istorie romana – Versuri.pro

Cassian Maria Spiridon - Columna

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Sub pașii timpului
Din adâncuri se ridică-n lumină
Columna
Miri și mirese
Mireni călători pelerini
Coborâtori dintre acei profilați în marmură
Pe o spirală ce urcă
Pe zeci de metri către Preaînaltul
Aici fiecare își află popas.
Vin aici
Ei, părăsiții sorții
Alungați de nevoi din satele copilăriei
De la vetrele părinților părinților lor.
Din când în când
La mari sărbători
Nașteri și nunți
Columna-i așteaptă
Nemișcată de două milenii
Le mângâie dorul
La umbra statornică, înaltă
Se simt iar la acasele lor

Lucian Blaga - Cimitirul Roman

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Huliți au fost românii
de unii învățați din vremi mai nouă
că metafizică n-ar fi creat
ca alte glorioase seminții,
doar apeducte, colisee, foruri, drumuri,
eternă urbe, castre și troiane de hotar.

Huliți au fost românii
că numai case-ar fi clădit cu atrii
primind de sus lumina
s-avertisment ținând pe praguri: cave canem.

De ți-ar fi dat s-ajungi odată la Roma
și-adânc în țară, prietene, pe Via Appia te-ai pierde,
ai înțelege-atunci, ce nedreaptă-i cumpăna
cu care oamenii, popoarele, virtutea unul altuia
și inima și-o cântăresc. Căci ai vedea un Drum,
care se duce, se tot duce în peisaj,
piatră cu piatră, potrivind,
un drum flancat, de-a stânga și de-a dreapta,
cu sarcofage, urne, mauzolee,
păstrând cenușă, oseminte-adăpostind.

Așa vedeau românii Drumul, orice limite-nfruntând
în mare-mpărăție a vieții-naintând prin moarte
sădită-n șiruri
de două părți. Cei de la umbra chiparoșilor
în sarcofage dorm, ascultă sunetul
de securi și de lănci, marșul cohortelor,
roțile de care, nechezul cailor. Acestea toate,
la rândul lor, acuma nu mai sunt,
dar morții cei mai vechi, aceia mai ascultă
la drumul care sună pe pământ.

Așa închipuiau românii cimitirul:
un drum flancat de două rânduri de tăceri.
Aceasta-i metafizică română: un Drum.
Un drum ce-naintează printre morți, nu printre vii.

Konstantinos Kavafis - Iulian în Nicomedia

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Lucruri nepoliticoase și periculoase:
Laudă pentru idealurile grecești,
Magie supranaturală, vizite la temple păgâne.
Entuziasm pentru vechii zei.
Discuții frecvente cu Chrysanthios.
Speculația cu Maximus, filozoful profund.
Și uite ce s-a întâmplat. Gallos este extrem de îngrijorat.
Konstantios a devenit suspicios.
Consilierii lui Iulian nu erau deloc prudenți.
Problema, spune Mardonios, a mers prea departe,
vorbirea pe care a trezit-o trebuie să fie oprită la orice preț.
Deci, Iulian merge la biserica din Nicomedia,
un lector din nou, și acolo
cu reverență profundă citește cu voce tare
pasaje din Sfintele Scripturi,
și toată lumea se minunează la pietatea sa creștină.

Ion Heliade-Rădulescu - Odă Asupra Aniversării de 2 Septembrie 1829

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

I
Veacurile și anii se nasc, trec, se strecoară,
Se duc cu-acele zile ce s-au aflat privind
A lumii-ncroire și-au văzut, fecioara,
Din mâna celui vecinic natur-abia ieșind;
Dar tu, zi augustă, născuși într-o mărire,
Stătuși cu mare slavă, și-n slava-ți sfințire
Lumii celei uimite zâmbind îi arată
Că treci, dar pomenirea-ți în veci nu se va șterge.
Și va umplea pământul, și ne-ncetat va merge
Din om, din loc, din veacuri așa cum răsună.
II
Stăpânul veciniciei, în fapta sa cea mare,
Când soarta din voința-i pe univers a pus,
D-atunci tu hotărâtă ai fost întru păstrare
În sânul acel tainic vecilor făr’ apus,
Ca să răsari odată cinste la omenire
Și-a creștinătății prescrisă împlinire,
Drepturi de ani pierdute noroadelor a da.
A ta ivire fuse la cer îndestulare
Și pe pământ îl puse în vecinică mirare.
Trecuși, dar niciodată noi nu te vom uita.
III
Trufașa-ți auroră, cu fruntea-ncoronată,
În mâna cu măslinul, în slavă-nainta,
S-o nouă sărbătoare, în tabără cântată,
Din cerul cel prea rumen pământului vestea.
Înainte de ivire-ți, ca zâmbetul nădejdii,
În inimi viteze ce-au înfruntat primejdii,
Tu ca un foc în ele luceai dumnezeiești.
De mii de ori răsara soarele și sfințească,
Căci dulce-a ta lumină în veci o să lucească
În sânul omenirii ce tu ai scăpat.
IV
Iadul jurat osândei, din vecinică urgie,
Scrâșnindele lui furii din sânu-i a suflat;
S-a lui prea credincioasă, prea dragă-i tiranie,
Fatal, repede înger, pământu-a-nconjurat.
A ei urmă-n tot locul rămase-nsemnată;
Dar ațintat străbate, ochiu-i zavistnic cată,
Ochește și alege al luminării loc.
Amar zâmbește, sună fiarele-apăsătoare,
Pune-un picior statornic, gheara-i omorâtoare
Sugrumă, desfrânează, doboară, pune foc.
V
Anii posomorârii, robiei-ndelungate,
Gemete, jertfe, sângiuri întins îți vor descrie;
Eu cânt a ta ivire, faptele lăudate,
Slăvesc scăparea ce-n tine răsări.
Vitejii Miezii-nopții ai lor ochi ațintară
Pe drumul unde dreptul și crucea le-arătară
Și p-aripile slavei aicea au zburat.
Cu-al lor de martir sânge, cu brațul plin de fală,
Au înecat ei iazma și spaima infernală,
Și tu lumii cu pacea în mâini te-ai arătat.
VI
Grecii, ce detunară cu jugul și robia,
Pe fruntea ta-nsemnată citiră soarta lor;
Romanul, ce pierduse și drept, și datoria,
În zâmbetul tău vede p-al său apărător;
Serbia-n el cunoaște patria, Dumnezeul;
Tu ai deschis Bosforul și tu nalți caduceul
Ca să vestească lumii comerțul cel bogat.
O, fiică-a îndurării d-acea cerească rază!
Spune-mi: îți era rândul ca lumea să te vază,
Sau te-a grăbit acela creștinul împărat?.
VII
Romanul ajunsese a moliciunii pradă,
Brațele ce veacuri au apărat ast loc
De tot afemeiase acea vrăjmașă sfadă,
Și armele pierdură mântuitorul foc.
Stinse de strălucire, cuprinse de rugină,
Unealta vicleniei, arma mâna străină,
Și pământeanu-ajunse străin și călător.
A! să lăsăm uitării pe cei ce se-ntrecură
Să uneltească răul.. iată-i! trecând, trecură
Ca visurile nopții, ca pomenirea lor.
VIII
Ființa ta deșteaptă a noastră tinerețe
Și face să s-audă acel războinic glas;
Pe ea vechile steaguri destinde cu măreție
Și ostașii cei prea tineri pășesc cu mândru pas.
Hotarul ce natura ne-a pus spre apărare
Și peste care sila trecu întru călcare
Tu ni-l întorci și iară la loc tu îl strămui.
O, zi rară, ce-n veacuri cu anevoie vine!
Din ceruri mângâierea să fie ea ca tine.
Sau tu ale ei fețe viind te-împrumuți?.
IX
Când semnul judecății va trâmbița mărire,
Când vremea se va strânge din vecinicul său zbor,
Când veacurile-ntoarse și stând în marmurire
Destinse vor răspunde l-al lor judecător
Și orice minut atuncea va fi în cercetare,
Zi ce renaști noroade, spune-mi: atunci pe care
Vei arăta-mplinirea astor voinți cerești?
Păstrează al lui nume-n tine cu cinstire
Celui ce-a-nvins noroade cu-a sa milostivire
Și ale sale fapte cu fală să vestești.
X
Te cânt eu în toți anii, augustă zi senină;
Dar după cum romanii pe tine te slăvesc,
Fii și tu lor asemeni și veselă, și lină:
Vezi c-ale mele cânturi în veci nu lingușesc.
Dar gurile gheenei s-asupra ta scrâșniră
Și vorbele din ele ca șerpi ne îngroziră
De-nveninarea lumii.. Himere d-osândit!
O, cer! când adevărul astfel de crud s-ar face,
Cântarea-mi ar fi hulă și-n uitare-ar zace,
Și muza-mi.. criminală! Dar tu ai dovedit,
O, generos monarhe! s-a fost în mâna ta
D-oricare răutate veninul a seca,
Ca amuțind să tacă vicleana limbă sa.

Alexandru Colorian - Fanarioții

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

E țara o moșie-a nimănui,
Vândută la-ntâmplare pe bacșiș.
Vin veneticii lacomi, pe furiș,
Și-i la mezat tributul orişicui.
La pândă este parcă tot Fanarul,
În vrajbă-s vânzători şi dragomani,
Și vânători de biruri şi haram, —
Năpasta vine oricum cade zarul.
Boierul este lacom şi pizmaş,
Când „domnul” e fudul şi-i arendaş,
La Poartă slugă, dar tiran în ţară;.
Ogoare-s sub corvezi şi sate-ntregi
Iau calea-n codru, — fug sub bici pribegi, —
Divanu-i din Fanar, străină-i casa, —.
Răsună codru-n vânt: – se-ascute coasa.

Bogdan Petriceicu Hasdeu - Ionașcu-Vodă

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

“Robi să nu se facă! Nu voi să mă-ncurc!
Pieră tot ce-i turc! ”
Astfel Ionașcu-Vodă poruncește.
Zbârnâie săgeata, și funebru-i cânt
Acordat în vânt,
Șuieră prin carne s-apoi amuțește!
“Stați! Destulă treabă! – țipă un ciocoi,
Stolnicul Moroi,
Aducând cu sine p-un vizir sau pașa,
“Doamne! – către vodă zice umilit-
Focu-i potolit,
Să deschizi acuma și punga vrăjmașa!
Seraschirul ăsta, ca să nu-l omori,
O să-ți dea comori:
Galbenași de aur parcă rupți din soare!.. ”
Domnul în urgie strigă: “Mai fârtați!
Dracului să-i dați
Turcul și ciocoiul p-o spânzurătoare! ”
Și pe când armașii p-amândoi în sus
Ciorilor i-au dus,
Zise vodă către ceata-i voinicească;
“Cine vrea să scape țara de necaz,
Fie bun viteaz
Și la banul naibei să nu se gândească! ”