intoarcerea dragostei – Versuri.pro

Rafael Alberti - Întoarcerea Dragostei Prin Priveliștile Pe Unde Ai Trăit

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Noi credeam, iubito, că aceste priveliști
au rămas adormite, ori că au murit o dată cu noi
la vârsta și în ziua când ne aflam în mijlocul lor;
credeam că arborii se duc lăsând uitării
tot ceea ce le-a făcut frumoase și poate nemuritoare.
Dar, iată, e de ajuns cel mai ușor freamăt al unei frunze,
o stea palidă respirând,
ca să ne vadă la fel de fericiți ca atunci când umpleam
împreună aceste locuri.
Și astfel tu te trezești azi, dragoste, alături de mine,
printre tufele de agriș și fragii ascunși,
apărați de inima nestrămutată a pădurilor.
Iată roua cu mângâierea ei umedă,
și gingașele fire de iarbă ce-ți împrospătează culcușul,
silfii prea bucuroși să-ți împodobească părul,
și misterioasele veverițe ce fac să plouă de sus
pe somnul tău verdele mărunt al ramurilor.
O, frunză, fii fericită în veci:
niciodată să n-ai parte de toamnă,
frunză, ce mi-ai adus
cu foșnetul tău ușor,
aroma unei vârste luminoase, dar oarbe.
Și tu, mică stea pierdută, care-mi deschizi
ferestrele tainice ale celor mai tinere nopți,
să nu lipsești niciodată de lumina ta
iatacurile care spre ziuă ne-au adormit,
și această bibliotecă plină de lună,
și cărțile, dulce căzute din mâini somnoroase,
și munții ce veghează de-afară și cântă pentru noi.

Rafael Alberti - Întoarcerea Dragostei pe o Terasă

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

În mine port terase fără număr.
Spre mare dau cele mai albe, gata
să plece către soare, pe catarg,
ca pânze, cu cearșafurile-ntinse,
și altele, ce dau spre câmp, doar una
spre dragoste, doar una, ce munților li-i dragă,
și ea e cea care se-ntoarce-n veci.
Acolo stă și-și pieptănă iubirea
mușcata, iasomia, trandafirii
de pe balcoane, și în nopți încinse,
se desfăcea în ploaie răcoroasă.
Departe, culmile purtând povara
de stele mari, vegheau, înalt, amorul.
Când a trăit mai viu, mai îndrăzneț,
și când fu, printre flori
stropite proaspăt,
cu mai mult suflet sângele încins?
Șuier de trenuri, licăre urcau
de felinare, de verbine; muzica
din chioșcuri și din arborii aprinși
suia, și ploile
cometelor căzând, ce revărsau
în ochii dragostei, fugarele splendori.
Fu vârsta inimii cea mai frumoasă. Azi
din depărtări se-ntoarce, când din nou
eu o visez pe acest trunchi bătrân,
pe-un drum ce nu duce nicăieri.

Rafael Alberti - Întoarcerea Dragostei Pe Balcoane

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

A sosit acel timp în care anii,
orele, minutele, secundele trăite
dobândesc toate profilul tău, se umplu de noi,
și devine urgent, devine necesar,
ca să nu le vezi ducându-se cu moartea,
să-ntipărești în ele cele mai fericite
imagini perindate ale noastre.
Unde ești azi, unde te privesc,
pe ce stâncă, pe ce mare, sub ce pădure,
sau în ce penumbră de văratice cearșafuri,
sau în ce calde, nordice alcovuri?
A trecut siesta cea dulce a azururilor
pe care largul ostrov ne-a așternut-o în somn.
Veneră încă somnoroasă, apari
în adăpostul drag al navelor
și toată cânți acum ca un port
îndrăgostit de vele și catarge.
Părul tău răsfirat zboară din balcoane
încurcându-se în urzeala subțire a plaselor,
ridicând fanioane pe stâlpii cei mai înalți
și un concert de dragoste în văzduhul marin.
Apoi, când în amurg se întoarce tăcut,
alb de sare și de aripile pescărușilor,
pe inima ta dezvelită îmi pun urechea
și ascult marea și adulmec marea care curge
prin tine și mă îmbrac către noaptea deschisă.

Rafael Alberti - Întoarcerea Dragostei Pe Dunele Scăpărătoare

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

O, întoarce-te, da, revino în diminețile-acelea
scăpărătoare ale colinelor,
tu, goală, fierbinte-n singurătăți de nisipuri,
ca un mare talaz de spumă trântit
de mâniosul soare, veșnic în zbucium.
O, da, revino, întoarce-te, cum erai atunci, întinsă,
cu părul tău blond, de înger, desfăcut pe sân,
cu dulcile tale pante alunecând
spre cele mai unduite penumbre adânci.
O, să fii tânăr, tânăr, tânăr să fii! O, nu pleca,
revino, revino, întoarce-te, vino la mine-n seara asta,
pe-aceste singuratice dune, unde talazuri taie conturul
coastelor tale adânci,
unde marea-n zbucium întinde picioarele ei azurii,
mișcă buze ce cântă,
și brațe nocturne care mă-ncing și mă duc.

Rafael Alberti - Întoarcerea Dragostei pe Culmile Vântului

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Vii acum, dragoste, prevestită de vântul
pe care lanurile bălaie de pâine înflorită de curând,
în orele călduțe
ale acelei veri a noastre de început, l-au asmuțit
ca să te facă mai înaltă și mai aprinsă printre pietre.
Te mlădiai în albia subțire a monumentului
cu asemănătoare arcade, pe care mâinile romanului
le-au atins pe deasupra templelor și turnurilor
orașului, și te gândeai poate că într-o zi
îl vei încorona tu cu pașii mărunți
ai albului tău arzător.
Întâmpinai, în mijlocul acelui foșnet pietros
de oase sonore înfipte în spații,
chipul luminii înălțându-se pe munții pleșuvi,
așezările de cărămidă palidă,
potecile arse, adormita măreție, în fine,
a unei priveliști uluită să te vadă plutind
ca o nălucă a culmilor vântului.
Ah, de-aș putea, dragoste, deodată să te privesc
din nou, ca atunci,
la aceeași înălțime a soarelui, dând armonie
ceasurilor inauguralei noastre veri,
toată acea limpede muzică înflăcărată care-ai fost
în albia subțire a străvechilor pietre!
Și de-aș putea din nou, odată intrați în noapte,
tolăniți în dulcele întuneric,
să ridic din când în când capul și să privesc
prin liniștitile arcade pustii, stelele!

Rafael Alberti - Întoarcerea Dragostei Printre Ruinele Ilustre

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Se-ntorc pietrele calcinate, se-ntorc
în temple prăbușite, în lupanare
năruite, în curțile verzi pe unde
zâmbetul lui Priap încălzește încă
amintirea izvoarelor.
Să mergem, dragoste, pe cărări care au fost,
prin limpezi geometrii care purtau
misterioasa dragoste, plăcerile
oprite, dar atât de dulci în noapte.
Iată casa zeiței. Primește în nări,
prin încăperile albastre aroma –
spumă a mării și iasomii
și garoafe sărate-ale trupului ei.
Semnul vioi, bărbătesc, șade întins
în toată prospețimea-i curată
pe talerul fericit al balanței Iubirii.
Și greutatea lui e mai mare
decât a tuturor fructelor pământului.
(Surâde în penumbră Afrodita,
simțind talazul mării între coapse.).
O, limpezime veche, îndepărtată lumină,
lumină nudă, dragoste, rămâi deasupra noastră pururi!
Dar când ruine, singuratice pietre
vom ajunge și noi într-o zi, dragostea mea,
să fim ca acestea ce cântă în soare
și îndrumă iubirea pe dispărute cărări.

Rafael Alberti - Întoarcerea Dragostei la Peisajele în Care-a Trăit

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Noi credem, dragostea mea, că peisajele-acelea
au stat pierdute în somn, ori au murit laolaltă cu noi,
la vârsta și-n ziua în care ne fura sălaș;
noi credem că arborii-și pierd memoria
și că nopțile trec, dând uitării
ceea ce le făcuse frumoase și veșnice, poate.
Dar e destul tremurul cel mai ușor al unei frunze,
al unei stele brumate care respiră,
pentru a ne afla la fel de voioși ca atunci când locurile,
pline de noi, ne stăpâneau laolaltă.
Și iată că te trezești, alături de mine, dragostea mea,
printre tufișuri de coacăze și fragii ascunși,
adăpostită de inima tare-a pădurii.
Iată și mângâierea umedă a picăturii de rouă,
crenguțele delicate ce-ți împrospătează culcușul,
și spiridușii fericiți să-ți pună podoabe în păr,
și misterioasele veverițe care fac să plouă de sus,
deasupra somnului tău, verdele mărunt al rămurișului.
O, frunză, fii fericită de-a pururi, să nu știi ce-i toamna,
frunză ce mi-ai adus,
cu tremurul tău ușor,
mireasma unei vârste luminoase, dar oarbe.
Și tu, stea mică, pierdută, care-mi deschizi
ferestrele tainice din cele mai tinere nopți ale mele,
învaluie-n razele tale
toate culcușurile care în zori ne-au adormit,
și biblioteca aceasta plină de lună,
și cărțile alunecate-ncet,
și munții care veghează afară și ne cântă pe noi.

Rafael Alberti - Întoarcerea Dragostei de Curând Apărute

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Când tu ai apărut,
mă torturam în fundul unei peșteri
adânci și fără aer și ieșire.
Dădeam în întuneric din mâini, agonizând,
și auzeam un geamăt, o zbatere de aripi,
ca zvâcnetul de păsări nevăzute.
Tu peste mine părul ți-ai despletit ușor,
și m-am suit spre soare, văzând că-i aurora
ce acoperă o mare adâncă, -n primăvară.
A fost ca o sosire-a mea în portul
cel mai frumos din miazăzi. Acolo
se înecau în tine priveliști grațioase:
munți limpezi, ascuțiți, încununați
de o zăpadă roză, fântâni ascunse-n falduri
umbroase de pădure.
Și-am învățat să caut pe umărul tău tihna,
să mă cobor pe râuri și pe coaste,
să mă-npletesc cu ramurile-ntinse,
din somn făcându-mi cea mai dulce moarte.
Bolți mi-ai deschis și anii mei în floare
treziți către lumină de curând,
îndrăgostiți au fost de umbra ta
ce inima-mi chema spre vântul liber,
cu sunetul tău verde acordându-l.
Aveam s-adorm, să mă deștept, știind
că nu mă chinui într-o peșteră
adâncă, fără aer și ieșire.
Fiindcă tu, în fine, apăruseși.

Rafael Alberti - Întoarcerea Dragostei într-o Noapte de Vară

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Pe dibuite, dragostea, orbește, prin întuneric,
rumenește poate printre ramuri vreo stea;
din nou simt asta, iarăși,
muiat de calda promoroacă a nopții,
lângă groapa cu izmă retezată și cimbru.
E ea, singura, fără pereche, aceeași pe care mâinile mele,
nemăsuratul înveliș al trupului meu, umbra
inimii mele de curând plecată, umbroșii
centri cei mai ascunși ai ființei mele, o iubeau.
Întoarce-te neasemuito, întoarce-te
ca o formă palpabilă, nu mai mult, ca o deplină
palpitație prelungă, acoperită de plete
ca un sânge amestecat cu sângele meu.
Doar atât, ca o bătaie de inimă înlăuntrul unei alte bătăi de inimă.
Dar cuvintele – unde?
Cuvintele nu sosesc. N-au avut spațiu
în noaptea aceea îngustă, n-au avut nici măcar
puținul aer ce se află între două guri
înainte de a se împreuna într-o tăcută garoafă.
Dar o aromă ascunsă alunecă, se strecoară,
mă mistuie o mireasmă trează pe țărm întunecos.
Cineva prin iarbă pune mâna pe un murmur.
Din pricină că prin noaptea dragostei trece întotdeauna un râu.

Rafael Alberti - Întoarcerea Dragostei în Mijloul Mării

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Strălucirea mea, dragoste,
izvor al vieții mele,
aș vrea să spun tot despre a ta frumusețe
aici, în mijlocul mării,
în vreme ce umblu în căutarea ta,
în vreme ce abia pot să te compar
cu frumusețea-ncropită a valurilor.
Creștetul tău e un șipot de aur,
o ploaie de spumă aurită ce mă cuprinde
și mă asmute să navighez până-n adâncul nopții.
Fruntea ta e o dimineață cu două bolte
pe sub care alunecă atât de dulce
acești sori pe care-i visează corăbiile spre ziuă.
Ce să spun de gura, de urechile tale,
de grumazul și de umerii tăi, dacă marea
ascunde scoicile, coralii și grădinile afunde,
care în bătaia de aripi a Sudului,
ar voi să le fie asemenea?
Sunt, șoldurile tale, ca două ochiuri de apă
îndepărtate și calme,
și adânca tăcere a dragostei ce le înconjoară
numai în sunetul brațelor tale cântă.
E trist să vorbești, când te afli departe
de golfurile de umbră, de ostroavele
ce-l cheamă pe marinar,
care le simte trecând, nevăzute,
departe de drumul lui.
Două netede țărmuri, iubire, picioarele tale,
două dune întinse, tălăzuind,
când nu dorm, cu foșnet de trestii.
Dă-mi mie tălpile tale mici,
să te cutreier, să-ți simt toate malurile, toate.
Pornesc pe mare, iubire, pornesc pe întinderea ta,
pe-ntinderea dragostei tale, spre dragostea ta, cântând
frumusețea ta mai frumoasă ca valurile.