hiroshima – Versuri.pro

Sadâc Fatma - Antirăzboinic

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Cam și cum ruinele ar putea
fi vesele,
ca și cum planeta
ar tânji după-un gol de planetă,
ca și cum am citi în ziar:
„Cedez boabă de rouă din potirul de mac
cotra unei urme
de cianură din sărutul fatal.”
Ca și cum poezia aceasta
scrisă ar fi pe cenușa dezmățului,
epilog nunții androizilor când
poetului i s-a terminat
cota de tropi hărăziți
pentru veacul în curs,
când se aprobă divorțul
dintre retină și verdele crud-aromat,
dintre auz și văzduhul livezii frumos trilurat,
dintre dimineața cu soarele
mijind căpșuniu pe un cer voroneț
și bucuria intrării-n tumultul orașului tânăr,
un echilibru acut necesar
în numele căruia
cer răspicat
în clipa aceasta adânc verticală
supremul recurs;
rațiunea există, pământul
hamal nuclearei nevroze
cu fața pândită de plăgi virtuale… hiroșime
mai poate, e musai să fie salvat!

Grigore Vieru - Trec Avioane

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

În zori troleibuzul
îmi sforăie sub fereastră.
Pe valea Bâcului locomotiva
nechează buiastră.

M-am deprins
cu toate zgomotele de-acu,
numai cu vuietul avioanelor
nu.

Vuietul acest
îmi sperie gândul și rima.
Oh, ani de război!
Tu, Hiroșima!

Trec avioane noaptea,
peste oraș și câmpie.
Copiii mei dorm.
E parcă mai frig.
Îmi învelesc mai bine copiii.

Yuri Kageyama - Hiroshima

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Ei rătăcesc ca o șoaptă,
încă,
peste acest oraș,
contopindu-se-n briza mării,
în lumina moale
și-n crăpăturile cicatricilor;
nu doar o fantomă sau două,
ci zeci de mii
se uitară pe cer și văzură un fulger
prefăcând oamenii în globuri moarte, de cărbune;
nu există fotografii din acea zi,
ei rătăcesc, târându-se, goi, gemând,
carnea atârnându-le ca niște zdrențe;
Ei pun această întrebare,
nefăcând nimic rău,
de ce, Doamne, de ce,
când tot ce poate face este
să ucizi, să ucizi, să ucizi, să ucizi
– nimic altceva –
jupuirea pielii, pulverizarea ochilor, capul torsionat
ca-ntr-o tumoare a iadului,
și nimeni nu răspunde cu adevărat.
Hiroshima.
they wander like a whisper
still
over this city
blending with the sea breeze
the soft light
the cracks of scars
not just one ghost or two
but tens of thousands
who all looked up and saw a flash
turning people into dead globs of charcoal;
there are no photos from that day,
they wander, crawling, naked, moaning,
flesh hanging like tatters;
they’re asking that question,
we did nothing wrong
why oh why
when all it can do is
kill kill kill kill
nothing else
turning skin eyeballs laughter head back legs
into a keloid of hell,
but no one really answers.

Eugen Jebeleanu - Întâlnirea cu Hiroshima

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Pământ, pământ tăcut.
Tăcută,
cu pielea pârjolită, cu statura goală,
iertare, Hiroshima..
Iertare pentru fiecare pas
ce-atinge-o rană, rupe-o cicatrice..
Iertare pentru fiece privire,
ce – chiar de-i mângâioasă – doare..
Iertare pentru fiece cuvânt
ce tulbură văzduhu-n care-ţi cauţi
copiii,
noroadele de prunci pe veci pierduţi.
Mormânt
inexistent.. Vânt.. vânt.. vânt.. vânt..
Şi glasul lor, acum încet sunând,
din zi în zi mai stins,
numai în amintire..
O, cimitire
inexistente.. inexistente..
De vrei să plângi, să nu poţi strânge-n braţe
măcar o urnă, un mormânt măcar..
Unde ţi-s pruncii, Hiroshima? Poate
în oceanul
de-argint nepăsător..
Poate-n cavoul infinit
al cerului..
Sau, poate, chiar pe-acest pământ
pe care-l calc..
Fiece pas ce-l fac, îl fac cu teamă..
Fiece palmă de pământ
ascunde-un catafalc..
Parc-a strigat pământul
călcat de mine: – Mamă!..
Oh, aripi dă-mi, văzduhule de smalţ,
să fiu uşor ca tine, să mă-nalţ,
să nu ating cu pasul nici o rană,
să taie-aripa-mi cerul, îngereşte..
.. Dar, scăpărând din miile-i de răni,
se-apropie de mine Hiroshima,
se-apropie şi se înclină lin
şi-mi face semn:.
– Pofteşte, prietene,
şi vezi ce-a fost,
ce e,
şi povesteşte..

Eugen Jebeleanu - Surâsul Peste Moarte

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Pentru Chieko Watanabe.
Şi iată-aud acuma glasul celor
trecuţi prin flăcări
cum se-mpleteşte într-un singur glas,
un singur glas sunând cum sună fierul,
cum sună stolurile de oţel fierbinte,
şi fiecare glas acum e-o sabie
încovoiată care se-nvârteşte
deasupra ucigaşilor sclipind –
şi toate împreună se înalţă
peste cenuşă ca un nimb al vieţii..
Şi iată-le (o, vulturi mari şi albaştri,
suiţi, suiţi!) cum prind să se rotească,
cum se rotesc crescând fără-ncetare,
cum se răsfrâng în ocean, săpând-i
mari guri rotunde, veşnic rotitoare,
ce dau porunci talazului să crească,
să suie stâlpi de trombe pân la stele,
ca să măsoare înălţimea Crimei.
Şi iată cum
zbucnind deodată ca din milioane
de arcuri zbârnâind –
ca milioane de săgeţi, sărmanii
se-adună într-un singur snop de fier,
ce se roteşte pe pământ de strajă,
cu ochi de raze lungi zvâcnind spre tâmple,
şi îndreptaţi mereu spre ucigaşi.
Şi vin desculţii, ne-ncetat, sorbind
cu-o nemaiîntâlnită sete cerul,
ca pe un vin din struguri de azur.
Şi cei mai mulţi nu de pe creste-apar,
ci din adâncul văilor, din neguri,
Acolo unde munca naşte-n chinuri
o zeitate-n veci nepieritoare:
Speranţa-Luptă,
Visul de ne-nfrânt,
Speranţa ce se-nalţă ne-ncetat,
Speranţa care nu poate să fie
ucisă niciodată,
Speranţa pentru toţi cei strânşi în lanţuri.
Şi cei mai mulţi se caţără din văi,
din văile unde-s cărbunii beznei,
pe care milioanele de oameni
le scot scrâşnind, mereu ameninţate
de rânjetul mitralierei,
îi scot gemând de veacuri, ca să stoarcă
de ele sâmburi lungi de diamante
lungi lacrimi de lumină-ncremenită,
o rouă ce li-i smulsă ne-ncetat,
şi care-mpodobeşte sânii Crimei
şi răcoreşte Demonului chipul.
Şi iată,
un sărac cu trupul gol
de bronz şi-nalt până la cer, cum e
doar zeul uriaş din Kamakura,
un om sărac
îşi spintecă obrazul,
îşi spintecă obrazul, deschizându-şi
cincizeci de guri – şi sângele nu curge,
cincizeci de guri pe care le îndreaptă,
ca pe cincizeci de peşteri infinite
spre cele patru zări,
şi dă un strigăt,
un strigăt ca un tunet bubuind,
mult mai puternic decât glasul bombei:
–Hei, fraţi ai mei!.
Şi ocean peste ocean îl duce,
vuind ca pe-o corabie purtată
de-un fulger,
din continent în continent, şi munţii,
legând ecouri de ecouri, fac
să se rotească
strigătul în jurul
pământului, şi pe pământ trecând
din ţară-n ţară, străbătând văzduhuri,
pe unde glasul omului e liber
şi se-nfrăţeşte cu al ciocârliei..
şi străbătând prin ţări unde văzduhul
vărgat e şi se-aude zornăind
ca lanţurile,
şi unde chiar şi luna aurită
e o ghiulea..
Hei, fraţi ai mei!.
Ca la un semn,
uzinele întregului pământ,
pădurile, şi fluviile,
secerătorii, aplecaţi spre spice,
tăcuţii înţelepţi
ce vor să prelungească
bătaia inimilor omeneşti –
şi-ntorc deodată faţa spre faţa Hiroshimei,
Sfântă milă,
şi tu mânie,
solidaritate
a celor mulţi şi tari,
surâsuri blânde,
salut, o, miliarde
de inimi fâlfâinde, ce răspundeţi!.
– Hei, fraţi ai noştri! Sîntem lângă voi!.
Se-nalţă oceanul şi salută
şi fluturii cenuşii-au tresărit..
Şi-acum, te uită:
din propria ei plagă răsărind,
ţâşnind înaltă ca dintr-un vulcan,
ca dintr-un trandafir de scrum fierbinte,
se-nalţă Hiroshima peste lume
(oh, chipul ei, care-a trecut prin moarte)
C-un roz obraz la fel ca faţa lunii
şi celalt ca de fildeş însorit
(priveşte, Demone, şi-nmărmureşte)
se-nalţă, Hiroshima, lin surâde
(oh, zâmbetu-i care-a trecut prin moarte!..)
surâde Hiroshima, scut punându-şi
deasupra leagănelor, braţu-i ars,
surâde Hiroshima şi arată
cu ochii-i negri către ucigaşi –
şi-mparte arme, arme ale vieţii,
pe care ucigaşii nu le văd,
pe care nu le pot zări vreodată,
semnale şi stindarde,
lumini şi căşti înalte din văzduhuri,
urmate de-amintirile desculţe,
de nevinovăţiile ucise,
lumini ce-n bezne dând, înaintează,
lumini ce-naintează surâzând..
Hiroshima – Bucureşti
august 1956 – august 1958

Eugen Jebeleanu - Noaptea și Somnul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Dorm orașele lumii… satele lumii dorm…
Dorm
cu nările-n somn dilatate
de-nnebunitoarea duhoare-a cadavrelor,
cu coastele frânte de bombardamente,
cu chipul sfâșiat de reflectoare…
Se-ntorc gemând în somn
și căutând un adăpost mai bun
decât sub casca infernală-a cerului
se-ntorc gemând și dorm
înnăbușindu-se
cu capetele-n grote de beton,
asupra cărora se prăbușesc,
ca pe capacele
a mii și mii de mari sicrie-ncălecate
munți grohăind.
Au mai rămas pe străzi
dar felinarele,
îndoliate ca niște văduve
fără nădejde.
Însingurați,
copacii
înnebunesc de spaimă
în sfâșiatele cămăși
ale frunzișurilor…
Nimeni,
vai, nimeni
nu-i ia cu ei în adăposturi…
ar vrea să se smulgă din loc,
își scutură capetele…
își blestemă vitriolați
rădăcinile.
Oh, noapte bună!
Fie măcar această noapte
o noapte bună…
Dorm orașele lumii… satele lumii dorm…
Pe cine va izbi în noaptea asta
sabia?
Oh, Doamne Dumnezeule!
pe nimeni…
sigur că pe nimeni… Războiul
e sătul…
Dorm orașele lumii… satele lumii dorm…
Văzduhul își caută chipul,
își pipăie rănile.
Încearcă tremurând să se tămăduiască.
Electricieni transparenți
se-nalță pe stâlpi nevăzuți,
acordă sârmele-albastre
legând între ele stelele,
le-ascultă oftatul,
le șterg de praful de pușcă.
Noaptea cu mască de cloroform
răsuflă tăcută.
Dorm orașele
și satele lumii.
Pe-o rogojină de culoarea lunii
adoarme Hiroshima…

Eugen Jebeleanu - Sfârșitul Zilei

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

5 august 1945.
Se înserează. Zi fierbinte, pleacă!
Desculță, umbra de pe munți coboară
și-ți tot cosește pletele de foc.
Fugi, zi fierbinte, fugi!.. Coboară, seară..
Fierbinte zi, infern portocaliu,
pecetie curgând pe-orașul leoarcă
de nădușeală, du-te.. Soarele în mare
și-afundă și el răsturnata-i barcă,
din care – sfârâind pe mute ape
ce-ncep să-nvie-ncet ca niște plante
de arșiță culcate – se răstoarnă
poveri, poveri de-aprinse diamante ….
Printre coline-orașul stă privind …
O mamă e orașul ce privește
și vrea să vadă totul.. Iată unul
din râuri scăpărând; ai zice-un pește
sclipindu-și solzii, bot în bot cu-n altul,
la fel de mare ca și celălalt,
dar mai posac, căci fratele-i răsfrânge
o școală în șerpuitoru-i fald;
o școală de copii, atâta tot..
dar dimineața când se prind de mână
cântând copiii – râde-ncet și râul
și-ntinerește apa lui bătrână.
Lin își rotește-orașul ochii lungi
ca niște-aripi de umbră desfăcute,
ce către mare-alunecă încet.
Orașului i-s toate cunoscute,
și vrea să știe de-s la locul lor.
Apune soarele ca-ntotdeauna,
și râurile-s șapte lungi beteli
de aur moale; nu lipsește una ….
Respiră marea văluri străvezii …
Mai fulgeră din soare câte-o rază
Scurt săgetând. Orașul stă, privește..
Pe cine l-a rănit? Un om oftează.
Își șterge fața gânditor pescarul..
Cu o batistă atârnând pe frunte,
e rege-acestor ape nesfârșite,
în zdrențe și cu tâmplele cărunte..
Din cârpa-i de pe frunte, grea coroană,
Pe chip i se prelinge nu sudoare,
ci plumb topit, plumb, boabe ale trudei,
ce șiroind ca plânsul, pică-n mare..
Pești de mătase, pești pumnale-albastre,
pești de opal, de vânt, pești lungi de-oțel,
De vină cine-i că pescarul are
năvodul rupt și peștii-i fug din el?..
Stă Hiroshima și privește mută:
pescarul e în apă ca oricând
și ca oricând sudoarea-i pică-n boabe
și cearcăne-are apa tremurând.
Iar a oftat. De ce oftează omul?
se-ntreabă Hiroshima, tresărind …
și-acum din valuri se ridică luna
și jumătate-omul e de-argint ….
și plasa lui târâtă înspre casă
e-o pânză de paing de-argint curat
și se întreabă iarăși Hiroshima:
De ce-a oftat? De ce? De ce-a oftat?.
Nici un cuvânt. Cu marea stând în față
înveți să taci întruna, an de an …
Că ești – oftatul doar îți amintește …
E scump cuvântul pentru cel sărman.
Tu, noapte blândă, ce întinzi o plasă
de stele pe muncita lume, noapte
liniștitoare-a trupurilor, soră
ce faci din vaietele zilei șoapte.
te-apropie … Acuma ca să vadă,
se-nalță Hiroshima-n raza lunii
și se oprește pe cetatea veche
cu umbrele rotindu-și mut păunii.
Umbre și oameni. Zgomotele zilei
ce, înainte de-a pieri, cresc încă.
Umbre și oameni. Umbre gârbovite
ce poartă în spinarea lor o stâncă.
Bătrânii din aziluri.. se întorc
la casa care nu-i a lor, pustie,
ținându-se de mâini cum fac copiii
speriați și muți, fără copilărie.
Trist, Hiroshima își întoarce capul.
Umbre și oameni. Oameni înhămați,
trăgându-și ricșele de plumb spre grajduri
pe jumătate morți și dezbrăcați.
Roți ce-amețesc, roți, umbre iuți de roți,
roți de mașini – lung fulger diavolesc
ce-și râd de goana bietului om-cal
și pâinea de la gură i-o răpesc..
Amurgu-și țese umbrele grăbit.
Lungi umbre de-oameni-umbre. Umbre-adânci
de case nalte, umbre de cutii
de lemn în care te târăști pe brânci..
Albastră seară.. Templele lucesc
cu solzi de-aurării și lac roșcat.
Surd vuiet de uzine, mări închise …
Privește-adânc orașul nemișcat.
Dar cine trece podul curcubeu
ce-n mare salbe viorii aruncă?
De-abia se mișcă … Hiroshima-l vede :
Nici azi bătrânul n-a găsit de muncă!.
Cresc stele-n apă.. Tremură tăcute..
când n-ai mâncat, ce chin e să le vezi..
O transparentă farfurie-i apa
cu mii și mii de boabe de orez.
Vino, -l îndeamnă apa.. Tainic, șoapte
de el doar auzite. Șoapte.. – Vino..
Noapte de august.. ape cu sirene..
Se smulge-ncet bătrânul. – Nu, Lumino,
spre tine-mi trag povara, zi de mâine …
Pași depărtându-se.. om fără vatră..
Harfe-ale foamei, coaste străvezii,
întindeți-vă-acum pe-un prag de piatră!..
Privește către stele muncitorul
bătrân, zăcând pe patu-i de granit
cu pumnii descărnați, e-un zeu de fildeș
de lumi făuritor și părăsit..
Se-ntoarnă spre Zeița-Stea. Din pipă
trei nori albaștri-i dă. Tușește-ncet..
E haina-i șah de petece, sub cerul
De stele-nmiresmat ca un buchet.
Nisip de oameni curge din uzine..
se trag obloane, scrâșnete de fier..
și negustorul întorcându-și cheia
cu grijă-o ia ca pe un giuvaer …

Vinicius De Moraes - Trandafirul Hiroshimei

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Gândiți-vă la făpturi
mute, telepatice;
gândiți-vă la fete
oarbe și apatice;
gândiți-vă la femei
distruse și schimbate;
La răni să vă gândiți
– acele roze fierbinți!
Dar, vai! să nu uitați
dintre roze, dintre roze
trandafirul Hiroshimei:
trandafir ereditar;
trandafir radioactiv,
Stupid și invalid;
trandafir cu ciroză,
atomică anti-roză,
fără culoare, parfum
– netrandafirul de scrum..
A Rosa de Hiroshima
de Vinicius de Moraes.
Pensem nas crianças
Mudas telepáticas
Pensem nas meninas
Cegas inexatas
Pensem nas mulheres
Rotas alteradas
Pensem nas feridas
Como rosas cálidas
Mas, oh, não se esqueçam
Da rosa da rosa
Da rosa de Hiroshima
A rosa hereditária
A rosa radioativa
Estúpida e inválida
A rosa com cirrose
A anti-rosa atômica
Sem cor sem perfume
Sem rosa, sem nada