Frumusețe efemeră – Versuri.pro

Konstantinos Kavafis - Tendințe

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Ca și trupurile frumoase ale celor care au murit înainte să crească vechi,
triste închise în mausoleu somptuos,
trandafiri la cap, iasomie la picioare –
astfel încât să apară dorințele care au trecut
fără a fi satisfăcut, nici unul dintre cei acordați la
o singură noapte de plăcere sau una dintre diminețile sale radiante.

Duiliu Zamfirescu - Salbele

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Când a fugit către zori
Noaptea a lăsat pe flori
Câte trei rânduri de salbe
De mărgăritare albe.
Soarele cum s-a ivit,
Razelor a poruncit
Salbele de i-a adus
Și la gâtu-i și le-a pus.
De-atunci orişicare floare
Plânge scumpele odoare..
Iar de vreţi cătaţi în zori:
Veţi găsi lacrămi pe flori.

Dimitrie Anghel - Crizanteme

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Se trec și florile de toamnă, cele din urmă flori, și-n casă
Lângă oglinzile-obosite, o fată șubredă și pală
Preschimbă florile în vase, evlavios ca o vestală.
– Mor florile mâhnite, toamna, în casa cui n-a fost mireasă..
Înc-un mănunchi, și câte visuri și primăveri – câtă ruină!
Dac-ar avea grai ca să spuie, oglinda câte n-ar mai spune:
A tale brațe obosite putere n-ar avea s-adune
Troienele de flori bogate, culese zilnic din grădină.
Norocu-ntăilor brândușe culese-n zori de zi pe rouă..
Cum s-a trecut, și cum trec toate pân-vine moartea să te cheme;
Azi vasele-s împodobite cu triste flori de crizanteme:
În lacrimi tremură oglinda ca fața apelor când plouă.
Și-mbrățișați alături plângem, plângi blândă, candidă vestală,
Din lacrimi liniștea sporește, ș-a fi târziu pricepi ce-nseamnă.
Brândușele-nfloresc de-a pururi și poate soarele de toamnă
S-o-nduioșa ca să-ți arunce pe frunte mândra lui beteală.

Dimitrie Anghel - Balul Pomilor

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Cu legănări abia simțite și ritmice, încet-încet,
Pe pajiștea din fața casei, caișii, zarzării și prunii,
Înveșmântați în haine albe se clatină în fața lunii,
Stând gata parcă să înceapă un pas ușor de menuet.
Se cată ram cu ram, se-nchină, și-n urmă iarăși vin la loc,
Cochetării și grații albe, și roze gesturi, dulci arome,
Împrăștie în aer, danțul acesta ritmic de fantome,
Ce-așteaptă de un an de zile minuta asta de noroc.
Ce e de spumă, sus pe ramuri, se face jos de catifea,
Și astfel umbrele căzute pe pajiște par mantii grele
Zvârlite de dănțuitorii ce au rămas numai-n dantele,
În parcul legendar în care s-a prefăcut grădina mea.
Pe gura scorburilor vântul plecat a deșteptat un cânt,
Și-nvoalte mâneci horbotate se-ntind ușoare să salute
Preludiul acestei stinse și dulci orchestre nevăzute,
Și-apoi cu reverențe pomii s-au înclinat pân’ la pământ.
Ghirlănzi de flori îi leagă-n treacăt și-un arc sub fiecare ram
Boltește-albastre perspective, sub care alte cete ninse
Coboară pe pământ din ceruri, venind cu candele aprinse
Să facă și mai albă noaptea acestui alb epitalam.
Așa-s în clipa asta toate, dar mâine albii cavaleri,
Despodobiți de-atâtea grații, ce le-mprumută luciul lunii,
Vor deveni ce-au fost de-a pururi: caișii, zarzării și prunii,
Banalii pomi din fața casei, ce-i știu de-atâtea primăveri.

Dimitrie Bolintineanu - Tu Dormi

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Seara-i dulce și senină,
Aerul îmbălsămit,
Luna poleită, plină,
Umbrele s-au aurit.
Roza, drag simbol al vieții,
Răspândește-al ei parfum;
Iar tu, fiica frumuseții,
Dulcea mea, tu dormi acum?
Tu lipsești și tot lipsește!
În deșert a nopții stea
Cu dulci raze strălucește,
Tu lipsești, o! dulcea mea!
Vai! tu dormi, când timpu-aduce
Un minut atât de rar,
Și când gura ta cea dulce
Arde plină de nectar!
Și când eu cu întristare
Însoțesc un imn de dor
Cu plăcută suspinare
Dulcelui privigator?
Uiți că timpul trece iute?
Uiți că traiul e un vis
Ce pe florile născute
Orice dimineață-a scris?
Mina juna-ți frumusețe
Fața ta va părăsi,
Râsuri, grații, tinerețe,
Orele le vor cosi.
Coama ta, cu spicuri de-aur,
Se va scutura sub nea,
Și al sânului tezaur
Va seca, frumoasa mea!
Fluturatica junime
De la tine va fugi.
Numai genele-ți divine
Lacrimile vor stropi.
Alta poate să-ți ia locul
Alții roza va zâmbi ;
Pentru tine siminocul
Singur va mai înflori.

Veta Biriş - Fetelor, Cât Voi Fetiți

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Fetelor, cât voi fetiți
La frumos nu lăcomiți,
Că frumosu-i plin de fală,
Vă sărută și vă-nșeală.
Niciun om frumos pe lume
Nu prea are gânduri bune,
Că-ți vorbește-n față bine
Numai până-i lângă tine.
Dacă merge-n altă parte
Dorul tău nici că-l mai arde,
Că frumosul tot iubește
Câte-n cale întâlnește.
Astăzi una, mâine două,
Iar poimâine opt și nouă,
Nu gândi, mândruțo, zău
Că frumosul nu-i al tău,
Îi al tău pân’ te sărută,
Dacă pleacă el te uită.

Stefan Augustin Doinaş - Pecetluiește Cu Surâsul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Pecetluiește cu surâsul tău
tot ce-a intrat, dintr-un capriciu-al clipei,
în raza vizuală ce mă scaldă:
un smalț s-acopere, precum o valvă
păstrând în sine, firul de nisip
din care agonia scoicii scoate
o perlă..
Restul e supus încetei,
inexorabilei pieiri!
Surâde-mi,
ca fața mea să treacă-n țara umbrei
asemeni pergamentului pe care
s-a copiat un aforism străin..

Mihai Eminescu - Pustnicul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Sala-mbrăcată cu atlas alb ca neaua,
Cusut cu foi și roze vișinii,
Și ceruită strălucea podeaua
Ca și-aurită sub lumine vii
Lumini de-o ceară ca zahărul – o steauă,
Diamant topit pe-oricare din făclii.
Argint e-n sală și de raze nins
E aerul pătruns de mari oglinzi.
Copile dulci ca îngerii – virgine –
Prin sală trec purtând cununi de flori;
Ah! vorba înger scapă pe oricine
De lungi descrieri, dulce cititori –
Astfel acum ea mă scapă pe mine
Să zugrăvesc terestrele comori,
Acele dulci, frumoase, june-scule
Cu minți deșerte și cu inimi nule.
La ce-aș descrie gingașa cochetă,
Ce-abia trecută de-optsprezece ani,
Priviri trimite, timide, șirete,
Când unui tont, ce o privea avan,
Când unui ghiuj, cu mintea căpietă,
Urât ș-avar, sinistru și pleșcan,
Sau unui general cu talia naltă,
Strigău și prost ca și un bou de baltă?
Să cânt cum samănă de rău, impulsul
În corp de înger, sufletul diform?
Ironiei lui Byron să-i simt pulsul,
Ori autorului ce-a scris Marion de Lorme?
Să descriu nopți romantice? – Avulsul
Ce apele plângând le-aruncă – adorm
Chiar îngerii – și în azur muiete
Curg stele de-aur dulci și-mprăștiete?
Și să discos dar inima femeii
Suspinsă-n nopți albastre, plin’ de-amor?
Ah, a ei patimi au firea scânteii:
În clipa ce le naște ele mor;
Închideți ochii, căci păzească zeii
L-a lor lucire să te uiți cu dor:
Abisuri sunt în suflet. Pe o clipă
Pasiunea li lumin-a lor risipă.
La ce escursiuni? – Ce nu sunt oare
Unde v-au dus, în sala cea de bal,
Pe înflorite, dulci și moi covoare,
Unde mii flori mirosul lor esal;
Sub a perdelei umbră scutitoare,
Ce de trădarea mândrului cristal
Al marilor oglinzi te scapă sigur,
Când vrei s-observi cum grupe se configur.
Deci după o perdea! Pe-o moale sofă
Alene șade-un înger de copil.
În păru-i negru-o roșie garofă,
În ochi albaștri plutitori ș-agil
Și haina de-albă, strălucită stofă
Cuprinde-un mijloc mlădiet-gentil,
Ce lin se-ndoaie parc-ar sta să culce
Sub evantaliu-i ce plutește dulce.
Un înger, da! aripa doar se cade
Pe a ei umeri albi ca neaua, goi,
Spre-a fi un îngeraș precum se cade.
Ș-apoi ce bine-i ca s-o credeți voi!
Cine-ar ghici vodată cum că șade
Un demon crud în suflet de noroi?
Cu vorba înger însă eu săracul
Mă voi scuti de a descri – pe dracul.

Charles Baudelaire - De Dragul Minciunii

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

În fața mea când luneci, o, scumpă lenevoasă,
În cântece de-arcușuri ce de tavan se frâng,
Plutind cu o mișcare domol armonioasă,
Plimbându-ți plictiseala din ochiul tău adânc;
Când tot privesc, sub focul de gaz ce-i dă viață,
Și fruntea-ți pală, plină de-un vino-ncoa morbid,
Pe care facla serii aprinde-o dimineață,
Și ochii tăi ca ochii icoanei de pe zid,
Îmi spun: Cât de frumoasă! Ce gingașă și dreaptă!
Cunună, amintirea îi stă, domnesc pridvor,
Și inima, pătată ca piersica prea coaptă,
I-așteaptă, ca și trupul, un încercat amor.
În toamnă, ești tu rodul desăvârșit de raze?
Ești urna funerară cu plâns aromitor,
Parfumul ce ne fură spre depărtate oaze,
Mângâietoarea pernă sau coșul plin de flori?
Știu gene încărcate de lacrimi suverane,
Ce nu ascund secrete și tăinuiri nu au;
Sunt scrinuri fără pietre, pustii medalioane,
Mai goale-n adâncire ca voi, o Ceruri, stau!
Dar ca să-ncânți un suflet setos de înșelare,
I-ajungi tu, lui ce fuge de adevăr lumesc,
Prostia ta nu-mi pasă, nici greaua-ți nepăsare!
Salut, decor sau mască! Iubirea ți-o slăvesc.

Charles Baudelaire - O Fantomă

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

I
TENEBRELE.
În văgăuna tristă și urâtă
În care Dumnezeu m-a surghiunit,
Și unde nicio rază n-a zâmbit
Iar noaptea mi-este gazdă mohorâtă.
Par un zugrav de soartă osândit
Perdeaua beznei s-o picteze, oarbă;
Un bucătar funebru, pus să fiarbă
Și să-și mănânce inima, silit.
Din când în când, lucește, crește, apare
O stafie cu trupul minunat,
Cu dulce, orientală legănare.
Și când întregul trup s-a-nfățișat,
Îmi recunosc vedenia divină:
E, neagră, EA, cea plină de lumină.

II
MIRESME.
Prietene, vreodată-ai respirat
Cu-adâncă și aleasă desfătare,
Tămâia care arde în altare,
Sau moscul dintr-un scrin demult uitat?
E farmecul cu care te îmbată
Aroma re-nviatului trecut;
E floarea ce-o culegi într-un sărut,
Sorbindu-i frăgezimea de-altădată.
– Din părul ei, pe umeri revărsat,
Jertfelnic de alcov, înmiresmat,
Se răspândea un aer de savană.
Iar frăgezimea trupului ei pur,
Înveșmântat în voal și în velur,
Plutea ca un ușor parfum de blană.

III
CHIPUL DIN RAMĂ.
Așa cum rama-mbracă un tablou,
Dând preț sporit desăvârșitei arte,
Și cum de restul lumii îl desparte,
Învăluindu-l într-un farmec nou.
Tot ce-o-nconjoară: giuvaieruri rare,
Metaluri scumpe, mobila-ncrustată,
Nu-ntunecă făptura-i minunată,
Ci ea, ca-n cadră, mai frumoasă-apare!
Și cum îi place-adesea să se mintă
Că toate-n jurul ei o îndrăgesc,
Și-afundă-n perne trupul tineresc.
Mătasea fină s-o dezmierde goală.
Și-n sprinten salt sau lunecând domoală,
Ca o maimuță mică – se alintă.

IV
PORTRETUL.
Se mistuie în Moarte și-n Durere
Văpaia care-n noi a strălucit.
Din ochii care-odată mi-au zâmbit,
Din gura ta, balsam de mângâiere.
Din revărsarea vie a luminii,
Din farmecul tău în care mă scăldam
Ce-a mai rămas iubirii? Ce mai am?
Un palid chip, nelămurite linii.
Pe care Timpul, gâde-al tinereții,
Îl șterge cu aripile-i haine,
În umbră-alunecându-l, ca pe mine.
– Dar, ucigaș al Artei și al Vieții,
Din gândul meu n-ai să mi-o smulgi pe Ea
O, desfătarea, nemurirea mea!