geneze – Versuri.pro

Ion Caraion - Geneze I

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Mâinile miros a gutui, a ienupăr și-a bine.
Apa împietrise – și i s-a întors rodul în matcă:
repurcedere tânără.
După propriile-i urme, ochiul de veghe s-a luat ascuțit.
Nu, conștiința n-a murit pe prispa învinsului.
Timpul umblă prin lume.
Înaintea mea-i atâta somn!
În casa morților se vorbea cu fluturii de noapte.
Pământul face femei de văpaie
de care – dacă te-apropii – dispar.
Printre genunchi și pe umerii Cazanelor, se cațără vara.
Ca să se prefacă în drumuri, în faguri și-n stele,
pete ici-acolo,
veacuri de-a rând,
oamenii dormiseră pe câmp.
Înaintea mea-i atâta rouă!.
Cu vorbe păroase cu pulpele lui,
de prea viu soare –
muntele semăna a tigru.
Pleacă oamenii și rămân potecile.
Socialismul e zâmbet.
Vidrele au ieșit din valuri cu puii în gură,
așa cum rădăcinile arborilor înfipte în oase
ies noaptea după sunete –
și coropișnița fricii, deodată,
uită să le mai sfârtece întunericul… Ori așa cum se-aude
dintr-o arheologie depărtată, cu orașe de nichel, vocea
fetelor cu capetele ca niște plante marine.
Plop gol. Apa copilări prin pești.
Pe grumajii verzi ai tăpșanelor, ca niște piese de șah,
oile răspândeau balade și singurătate. Văzduhul
răspândea berze.
Pleacă umbrele și rămân potecile
cunoașterii. Socialismul e zâmbet.
Întrebările și viața vin de la oameni și se-mbracă-n
tulburătoarele lor chipuri. Și prefac lumea.
Lujeri înrourați de floarea soarelui
se izbesc în câte-o frunză, în câte-o depărtare.
Tristețea s-a ascuns în ceața
clipei fictive. Împlinit și domol,
pluteau gândurile pe deasupra oamenilor.
Munților li se chirciseră genunchii,
aerul avea mâinile de fân
și vorbea cu cocorii, și cădeau frunzele
bucuriei pe deasupra oamenilor….
Fetele lui, florile, s-au uitat la el:
soarele intra în lan, împodobit cu aburi de aur.
Topire verde. Fusese dimineață și se-auzeau
tropotele viitorului.
O, cei care iau totul de la început: plămadă, mers,
metamorfoză.
Cei cărora viața nu le-a dat încă prea devreme toate
răspunsurile – și de aceea sunt dârji.
Cei care – fructe fără coajă – se întorc după chinuitoare
călătorii pe mările absurdului, prefăcând
agonia în uimire.
Cei în care flăcările nu uită – și de aceea aerul se îmbată
de ei, alergând spre podul cântecelor,
laolaltă cu toate vietățile.
Iarba răsare în cer printre coacăze.
Cuiburile – prăvălii cu viteji – ne chemau pe la ele.
O umedă piele
își pârguie rocile. Unduitor,
după aceea totul intră ca într-un sat
cu zeități blânde, cu sălbăticii lingușitoare;
câte o schemă de fulger închipuind nenăscute
civilizații
iese atunci din haina fără gaică a stâncii, din gâtul
fără trup al norilor.

Ion Caraion - Geneze III

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Cu mâinile într-un munte de ceață,
scotocii focul, am sculptat
lucruri, copaci, idealuri.
A fost o zi a mâinilor mele!
Ziua întâia…
Ziua a șaptea…
Scormoneau bizonii de fier.
Arpegiul de rouă-al dimineții
înăpustea hamacul – și aerul,
aerul semăna cu conștiința, cu magistralele, cu revoluția.
A fost o zi a mâinilor mele.
Muntele bătrânilor dormea între spaime.
Nepăsarea se risipi ca lintița de baltă:
i-a stricat ziua de ieri, i-a fărâmat coapsa cealaltă;
aidoma păianjenilor, algelor și piersicii din care
cântă sentimentul amestecurilor și-al imensității,
ochii (ca doi peștișori sub apă) ți se întorseseră pe umerii mei.
Oameni necunoscuți se sărutau, uitându-se la stelele din închipuire.
Știam că merseserăm dincolo de leagănele apelor și ale potecii.

Ion Caraion - Geneze VI

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Nu-ți fă urcior din inima-mbrâncită.
Bucuria nu rămâne ca un șervet pe care
va veni să se șteargă altul.
Portretul aerului încearcă fete-morgane;
Să descoperi oameni – asta face cât aroma
tuturor fructelor lumii.
Turmele umplu seara apa morților.
Niciodată limita nu va cunoaște adevărul.
Cum să mă despart de mine?
Ideile se sculptează singure mergând împreună pe drum.
Sunt o mulțime de lucruri pe care trebuie să ni le
dăm înapoi.
Nu, munții nu stau locului; apele nu stau locului.
Ci așa cum fiii urmează părinților –
zâmbetul va urma cunoașterii.
De jur-împrejur se învârtesc genezele:
universuri ale presupunerii – muzicale ca materia,
abstracte ca enigma.
De jur-împrejur – se sfâșie și se îndrăgostesc
și-n nimicirea lor semeață elementele
multiplică mitul, întineresc eternitatea.
Nemărginirea se naște continuu.
Pe malurile fluviului au ieșit zeii și turmele.
Să fim oare singurii care privim această desăvârșită
rotire a astrelor,
celebrându-i ciclurile, dezmierdându-i mirifica fascinație?.
Spălat de ploaie, grâu-i ca Hristos și cântă.
Să fim oare singurii care aud grâul?.
Bodogănind veselă
pe sub sălciile cu patimi,
lumea se duce la târg.
Din sânul vorbei picură miresme
și câte-o căprioară buimacă țâșnește strigată
de trupul sufletului ei. Turmele umplu seara apa morților.
De pe prispa cu sfinți de noroi
se ridică zăbranice. Apa copilăriei printre pești.
Cu chipul mut ca un ou de lemn,
ascultă tăcerea care se colorează cu cucurigi.
Vița a venit de la sine.

Ion Caraion - Geneze V

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Îți păream un ficus care-nțeapă luna.
Îți păream o voce care trece podul.
Omul e un document al universului.
Convoaie de seminții se vor striga, mișunând
pe-acest pod al prieteniei
cu doldora lor de tradiții și deprinderi,
împerechind punctele cardinale ale lumii –
cu fecioarele, complexele și nedumeririle lor,
hotărând prefețele surprizei și ale aspirațiilor –
cu tâmple bătute de soare, arămite de lună,
cu mangustele închipuirii lor viteze știind că merg
să apere cobre,
s-aștearnă
dimensiuni reale irealului
căld ca însăși această cordială corespondență de destin
plutitor
peste-un om care pleacă departe,
călare,
înainte de zori.

Ion Caraion - Geneze IV

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Toată ziua lucrai.
Pârguiam roci
Băui cântec
Băui lumină.
Aerul zgâria și-a-nvățat
meșteșuguri ciudate:
să fie dulce ca strugurii,
s-ademenească porumbeii sălbatici,
din hleiul costeliv să scoată fiori și mătase,
anotimpurile născute la câmp să le mângâie părul,
sub fluviile orașelor s-aștearnă dimensiunile uluitoare
cărora simplu li se spune: omenie – dar cine
va înțelege mirajul acestui cuvânt,
fără năravuri de jaf?.
Cu puii după ea, prin pădure,
toamna intra ca o ursoaică
prin arhitectura luminii.
Omul e un document al universului.
Noi nu poreclim eternitatea.

Ion Caraion - Geneze VII

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Am întors pâdini lutoase,
făcându-le s-aducă azimă-n lume.
Moartea înverigată pe trunchiurile lucrurilor
latră tot mai îndepărtat.
A fost o dimineață a verilor noastre.
Zuruitor de fraged,
prididi rodul.
Erau amfore în care vinul
închipuise odinioară
statui și religii, viclenii și samsarlâcuri, rășluieli și meandre.
Păsările și muzica auzeau cum se despletește abundența.
Și culesul a aromit cosmosul.
Acuma,
o blândețe dulce
cuprinde pământul. Și-l clatină
ca pe un om care pleacă departe,
călare,
înainte de zori.

Ion Caraion - Geneze VIII

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Ni se cocoțase dimineața pe umeri și nu muriseră stelele.
Niște mari argumente de piatră,
cu pahare de soare în mână,
spintecă visul.
Ploile spațiilor spuneau că orașele
vor veni din ce în ce mai aproape;
și ierburile pământului au hrănit ciurde, oglindindu-le
în râuri
pe care pluteau corăbii cu flăcări la catarguri.
Țara….
Timpul umblă prin lume.
Zorile ajung înaintea oamenilor.
Ca niște jurisprudențe ale hazardului
date împotriva beznei, pururi,
din văi frenetice izbucnesc descălecătorii.
Orice noapte presupune o zi înainte și una după.
Mi se pare că sunt un scrânciob în care se dă
huța infinitul.

Ion Caraion - Geneze II

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Pleacă oamenii și rămân diminețile.
Nu ne cunoaștem decât din oglinda în care ne priveam amândoi,
cu două aripi de pădure ale aceleiași obsesii.
S-au zbătut vipere printre coacăzele de neon.
Pe geamul de-acasă, păsări îmblânzite – vorbele
se uită la vremea care paște prin colb din amintiri.
Pentru alți umeri obosiți, pentru alți ochi decolorați,
poezia, gâștele sălbatice și pământul
au ieșit la soare pe prund. E prima interpretare a Dunării
din seara în care întrebările și viața veneau îmbrăcate
în tulburătoarele chipuri ale oamenilor.
Cer nalt. Apa copilăriei printre pești.
Împurpurând cu dânșii văzduhul,
dragostea croșetează fluturi mari ca văpaia.