istorie americana – Versuri.pro

Joy Harjo - Prin Mystic

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Calea mea este o cruce de copaci în flăcări,
incendiați de corbi purtând jarul în cioc.
Le cer gardienilor acestor meleaguri permisiunea de-a intra.
Sunt un vizitator al acestei povești.
Nimeni nu-și mai aduce-aminte să-ntrebe, doar se răspunde.
Ce-aștept în acest oraș portuar din New England, aproape
de locul nașterii democrației,
unde sunt o fantomă?
Chiar și-un cazinou nu-l poate face pe indian autentic.
Sau ar trebui să spun „nativ”, „sălbatic” sau „demon”?
Și cu ce grai de împrumut?
Mi-arunc o privire-n trecutul plin de pericol.
Sunt de acord cu vechile hărți europene.
Există monștri dincolo de imaginație care cutreieră apele.
Temerarele corăbii ale pelerinului trebuiau să fi căzut în prăpastia lumii..
Mă bucur să adulmec mirosul mării,
să mă plimb pe străzile înguste și șerpuitoare ale prăvăliilor și restaurantelor, de-a savura compania prietenilor, copacilor și-a adierilor
de vânt.
Aș prefera să nu vorbesc cu istoria, dar istoria mi-a pătruns în suflet.
Înainte de zori era întuneric, atunci când s-a aprins focul.
Bărbații au plecat la vânătoare din așezarea Pequot, unde
locuiesc eu.
Femeile și copiii lor, rămași acasă, au fost incendiați.
N-aș fi vrut să știu asta, dar adâncul meu cunoaște limba
vărsării de sânge.
Au fost asasinați peste șase sute, apoi s-a zidit o casă pentru poporul
lui Dumnezeu – croncăneau liderii puritanilor în predicile lor duminicale.
Pe urmă, povestea a dispărut aidoma unei șerpuiri de fum.
Încă se mai simt arsurile, deși trăim într-o democrație înălțată
peste cimitire.
Acest lucru mi-a fost dat să spun.
Fiecare poem este o-ncercare de ceremonie.
Pentru care-am cerut câte-un permis de intrare.
În Mystic.

Jorge Luis Borges - Texas

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Aici la fel e, parc-ar fi ecoul
Tărâmului de Foc, cu nesfârșita
Câmpie unde strigătul pierit-a
Neauzit. Aici găsești lasoul,
Indienii, caii, -al păsării măiastre
Tril ce se-nalță-n roșu asfințit
Peste-ncleștarea-n sumbru zăngănit
De arme. Tainic alfabet de astre
Dictează penei, în șirag de zile
Ce țes necontenitul labirint,
Ciudate nume. Sfântul Ioachint
Și Alamo – înnoite Termopile.
Și năzuința-n veci necunoscută
A scurtei vieți ce parcă-i ne-ncepută.

Fort Minor - Kenji (În Română)

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Tatăl meu a venit în Japonia în 1905,
Avea 15 ani, a emigrat din Japonia.
El a lucrat până a putut să cumpere această bucată de pământ
Și a construit un magazin.
Lasă-mă să-ți zic povestea în forma unui vis,
Nu știu de ce trebuie să o zic, dar știu ce înseamnă,
Închide-ți ochii, imaginează-ți scena,
Cum o desenez pentru tine, era Al Doilea Război Mondial,
Când acest om, numit Kenji, s-a trezit.
Kenji nu era un soldat,
Era doar un simplu om cu o familie care deținea un magazin în Los Angeles.
În ziua aceea, s-a târât din pat, ca de fiecare dată,
Șuncă și ouă cu soția și copiii,
A trăit la etajul doi al magazinului pe care îl gestiona,
S-a mutat în Los Angeles din Japonia,
L-au numit ‘imigrant’,
În japoneză, zicea că e numit „issei”,
Asta însemna ‘Prima generație în Statele Unite’,
Când toată lumea era speriată de germani, speriată de japonezi,
Dar mai presus de toate, speriați de un atac asupra patriei,
Și în acea dimineață când Kenji s-a dus în dormitor
Lumea lui s-a întunecat deoarece,
Chiar acolo; știrile de pe prima pagină,
Cu trei săptămâni înainte de 1942,
„Pearl Harbour” a fost bombardat și japonezii vin,
Poze cu soldați murind și fugind,
Kenji știa că va duce la,
Cum a prezis el, președintele a zis,
„Japonezii răi din țara noastră vor fi închiși departe”,
I-au dat lui Kenji câteva zile,
Să-și împacheteze toată viața în două sacoșe,
Doar două sacoșe – nu a putut să-și ia nici hainele,
Mulți oameni nu aveau nicio sacoșă să împacheteze ceva în ea,
Deci doar două sacoșe era tot ce le-au dat,
Când copiii au întrebat „Mama, unde mergem?”,
Nimeni nu știa ce să le zică,
Kenji nu a vrut să mintă, a zis „Statele Unite caută spioni”,
Și trebuie să locuim într-un loc numit Manazar,
Unde sunt mulți japonezi,
Oprește-te, nu te uita la oamenii cu arme,
Nu vrei să-i faci pe soldați curioși,
Dacă vei fugi sau nu,
Că dacă vei fugi s-ar putea să fii împușcat,
În afară de asta încearcă să nu te gândești la ea,
Încearcă să nu îți faci griji de faptul că e îmbulzeală,
Într-o zi vom scăpa, într-o zi, într-o zi…
Imediat ce războiul s-a terminat.
Soldații au venit pur și simplu în casă și
„Trebuie să veniți”
„Toți japonezii trebuie să plece”
L-au luat pe domnul Nii
Oamenii nu au înțeles
De ce a trebuit să-l ia pe el
Deoarece el era doar un vecin nevinovat.
Deci acum ei sunt într-un oraș cu soldați care-i înconjoară,
În fiecare zi, fiecare noapte se uită la ei,
Din turnuri de veghe sus pe perete,
Kenji nu putea să-i urască deloc,
Ei își făceau doar treaba,
El nu avea de gând să facă probleme,
Avea o grădină mică cu fructe și legume,
Care le dădea soldaților într-un coș pe care îl făcuse nevasta lui,
Dar în mintea lui, vroia să salveze viața familiei lui,
Prizonieri de război în propria lor țară,
Pentru ce?
Timpul a trecut în orașul-închisoare,
Se întreba dacă va trăi până ce vor fi eliberați,
Singura cale de scăpare era să se alăture armatei,
Și chiar, câțiva oameni s-au dus pentru armată – s-au înscris,
Și s-au trezit zburând spre Japonia cu o bombă,
Explozia de 15 kilotone a pus capăt războiului destul de repede,
Două orașe au fost făcute bucățele, sfârșitul războiului a venit rapid,
Kenji a scăpat, sperând la viața normală cu copiii și nevasta lui,
Dar când s-au întors înapoi la casa lor,
Ce au văzut i-a făcut să se simtă așa singuri,
Acești oameni au distrus fiecare cameră,
Au spart geamurile și ușile,
Era scris pe pereți și pe podea,
„Japonezii nu mai sunt bine veniți”,
Și Kenji și-a scăpat sacoșele pe laturi și a stat afară,
S-a uitat la soția lui fără cuvinte să-i zică,
Ea s-a uitat înapoi la el, ștergându-și lacrimile,
Și a zis „Într-o zi vom fi bine, într-o zi”,
Acum numele s-au schimbat, dar povestea e aceeași,
Familia mea a fost închisă atunci în 1942,
Familia mea era acolo unde era întuneric și rece,
Și l-au numit un lagăr de internare.
Când ne-am întors prima oară din lagăr… uhh
A fost… foarte… foarte rău.
Eu, eu îmi amintesc că soțul meu a zis,
„O să stăm până la sfârșit?”
După aia soțul meu a murit înainte să se închidă lagărul.

Walt Whitman - Martirii Din Wallabout

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Mai vrednice de slavă decât memoria
lui Achil și-a lui Ulisse,
Mult mai mult decât momântul lui Alexandru
sunt pentru tine
Furgoanele de scrum de carne, de așchii și de coji,
de oase putrezite,
Odinioară oamenii vii, năzuință și forță,
și-ndrăzneală,
Trepte ale pașilor tăi spre acum și spre-aici,
o, Americă!