Geamsid – Versuri.pro

Firdousi - Zohhak, Fereidun și Fetele lui Geamșid

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Fereidun cu buzduganu-i ghintuit cu cap-de-bou,
sparse piepturile celor care îi ținură piept;
sfărâmă cu buzduganu-i greu la căpățâni de vraci,
divii de prin tot seraiul, toți vestiți și preamăriți;
se-așeză în tronul celui ce la idoli se-nchina,
și își puse talpa-n tronul lui Zohhak, își însuși
-mpărăteasca lui coroană și în locul lui șezu.
Scotoci seraiul mare dar nici urmă de Zohhak;
scoase din harem perechea minunatelor femei
cu ochi negri și cu fața Soarelui în miez de zi!
Porunci întâi să-și spele trupurile lor și-apoi
le spălă de întuneric duhurile. Le-arătă
calea Celui sfânt ce este-al lumilor judecător,
și le curăți de pete rușinoase; au crescut
printre spurcați idolatri având duhul tulburat,
cum îl au cei ce se-mbată. Fetele lui șah Geamșid
cu ochi de narciși udară-obrajii lor de trandafiri,
gura deschizând naintea șahului, grăiră-astfel:
„Fie să rămâi tot tânăr pînă lumea s-o-nvechi!
Care-i steaua-ți fericită, care-i ramul ce purtă
un asemeni rod ca tine? Pe culcușul unui leu
te-așezași venind, războinic, omule viteaz și bun!
Oh! Cât rău și câte chinuri îndurarăm de la cel ce
lui Ahriman se-nchină și-are umerii șerpești!
Roata cerului rotit-a peste noi — de câte ori? —
cât am îndurat necazuri de la un smintit de vraci.
N-am văzut un om pe lume dăruit cu harul tău
și cu-atâta vitejie să se-ncumete-a privi
tronul lui Zohhak dorindu-și să se-așeze-n locul lui!”
Fereidun le-a spus: „Norocul și-acest tron n-or rămânea
nimănuia pe vecie. Sunt feciorul lui Abtin,
lui Abtin preafericitul, cel pe care l-a fost prins
Zohhak vânturând Iranul. Crud, pe tata l-a ucis,
și-am pornit acum spre tronul lui Zohhak să mă răzbun.
El ucise însăși vaca Purmaj, care mi-a fost doică,
și avea ea trupul fără seamăn. Ce-a dorit
omul scârnav de la duhul necuvântătoarei vaci?
Mă-narmai, de luptă gata, și pornii de prin Iran
pentru cruntă răzbunare! Țeasta i-o voi sfărâma
fulgerindu-mi ghintuitul buzdugan cu cap-de-bou;
nici iertare și nici milă de la mine n-o afla!”
Ascultând aceste vorbe (duhul ei neprihănit
a-nteles întreaga taină) îi răspunse Arnavaz:
„O, tu, Fereidun, ești șahul hărăzit de-a nimici
vracii și vrăjitoria, cel de-al cărui aprig braț
trebuie Zohhak să piară, cel ce trebuie luptând
lumea să ne-o mântuiască. Suntem surioare noi,
lujeri fără de prihană, os din os de șahi, și lui
ne-am supus de frica morții. Șahule, cine-ar răbda
să se culce, să se scoale c-un balaur drept bărbat?”
Fereidun răspunse: „Cerul dacă îmi va da de sus
direptate după voie, smulge-voi de pe pământ
ghiara gădinei spurcate, lumea s-o neprihănesc!.
Trebuie acum să-mi spuneți unde-i șarpele proclet?”
Și femeile cu fața mândră-i spuseră gândind
că-n sfârșit cel cap de șarpe va să cadă sub tăiș.
Ziseră: „S-a dus în țara vrăjilor, în Hindustan,
vrăji să facă. Și pe-acolo, de pe umeri vor zbura
mii de capete de oameni ce-or muri nevinovați;
teme-se de nenoroace de pe când un înțelept
îi prezise că pământul mântuit va fi de el,
că altcineva veni-va să-i ia scaunul de șah
și-o să facă să-i pălească tot norocul de acum.
Inima îi arse-n flăcări și de-această piază rea
viața-i se făcu amară; și-atunci sânge el vărsă
de la biete dobitoace, de la bieții muritori,
și umplând cu sânge-o baie și-n ăst chip nădăjduind
că va-ntoarce zodii rele, zodieri cum i-au prezis,
își spălă în sângiuri capul și tot trupu-și înbăie
În estimp, de-acele chinuri care le-ndura din vremi
de la șerpii de pe umeri, mintea i se tulbură;
el fugi din țară-n țară, însă cazna celor șerpi,
geană nu-i lăsă în geană să le-nchidă pentru somn.
Dar acum veni sorocul de-a se-ntoarce printre noi,
căci nicicând un loc statornic pre pămînt nu-și va găsi.”
Ăstfel, inimă zdrobită, preafrumoasa-i povesti
taina-aceasta și viteazul cel cu fruntea lângă cer
își plecă-ncordat urechea, vorbele-n auz sorbind.

Firdousi - 42 Geamșid: Povestea Lui Zohhak și a Tatălui Său

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Și au fost în vremea-aceea un bărbat într-un pustiu,
vânturat de călăreții cei cu suliți înarmați:
mare șah, tare-n virtute, temător de Cel-de-Sus,
care-i Stăpânul lumii. Șahul se numea Mardas.
Drept era, nespus de darnic. Mii de mulgătoare-avea;
câte-o mie de cămile, și de capre, și de oi,
și pe toate-acest cucernic, la păstori, le-ncredința.
Mai avea și vaci de lapte, herghelii de cai arabi
mai frumoși ca niște îngeri; lapte-oricine îi cerea,
îi dădea peste măsură. Și cucernicul avea
dar un fiu pe care-n brațe-l alintase lângă piept:
Zohhak se numea feciorul lui cel tare îndârjit,
zvelt, viteaz și fără păsuri. Denumit și Peiverasp
(nume-n pahlavi ce-nseamnă Zece-mii-de-bidivii)
zece mii, cu frâu de aur, telegari arabi având,
care sînt vestiți în lume. Zi și noapte sta în șea,
vrând putere să-și adune, dar nu spre a face rău.
Într-o bună zi-n seraiu-i se înfățișă Eblis,
preschimbat la-nfățișare într-un om plăcut și bun;
de pe drumul către bine cugetul i l-a întors,
tânărul plecând urechea la șoptirile-i drăcești.
Dulce îi păru și graiul lui Eblis; nu bănuia
câte renghiuri o să-i joace: el îi dărui pe loc
gând și inimă senină, presărându-și colb pe cap.
Când văzu că-și dăruise sufletul în vânt, Eblis
chicoti de bucurie. Vorbe dulci, cuviincios,
îi șopti acestui tânăr, cap de-nțelepciune sec.
„Multe știu — Eblis îi spuse — și pe lume nici un om
n-ar putea să mi te-nvețe, câte eu te-oi invăța!”
Tânărul îi și răspunse: „Haide, zi-mi, nu-ntârzia,
omule ce-mi dai povețe!” Eblis îi ceru întâi
jurământ, făgăduindu-i vorbe-adevărate-apoi.
Tânărul, sărac cu duhul, l-ascultă și îi dădu
jurământul, cum ceruse: „Jur că taina ți-oi păstra
și ți-oi fi supus și pururi din cuvintu-ți n-oi ieși!”.
„Pentru ce — Eblis îi zise — ar mai fi un alt stăpân
decât tine prin seraiuri, o, tu, preamărite prinț?
Preț mai are un părinte, când avem ca tine-un fiu..?
Hai acum și-ascultă-mi sfatul. Viața ăstui șah bătrân
s-o lungi și-n vremea asta-n umbra lui vei adăsta.
Pune mâna, smulge-i tronul cel puternic; numai tu
binemeriți să-i iei locul; și povața mea urmând,
va s-ajungi stăpânul lumii!” Când Zohhak îi auzi
spusele, căzu-n visare, inima-i se-nduioșă
de-al părintelui său sânge Zise astfel lui Eblis:
„Asta nu e cu putință; cere-mi orice altceva,
nu, aceasta nu se poate!” Eblis îi dădu răspuns:
„Dacă nu-mi asculți porunca, și făgăduiala-ți calci
și credința juruită, jurământul tău mi-i ștreang
atârnînd pe după gâtu-ți; josnic om vei fi, pe când
taică-tău la loc de cinste”. Astfel dracul prinse-n mreji
capu-arabului acesta și târându-l îl sili
să-i dea oarbă ascultare. Zohhak grabnic întrebă
ce drum trebuie s-apuce, și din nou făgădui
cu nimic să nu se-abată din povata ce-i va da.
Zise Eblis: „Iată, drumul ți-l voi netezi să-ți urci
fruntea dincolo de Soare; tu, numai să taci: atât.
N-am nevoie de-ajutorul nimănui; cu mâna mea
săvârși-voi totul bine; ție-atâta doar iți cer:
vezi, ai grijă ca din teacă spada vorbei să n-o tragi!”
Șahu-avea-n serai grădină care duhu-i desfăta;
după cum se-obișnuise, se trezea cu noaptea-n cap,
și se pregătea de rugă, în grădină, mai pe-ascuns,
capul, trupul să și-l spele, fără ca vrun slujitor
c-o făclie să-i lumine. Dracul josnic și stricat
chiar în drum săpă o groapă mare, puse mărăcini
peste a capcanei gură, puse bulgări de pământ.
Noaptea când veni, araba căpetenie, -acest prinț
preamărit, semet, puternic, spre grădină se-ndreptă;
când se-apropie de buza gropii, steaua i-a pălit:
vai! se prăbuși-n prăpaste, sfărâmându-se de tot!
Astfel se sfârși preabunul, credinciosul om. Nicicând
nu-l mustra pe fiu, nici bine și nici rău când făptuia.
L-a crescut la sân cu-alinturi și cu grijă, zi de zi;
mulțumit era de-odraslă și comori i-a dăruit;
și-ăstfel fiul, păcătosul și nemernicul de fiu,
n-a răspuns la părinteasca mângâiere, cum dator
ar fi trebuit să-i fie, de rușine cel puțin.
S-au făcut părtaș la moartea celui ce l-a zămislit!
Auzit-am pe-nțeleptul om zicând că un fecior
rău, mai crâncen decît leul, sângele tătâne-său
nu-ndrăzneșie să verse. Dacă-n taina-aceasta e
vrun cuvânt să o destaine, cel iscoditor atunci
va-ntreba-o doar pe mama despre tainicul cuvânt.
Astfel fiul, ucigașul și bicisnicul Zohhak,
ridicatu-s-au pe tronul tatălui, punând pe cap
a Arabiei coroană, și norodu-și cârmui
când spre rău și când spre bine. Diavolul, când își văzu
mârșăvia împlinită, prinse alta a-i urzi
lui Zohhak zicându-i :„Iată, inima cum ți-ai întors
către mine, tot ce-n lume ți-ai dorit, ți s-a-mplinit;
dacă vrei din nou de mine să te legi cu jurămînt,
dacă vrei s-asculți porunca-mi și supus să mă urmezi,
lumea-ntreagă la picioare fi-va-mpărăția ta;
fiară, pasăre și pește — toate ale tale-or fi!”
Cum grăi în chipu-acesta, ceva nou și născoci,
o urzeală mai drăcească, vicleșug mai uimitor.

Firdousi - Al 4-lea Rege Geamșid

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

(Șahia lui a durat șapte sute de ani).
Zise: „Port pe trup podoaba focului Dumnezeiesc,
șah sunt și mubed; opri-voi răii să mai facă rău,
duhuri bune îndruma-voi spre cereștile lumini”.
Mai întâi cu arme lucii de război – – se-nvrednici,
calea deschizând spre lauri celor ce vor fi viteji.
Cu putere-mpărătească fierul tare-l înmuie
făurindu-și pentru oaste: coifuri, suliți, platoșe,
zale dese și pieptare pentru mândrii telegari.
Toate-acestea doar prin duhu-i de lumină le sfârși;
în cincizeci de ani își strânse o comoară de-arme noi.
Alți cincizeci de ani gândit-au cum veșminte se-ntocmesc,
bine trupul să-nveșmânte la serbări și bătălii.
Pânză el țesu, mătasă, și postav, și scump brocart:
in și borangic, și lână, și-asprul castorului păr;
și-i deprinse și pe oameni cum se toarce fir pe fus,
cum se trece firu-n natră, și când stofa s-a țesut,
îi deprinse cum se spală, taie, coase un veșmânt.
După săvârșirea-acestor, un alt lucru începu;
prin el lumea fericind-o, însuși el se ferici.
Strânse, după meșteșuguri, din meleaguri cei supuși,
și-astfel petrecându-și vremea, s-au mai scurs cincizeci de ani.
Cea dintâi e casta celor ce-i numim Amusian:
ei sunt hărăziți să facă slujbe pentru Cel-de-Sus.
Șahu-i smulse din mulțime, hotărându-le pe munți
loc spre a-l sluji pre Domnul, și-n credință mistuiți,
să se-afunde-n cugetare-n fața Celui luminos..
De-altă parte este casta ce-o numim Nisarian:
sunt vitejii care luptă bărbătoși ca niște lei,
care strălucesc în fruntea oștilor de pe meleag,
care tronului stau strajă, care țin de-apururi verzi
laurii de vitejie. Casta-a treia s-a numit
Nasudi: ei, plecăciune nimănui nu-i aduc;
ară, seamănă, strâng boabe, se hrănesc din truda lor
fără crâcnet. Nimănui nu-s robiți, au straiul rupt,
dar nicicând nu le răsună vreo sudalmă în urechi.
Slobozi sunt și plugăritul numai lor li-l datorăm;
n-au dușmani, nici hărțuială Zice liberu-nțelept:
„Lenea-i face robi pe-aceia care s-ar zburda”.
Cea de-a patra castă este-a celor Ahnukhitși numiți,
care-s dornici de câștiguri și lipsiți sunt de obraz,
sunt dibaci în meșteșuguri, dar sunt roși mereu de griji.
Ani cincizeci trecură încă-n vremea cărora Geamșid
tuturora binefaceri le făcu și din belșug.
Hotărî la fiecare locul bine-meritat,
calea arătând să-și știe fiecare cinul său
și ce-i mai presus de dânșii și ce este mai prejos.
Altă vreme scormonit-au printre pietre spre-a găsi
pe acelea nestemate, și iscoditorul șah
le invăpăie sclipirea; el răpi tot ce-i de preț:
bulgări de rubin și aur și argint și chihlimbar.
El, din vatra lor de piatră, le desprinse doar prin vrăji,
taina-acestor minerale s-o destăinuie la toți.
Apoi născoci miresme bune la miros, precum:
dulcele balsam, și camfor, și neprihănitul mosc;
chilimbar, aloe, apă limpede de trandafiri.
Născoci tămăduirea, leacuri pentru orice boli,
cum să-ți aperi sănătatea și să-ți vindeci rele răni.
Tot ce-a fost pe lume taină o destăinuie la toți —
lumea n-a avut asemeni om ca el iscoditor!
Mai pe urmă, -n vas cu pânză, se porni pe mări în larg,
grabnic străbătând ostroave și meleag după meleag.
Și-astfel se-mpliniră anii numărând încă cincizeci,
nici un merit dinlăuntru nu-i rămase tăinuit.
După ce și toate-aceste lucruri mari le-nfăptui,
singur în întreaga lume, doar pe sine se văzu;
după ce îi izbutiră toate câte-a izvodit,
încercă, de la-nălțime, să se nalțe mai presus.
Tron își făuri cu multe nestemate încrustat;
la poruncă-i, divi săltară tronul lui de la pământ
până-n bolta cea albastră. Și stătu poruncitor,
cum stă cerului la mijloc Soarele pe la nămiezi!
Oamenii i-nconjurară tronu, -uimiți de-atâta noroc,
și pe cap îi presărară giuvaeruri din belșug,
și numiră ziua-aceea Ziua-Nouă (Noo-Ruz):
ziua-n care-ncepe Anul Nou, în luna Farvardin,
când de trudă-și uită trupul, uită și de dușmănii.
Cei supuși cu voioșie pregătiră un ospăț,
și cerură vin în cupe, și cerură cântăreți;
și această strălucită sărbătoare s-a păstrat
din vechime până astăzi amintindu-ni-l pe șah.
Astfel vremuiră anii, ani, trei sute, și-n estimp
moartea încă printre oameni neștiută a rămas.
Lumea-ntreagă-i se supuse, șahu-n tron de șahi șezu,
dar deodată ochiul rece, țepăn, el și-l aținti
către tronu-Atotputerii, și-n întreaga lume, el,
singur și pe sine însuși, doar pe sine se văzu;
el, ce până-atunci aduse laude lui Dumnezeu,
se-ngâmfă și rupse lanțul și se lepădă de Cer!
Strânse din împărăție pe toți marii capi-de-oști,
și le spuse la voroave celor vârstnici încă verzi:
mă recunosc Stăpânul lumii și n-am alți stăpâni;
doar din fruntea mea știința-i zămislită-n Univers,
șah asemeni mie tronul șahilor n-avu nicicând;
eu am pus orândă-n lume, și pământul s-a schimbat
în tot ce se vede astăzi numai prin voința mea.
Mie-mi datorați și hrană, mie, -odihnă, mie, somn;
mie-mi datorați veșminte, Și plăceri și bucurii.
Tronul și împărăția numai ale mele sunt
Cine va-ndrăzni să spună că-i alt șah precum sunt eu?
Numai eu, prin vrăji și leacuri lumea am tămăduit,
încât molimă și moarte nici un om n-a mai atins:
care dintre șahii lumii, șahi cât lumea va avea,
va putea s-alunge moartea, dacă șahul n-oi fi eu?
Cuget, eu v-am dat, și minte; și doar cei ce negrul duh
către Ahriman și-nclină, închinare nu-mi aduc.
Și cum știți că toate-acestea numai eu vi le-am făcut,
recunoașteți toți în mine pe al lumii Ziditor!”
Toți mubezii își plecară capetele-n jos, tăcuți,
nimeni n-a știut dintr-înșii să îngăime un răspuns.
Cum rosti aceste vorbe, harul Domnului s-a rupt
de pe creștetu-i, și-ndată omenirea s-a-nvrăjbit.
De la poarta-mpărătească fața toți și-au înturnat,
nimeni dintre căpetenii lângă tron n-a mai rămas,
și-oștile-au ținut departe douăzeci și trei de ani.
Cugetul, când nu-și apleacă fruntea-n fața Domnului,
își atrage-asupra-și focul nimicindu-se pe loc.
Bine zice ințeleptul: „Chiar fiind tu impărat,
te smerește către Domnul; cine nu-l va preamări,
din orice ungher l-adastă doar ai groazei lui fiori”.
Ziua se schimbă în noapte pentru ochii lui Geamșid,
și puterea-i ce o lume luminase, s-a fost stins;
sânge-i lăcrimară ochii, sânge șuvoind pe piept;
Domnului cerși iertare: mila-i însă-l părăsi
și-l robi pe dinlăuntru groaza celui ce-a ucis.