floare albastra – Versuri.pro

Daniel Aurelian Radulescu feat Goeteri - Albăstrea

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

M-am mânjit tot pe iris, de la ea,
o minusculă perlată de la cer,
tot adunat pe o cojiță de mister
c-un fir de galben praf… O albăstrea.
Îmi plânge suflet tot privind-o fină,
pierdută-n pajiștea de verde,
se aplecând suav la zborul de albină
și iar zâmbind frugal, să mă dezmierde.
M-aplec cu grijă s-o ating, plăpândă,
de un albastru nemaiîntâlnit, aproape-o boare
de puf fin, pluș pe un firicel, o blândă…
Mi-aș da din viață să pot fi ca ea… albastră floare!
06.06.2011

Mihai Eminescu - Floare Albastră

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Iar te-ai cufundat în stele
Și în nori și-n ceruri nalte?
De nu m-ai uita încalte,
Sufletul vieții mele.
În zadar râuri în soare
Grămădești-n a ta gândire
Și câmpiile asire
Și întunecata mare;
Piramidele-nvechite
Urcă-n cer vârful lor mare –
Nu căta în depărtare
Fericirea ta, iubite!
Astfel zise mititica,
Dulce netezindu-mi părul.
Ah! ea spuse adevărul;
Eu am râs, n-am zis nimica.
– Hai în codrul cu verdeață,
Und-izvoare plâng în vale,
Stânca stă să se prăvale
În prăpastia măreață.
Acolo-n ochi de pădure,
Lângă balta cea senină
Și sub trestia cea lină
Vom ședea în foi de mure.
Și mi-i spune-atunci povești
Și minciuni cu-a ta guriță,
Eu pe-un fir de romaniță
Voi cerca de mă iubești.
Și de-a soarelui căldură
Voi fi roșie ca mărul,
Mi-oi desface de-aur părul,
Să-ți astup cu dânsul gura.
De mi-i da o sărutare,
Nime-n lume n-a s-o știe,
Căci va fi sub pălărie –
Ș-apoi cine treabă are!
Când prin crengi s-a fi ivit
Luna-n noaptea cea de vară,
Mi-i ține de subsuoară,
Te-oi ține de după gât.
Pe cărare-n bolți de frunze,
Apucând spre sat în vale,
Ne-om da sărutări pe cale,
Dulci ca florile ascunse.
Și sosind l-al porții prag,
Vom vorbi-n întunecime:
Grija noastră n-aib-o nime,
Cui ce-i pasă că-mi ești drag?
Înc-o gură – și dispare..
Ca un stâlp eu stam în lună!
Ce frumoasă, ce nebună
E albastra-mi, dulce floare!
……..
Și te-ai dus, dulce minune,
Ș-a murit iubirea noastră –
Floare-albastră! floare-albastră!..
Totuși este trist în lume!

Heinrich Heine - Au Mormântul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Au mormântul…
Au mormântul la răscruce
Cei ce-și curmă viața lor –
Crește-acolo-o floare albastră,
Floarea osândiților.
La răscruce-n noaptea rece
Stăm oftând, muncit de dor –
Se mișcă-n bătaia lunii
Floarea osândiților.

Raoul - Inimă de Floare Albastră

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Cum trec zilele nebune,
Și minutele-n șir,
După noapte, dimineața,
Mă îmbrățișează viața,
Și iubirea o respir.

Cum trec anii toți ca unul,
Și-ntr-o zi vrei să trăiești,
Ca un cântec de chitară,
Și nu vin la ceas de seară,
Toată viața s-o iubești.

Refren:×2
Cântă, cântă inimă,
Cu dor și cu patimă,
Cântă de iubirea noastră,
Nouă vieți de-aș mai trăi,
Tot pe tine te-aș iubi,
Inima de floare albastră.

Cum trec serile de vară,
Ochi în ochi când ne privim,
Ca un cântec de chitară,
La fel ca și prima oară,
Ne iubim și ne iubim.

Cu o lacrimă nestinsă,
Pe obrazul timpului,
Cer iubirii să-mi spună,
Vorbe dulci sub clar de lună,
Regăsită-n amintiri.

Refren:×4

Rainer Maria Rilke - Castel

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Castel cu herbul în ruină
deasupra porții prinse-n drugi.
Culmi, câte două, se îmbină,
în jur, ca mâini unite-n rugi.
În putredul pervaz, o floare
albastră – tandru luciu are.
Pe gânduri, însă, nici o doamnă
nu vezi, în vreo fereastră… Oare
să fie doar albastra floare
care să intri-aici te-ndeamnă?

Gabi Lunca - Ineluș cu Floare Albastră

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Dimineața pomii înfloresc,
Eu aștept să te reîntâlnesc
Să-ți pun pe deget frumos inel
Și să-ți spun dragostea mea cu el,
Ineluș cu floare-albastră
Tu cunoști dragostea noastră,
Strălucești în miez de noapte,
Tu știi visurile toate.
Ineluș cu piatră scumpă,
Stai pe deget și m-ascultă:
Am să-ți dau drumul pe stradă
Neicuț-al meu să te vadă,
Când te-o ridica de jos
Tu să-i spui cu glas duios
Că-l aștept seară de seară
Cu dorul la inimioară,
Când te-o ridica de jos
Tu să-i spui cu glas frumos
Că-l aștept de ani de zile
Să se-ntoarcă iar la mine.

Georg Trakl - Transfigurare

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Când seara se lasă,
Te părăsește-ncet un chip albastru,
Cântă-n tamarin o mică pasăre.
Cucernic un călugăr
Își împreună mâinile moarte.
Un înger alb i se-arată Mariei.
O cunună-nnoptată
De violete, spice și struguri purpurii
Este anul clar-văzătorului.
La picioarele tale
Se cască mormintele celor stinși,
Când fruntea ți-o-ngropi în mâini de argint.
Luna de toamnă
Adastă tăcută pe buzele tale,
În beție de cântec sumbru al sucului de mac;
Floare albastră
Ce murmură-n galbenă rocă.

Georg Trakl - Lui Novalis

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

În negrul pământ se odihnește sfântul străin.
Din gura-i suavă Dumnezeu îi luă tânguirea,
Căci el plecă în timpul înfloririi.
O floare albastră
Trăiește mai departe cântul în casa de dureri înnoptată.

Georg Trakl - Lui Novalis - A 2-a Variantă (A)

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

În sumbru pământ se odihnește străinul cel sfânt,
De pe gura suavă i-a luat Dumnezeu tânguirea,
Când el în înflorirea lui coborî.
Floare albastră
Cântecul său supraviețuiește-n sălașu-nnoptat al durerilor.

George Coșbuc - Cicoarea

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Pe câmpia-nrourată
Dintr-al zilei revărsat
Aduna frumoasa fată
Rouă-n galbene ulcioare,
Lia cea cu trup de floare,
Fată de-mpărat.
Iată-n mâni cu suliți crunte
Când ieși cu roibii săi
Soarele de peste munte,
El încremeni-n teleagă
Și-ntorcându-și fața-ntreagă
S-a plecat spre văi.
Măsurând prin zări hotarul,
El cânta pe gânduri dus,
Și lăsând în voie carul
Îngropase-n palme fruntea,
Și cânta trecând pe puntea
Roșului Apus —.
Mari minuni au fost acestea,
Dar mai mari am să vă spui,
Că de-acum încep povestea.
Oameni buni, vă fie-aminte
Ce-a făcut de-acu-nainte
Pentru Lia lui.
A trimes la ea, s-o ceară,
Dintre frați pe cel mai mic,
El venind în fapt de seară
Pe pământ, și-a dat solia.
«N-o să-l iau», răspunse Lia
Mândrului voinic.
«El e vecinic călătorul
Nesfârșitelor cărări —
Cum să-i duc eu vecinic dorul
Ziua zboară peste sate;
Peste ape-ntunecate
Noaptea, peste mări.
«Poate-n car el nu mă lasă,
Mă și tem, așa pe sus.
Iar la mine-aici acasă
N-o să stea! Și cum să fie
Fată de-mpărat soție
Celui vecinic dus»?.
Soarele din umeri dete
Și-a zâmbit de-acest cuvânt
Al nepriceputei fete,
Și-a trimes alt sol copilei
Frate-al său din faptul zilei,
Stea din cerul sfânt.
«N-o să-l iau, că-l știe țara
Și fricos și și-nrăit.
Iese-n zări de vreme vara
Hoinărind și-aprinde lunca,
Iar prin văi ucide munca
Plugului trudit.
«Iarna însă-ș înspăimântă
Negura și mutul Ger.
Când pe dealuri Crivăț cântă
Și cu glas de lup aleargă,
Ca să prindă-n zarea largă
Soarele din cer,.
El, în goana-nspăimântării
Galben și necutezând
Să se nalțe-n largul zării,
Tot pe lângă munți se pleacă
Peste munți în mări să-și treacă
Roibii mai curând. ».
Înnorat de gânduri stete
Soarele, că l-au durut
Vorbele-ngâmfatei fete —
Ș-a trimes pe Doamna-Bună,
Soră-n cer, tăcuta lună,
Sol mai priceput.
«Dar mi-e teama mai amară:
El urându-mă-n tr-o zi
Și-obosit să mai răsară
Își va părăsi nevasta,
Și la noi pe lumea asta
Nu va mai veni.
«Cui va rămânea-ngropată
Lumea-n noapte și eu cui?
N-o să fie nici odată
Soare-n zările senine —
Să-și păzească-n cer mai bine
Drumurile lui».
Soarele-a gemut de-amarul
Vorbelor sărind în car,
Și-i trăsni pe osii carul;
Nor îi sta pe creștet ceața,
Negre plete-umplură fața
Albă ca de var.
Fulgerau nebuni în zare
Roibii-nspăimântați acum
Și de bici, și de mirare
Că simțeați pe sub copite
Alte zări, mai șovăite,
Altă lume-n drum.
Flăcări vâlvăiau pe drumul
Carului, și-adânc din văi
Se-nora-n văzduhuri fumul
Alb de pe păduri cărunte,
Iar pe munți pe cât un munte
Se-nălțați văpăi.
Ar fi ars topita iarbă
De pe lunci, iar apa-n mări
Poate ar fi-nceput să fiarbă:
Dar ieși-nspăimântătorul
Domn al lumilor din norul
Zbuciumatei zări.
Iată-l, scuturându-și râul
Pletelor. Venind mâhnit
Prinse cu putere frâul —
Și cu gurile-ncruntate
Nechezând, întorși pe spate,
Roibii s-au oprit.
«Nu-nțelegi tu nici din gura
Tatălui! Și-ți spun mereu!
Eu te-am pus să fii măsura
Vremilor rătăcitoare —
Ce ți-e păsul? Spune-l, Soare,
Ca să-l știu și eu.
«Tu ți-ai pus păcatu-n minte,
Și pe-un drum al nopții pleci!
Pui alături, Soare sfinte,
Biata pulbere-a cărării
Cu lumina-nflăcărării
Soarelui de veci!.
«Mergi-ți drumul tău spre seară
Iar mândriei ști-vom noi
Ce să-i facem ca să piară! »
Și plecând Stăpânitorii,
Începură-n vuiet norii
Să reverse ploi.
Iar în ziua ceealaltă
Soarele pe Lia-n lunci
N-o văzu din zare-naltă;
Dar zări, plângând tăcută,
Floare-albastră neștiută
Lumii pân-atunci.
Știm așa, c-așa cu toții
Din strămoși am apucat,
Ca s-o știe-așa nepoții,
Cum s-a fapt din Lia floare,
Cea cu trupul rupt din soare,
Fata de-mpărat.
E a de-atunci ca o sihastră
Crește-n margini de poteci,
Ziua vezi că-i floare-albastră
Și te uiți la ea cu milă,
Știi că-ntrânsa-i o copilă
Și-un blestem de veci,.
Că-n amurg închide floarea
Și, schimbată-n porumbel
Zboară cătr-Apus cicoarea,
Și mereu strigând pe nume
Soarele, printr-altă lume
Umblă după el.
Într-o goană ne-ntreruptă
Printr-al morților hotar,
Ea e martor cum se luptă,
Negre Duhuri cum omoară,
Și-amărâtă, biata, zboară
Tot pe lângă car.
Și cu soarele de-odată
Ea se-ntoarce iară-n văi,
Iar e floare biata fată
Pe câmpiile tăcerii,
Dar când vine-amurgul serii
Iarăș e pe căi.
Însă-n ziua când cicoarea
N-o fi plânsă-n zori de zi,
Va scăpa de blestem floarea —
Soare însă-n zare-albastră
Veac de veac pe lumea noastră
Nu va mai veni.