Simțeam acum vuind ca o pădure scrâșniri și geamăt strânse dimpreună, ce se roteau prin tainițele sure,
pe unde-n veci nici soare nu-i, nici lună și-ntreg văzduhu-ntărâtat tresare și muge surd ca marea pe furtună.
Drăcescul iureș care-n veci nu moare pe morți îi poartă-n voia lui, orbește, și crunt îi zbate-n apriga vâltoare.
Iar când vântoasa-i smulge și-o pornește, țâșnesc strigări și vaier lung pe vale și blesteme spre cel ce zămisleşte.
Văzui atunci că pe-astă cruntă cale sunt osândiți cei ce-au robit în gând puterea minții poftelor carnale.
Și cum pe-aripi se lasă rând pe rând fugind de toamnă păsări călătoare, la fel și ei se lasă duși de vânt,
în sus, în jos, de-a valma, fără stare, și-n veci sunt puși să se-nfășoare-n caier, și-n veci sortiți să geamă și să zboare.
Și cum cocorii-și cântă jalea-n vaier
și stolul lor o dâră lungă-nscrie,
la fel văzui venind plângând prin aer
un șir prelung purtat de vijelie și-am întrebat: „Maestre, cine-s oare cei osândiți de noaptea plumburie?”
„Cea pusă-n fruntea celorlalți să zboare pe lume-a fost împărăteasă-odată, răspunse el, și-a stăpânit popoare;
dar într-atât de pofte subjugată, încât desfrâu-îl consfinți pe lume ca nu cumva să fie defăimată.
Semiramida-i ea și-n cărți se spune că-i fu lui Nin femeie și c-a stat pe unde azi sultanul țări supune.
Din dragostea cealaltă și-a curmat al vieții fir și și-a-nșelat bărbatul; cu ele stă și Cleopatra-n sfat,
și stă Elena, ce-a iscat turbatul război purtat atâta vreme-n van, și-n luptă mort, Ahile, neînfricatul.
Privește către Paris și Tristan.” Și rând pe rând îmi arătă jelirea acelor frânți de-al dragostei elan.
Ci, ascultând cum deapănă-amintirea de cavaleri și doamne de-altădată, mă-nvinse mila mai să-mi pierd simțirea
și-am zis: „Poete, -aș agrăi din ceată pe-aceia doi ce strânși la zbor se-mbie și ca și fulgul de ușori se-arată.”
„Aproape, spuse, când vor fi să fie, pe dragostea ce le-a săpat mormântul îi roagă să se-apropie și-au să vie.”
Abia-i împinse-n preajma noastră vântul și-am zis : „Grăiți, de nu vă-mpinge zorul, o, inimi frânte, și vi-e dat cuvântul.”
Precum hulubii, când îi mână dorul de cuibul dulce, -ntind aripi ușoare și-aceeași vrere le grăbește zborul,
așa și ei spre noi, din ceata-n care Didona stă, prin iureșu-nvrăjbit, atât foc pusesem în strigare.
„O suflet bun și nobil ce-ai trudit s-ajungi aici, noi, ce pământu-odată cu-al nostru sânge-n lume-am înroșit,
de nu ne-ar fi vrăjmaș cerescul tată, noi l-am ruga să-ți deie moarte-ușoară, căci milă ai de soarta ce ni-e dată.
De vrei s-asculți povestea noastră-amară ori să ne-ntrebi, te-om asculta și-om spune, până ce vântul nu se-ndeamnă iară.
Cetatea-n care m-am născut pe lume pe țărm adastă unde Padul moare cu-ai săi, și apa și-o revarsă-n spume.
Iubirea care-n cei aleși tresare
îl prinse-n mreji cu-a mea făptură, moartă
în chip ce și-azi, când mi-amintesc, mă doare.
Iubirea care pe iubiți nu-i iartă de chipu-i drag pe veci m-a-nlănțuit, încât, cum vezi, nu-i chin să ne despartă.
Iubirea-aceeași moarte ne-a sortit: străfund de iad pe ucigaș l-așteaptă.” Astfel grăi. Și cum ședeam mâhnit
de-a lor osândă tălmăcită-n faptă, lăsai obrazu-n jos, către pământ, pân’ ce Virgil: „Ce ai?” rosti în șoaptă.
Târziu, când glasu-mi se rosti-n cuvânt: „O, câte vise și ce dor de viață i-a-mpins, grăii, pe aceștia spre mormânt!”
Și-ntors spre ei: „Francesca-am spus, pe faţă îmi aștern lacrimi dorul tău și chinul; ci spune-mi tu, pe când erați în viață
și încă dulce vă era suspinul,
cum de v-ați prins în mreaja de ispite
și dragostei i-ați cunoscut veninul?”
„Nu-i chin mai mare-n vremi nenorocite decât – răspunse-n lacrimi și păli – să-ți amintești de clipe fericite.
Și-o știe domnul tău. Dar de mă-mbii să-ți spun dorința cum ne-a-nvins treptat, suspin și grai rostind voi împleti.
Citeam odată cum l-a subjugat pe cavalerul Lancelot iubirea; singuri eram și fără de păcat.
Adesea-n taină ne-am surprins privirea și-același gând obrajii ne-a pălit; ci-un singur vers ne-a biruit simțirea.
Când am citit cum zâmbetul râvnit i-l sărută pe gură Lancelot, acesta ce mi-e veci nedespărțit
mă sărută și-un freamăt era tot; de-atunci nicicând n-am mai citit ‘nainte căci pentru noi fu cartea Galeot.”
Și-n timp ce unul se rostea în cuvinte, cel’lalt plângea, astfel încât, dovadă că-mi frânse mila grai și simțăminte,
căzui cum numai morții pot să cadă.

„Priveşte-acum, grăi Virgil, în faţă
Vexilla regis prodeunt inferni,
de poţi cu ochiul desluşi prin ceaţă.”
Cum vezi spre seară când e sur pământul
şi neguri groase se coboară-n zare
o moară-naltă cum o-nvârte vântul,
aşa văzui ceva diform şi mare
şi m-am ascuns după Virgil din mers,
căci vântu-n şes sufla cu-nverşunare.
Cu teamă-aştern câte-am văzut în vers,
căci pe mişei abia-i zăream acum,
ca printr-un geam, nedesluşit şi şters.
Sub gheaţă stau, întinşi sau drepţi, oricum,
în tălpi sau creştet, pe când alţii-n frângeri
cu arcul stau, din şale rupţi, duium.
Şi-ajunşi afund pe valea-n veci de plângeri,
ca să-mi arate domnul meu prin ceaţă
pe cel mai mândru făurit din îngeri,
se trase-n lături şi mă-mpinse-n faţă,
„Acesta-i Dis, zicând, şi bărbăţie
s-arăţi aicea şi curaj învaţă”.
Nu mă-ntrebaţi ce spaimă-am tras, vai mie,
şi ce fiori mă scuturau prin spate:
puţină-i vorba când se cere-a scrie.
Nici mort eram, nici nu trăiam a toate;
dă-ţi seama deci, de mă-nţelegi, creştine,
ce-nseamnă viu, să mori pe jumătate.
Voievodul negru-al tristelor destine
ieşea din gheaţă până jos spre maţe;
dar eu m-asemui c-un uriaş mai bine
decât uriaşii cu-ale sale braţe;
socoate dar ce trup îi dase muma
ce-atare labe-i făuri drept soaţe!
De-a fost frumos pe cât de hâd e-acuma
şi tatăl şi-a-nfruntat cu-nverşunare,
pe drept din el îşi trage răul numa.
Rămas-am mut de spaimă şi mirare
când ţeasta lui văzui c-adăposteşte
un chip la mijloc, roşu-nchis, îmi pare,
şi alte două ce rânjeau drăceşte
de peste umeri, drept în sus, egale
şi-ngemănate se-ntâlneau în creştet.
Cel drept bătea în alb-gălbui spre poale,
iar cel de-a stânga se vădea atare
precum pălmaşii de pe Nil de vale.
Şi-un rând de-aripi purta sub fiecare,
croite-anume pentru el, uriaşe,
cum n-am văzut pânze mai mari pe mare.
De pene smulse, se-nchirceau golaşe
ca de lilieci şi când zbătea din vele
trei vânturi reci suflau prin hău vrăjmaşe,
de-ntreg Cocitul îngheţa de ele;
din ochi plângea şi bale, spumegând,
pe trei bărbii scurgea dintre măsele.
Ca meliţa bătea din dinţi rupând
cu fice gură piept, grumaz, picioare,
şi trei deodată canonea muşcând.
Dar cel din faţă, înşfăcat şi-n gheare,
colţoşii dinţi nici că-i simţea-n făptură,
căci zece piei îi jupuia-n spinare.
„Acesta-aici, ce chin mai mare-ndură
e Iuda, zise domnul meu, şi zace
cu trupu-afară şi cu capu-n gură.
Iar din ceilalţi, cel care-atârnă-ncoace
din gura neagră spânzurând, e Brut,
(cumplit se zbate, precum vezi, dar tace),
iar cellalt Cassiu, mai voinic făcut.
Ci noaptea suie; nu-i de noi răgazul.
Să mergem dar, căci toate le-am văzut.”
Pe voia lui i-nlănţuii grumazul,
şi-aflând el loc şi vreme cu priinţă,
când din aripă falfai viteazul,
se agăţă de blana lui, velinţă,
şi coborî cu viţele-i prelunge,
strivit de zid şi-a lui păroasă fiinţă.
Iar când ajuns-a unde şoldu-mpunge
şi-ncheietura prinde-n el răsad,
maestrul meu, vărsând sudori de sânge,
croi cu capul spre picioare vad
şi merse-n sus ca la vreo zece şchioape,
încât crezui că iar mă-ntoarce-n iad.
„Te ţine strâns, căci prin atari hârtoape,
grăi trudit, să urce-i scris, pe brâncă,
cel care vrea de negrul fund să scape.”
Apoi ieşi printr-o spărtură-n stâncă,
mă puse jos, iar el un pas făcând
sări cu grijă peste groapa-adâncă.
Privii în sus spre Lucifer, crezând
că-l voi zări cum l-am lăsat, pe brânci,
dar îl văzui cu talpa-n sus şezând:
şi cât de mare-mi fu uimirea-atunci
închipuie-şi cei săraci cu duhul,
care nu ştiu ce punct am străbătut prin stânci.
Şi-atunci Virgil: „Ridică-te-n picioare,
grăi pripit, căci drumu-i lung şi-avan,
iar soarele de mult sclipeşte-n zare”.
Nu-n încăperi ca de palat ne-aflam
ci într-o hrubă cu pietriş podită,
în care rază nu răzbea prin geam.
„Maestre, -am zis, până-a lăsa smolită
Gheena-n fund, acum ca şi-alte ori,
adu lumină-n mintea mea-ndoită.
De ce stă-n cap şi cu picioru-n nori?
şi unde-i gheaţa ce-mbrăca mormântul?
au cum ajuns-am din amurg în zori?”
„Te crezi dincolo, i-auzii cuvântul,
de locu-n care, cu tot trupul meu
m-am prins de râma ce scurma pământul.
Dincolo-ai fost cât scoborât-am eu;
ci-odată-ntors, trecut-ai punctul-teacă
ce-atrage-n sine tot ce-atârnă greu.
Te afli-acum sub bolta ce se-apleacă
potrivnic celei ce cuprinde-uscatul,
sub culmea cărei fu sortit să zacă
cel răstignit ce n-a ştiut păcatul;
tu stai pe-o palmă de pământ ce-şi are
drept în Giudecca corespuns cu statul.
E-n zori aici când ziua-acolo moare;
iar cel ce trepte ne urzi din bunde,
stă bine-nfipt, şi-acum, tot în picioare.
Căzu din cer pe-acest meleag, de unde
uscatu-întins spre marea verde-albastră,
de spaima lui se cuibări sub unde
şi se retrase pe sub bolta noastră;
înfricoşat lăsă-mprejur pustie,
pre câte vezi, şi se-nălţă în creastă.”
E jos un loc, cam cât în lung se-nscrie
huruba-n stânci, de Belzebut departe,
ce nu prin văz, ci prin auz te-mbie
să-i dai de urmă, căci un râu-l mparte,
ivit din gura unei stânci ce-adumbră
izvorul lui, şi curge lin, deoparte.
Pornirăm dar pe cărăruia sumbră
spre lumea albă de lumini, prin prund,
şi fără gând de-a poposi la umbră
urcarăm sus şi printr-un ochi rotund
zării la capul căii lungi şi grele
podoaba bolţii-n cer, şi din străfund
ieşirăm iar către lumini şi stele