mult nu ne reținea și porneam iarăși, străbăteam sumbre meleaguri și râpoase singurătăți, ocoleam jalea pustietăților sterpe, groaza smârcurilor fetide ca să ne întoarcem cât mai repede la mare.
Marea..
Lucie ca o baltă, oglindind, la adăpostul toartelor coastei, pirozeaua tăriei și mărgăritarul norilor, florie ca o pajiște sau scânteind ca o misună de licurici, searbădă și domoală sau vie, verde și vajnică, avântându-se spumegând spre cerul căruia îi e fiică, de ea vorbea cu păgânească evlavie, pomenindu-i doar numele, glasul i se pogora tremurător ca și cum ar fi mărturisit o taină sau îngânat o rugă. Pentru slăvirea ei, uriașa putere în mișcare a rotundului, matca a tot ce viază, neîncătușata și neprihănita, i se părea că graiul omenesc nu e îndeajuns vrednic și că înșiși poeții cei mai cu renume încumetându-se a o cânta păliseră. La dânsa îi era gândul, ca într-o scoică, ea răsuna în inima lui fără sfârșit, într-însa, care fusese patima întregii lui vieți, dorea să-și afle și mormântul..
.. tăcea acum cu privirea pierdută în gol. De la un ceas, simțeam cum ceva greu mă apăsa pe piept, îmi strângea tâmplele. Omul acesta deprins cu vântul iute de la larg, cu mirosul salubru de vâsc marin, avea groază de ferestrele deschise și trăia într-un aer închegat, împâclit de fum, zaharisit de miresme grele. Târziu, flăcările lumânărilor încremeneau țepene și, din când în când, se auzea scuturându-se cu un foșnet înnăbușit câte un trandafir.

Mihai Eminescu - Romancero Spaniol

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

A. De ce pângi, o, dona Diana,
De ce ochiu-ți lăcrimează?
Nu ești sfântă și frumoasă
Ca o dramă spaniolă?
Știi: don Manuel, perfidul,
Inconstant iubește-o altă,
Alta brună, dulce, pală,
Ca o noapte-a primăverei.

D. Nu-i aceea ce mă doare,
De ce inima mi-e-amară,
Căci don Manuel ș-acuma
E fidel ca totdeauna;
Dar aceea ce mă doare
Și-ochii mei îi fac să plângă
Este că Negruzzi Iacob
M-a tradus în românește.

A. Și de ce tu să te superi,
Ideal al lui Moretto,
Au în limba cea germană
N-au tradus ei comedia,
Ei, străinii! Însă-n Espańa
Te adoră, o, Madona,
Cum mi te-a creat Moretto.

D. Nici n-aș plânge, caro mio,
De ar fi traducțiune;
Rea or bună, ea nu schimbă
Din valoarea mea internă.
Dar Negruzzi, mio caro,
El a scris o comedie,
Comedie-originală:
Viclenie și amor.

Acolo mă văd pe mine,
Figurând sub nume Elena,
Iar pe Manuel, il caro,
Văd că mi-l numesc Costică.
Dară cum c-a imitat-o
Nici n-o spune, nici n-o scrie,
Ci pe mine mă silește
Să recit la versuri rele
Care sună ca drimbala
A ursarilor gitani.

A. De-a făcut asta Negruzzi
Cu Madona lui Moretto,
Atunci ești nenorocită
Dona Diana, dona Diana!.